Știu că pare ridicolă această sinceritate a mea, dar atunci când mi-a fost dat să plec de acasă, am rezistat doar luând cu mine, la pachet, dragostea celor care m-au petrecut, sperând că dorința de ducă este un moft precipitat de criza vârstei, o prioritate de moment și nicidecum renunțarea la sublimul de acasă.
Mi-e drag locul de unde-mi trag visurile, așa cum dragi îmi sunt oamenii pe care i-am cunoscut datorită lui. Îi iubesc cu toată veșnicia lor, cu tot cu horn și vetre pline de prichindei gălăgioși. Le iubesc horele jucate în Duminica Mare și mă-n fioară pornirile de vârtej în care-și duc viața.
Sunt omul ce poartă în buzunarul de la cămașă, fărâmi din moșia pe care o invocă adesea în vis ca pe o rugăciune, implorând divinitatea să o scoată din bezna cavoului în care i-a fost ferecat cuvântul, dar nu și demnitatea. I-a subminat puterea de avânt, dar nu i-a luat respectul de sine. E unicul bun ce i-a rămas nebadjocorit atunci când hoardele de la hotare au căzut neputincioase.
Aceasta este fața adevărată a belşugului meu, de aceea, neîncetat mă voi ruga cerului să-mi țină fidelă iubirea de moşia bunilor mei, a mea şi a copiilor mei, în vecii vecilor.
Continua să scrii, Corina. Ai un har divin în a înșira emoțiile.
RăspundețiȘtergereVă mulțumesc din suflet.
Ștergere