Casa care m-a crescut

    Există oriunde în lume un loc care poate fi numit acasă, dar, în același timp, nici un loc din lume nu va fi considerat Acasă, dacă nu-ți va aminti de mama, de bătătura  din care  ți se trag rădăcinile, îmbibate cu veșnicia oamenilor de acolo, de sfințenia locului în care ai mas nopți și zile în șir, căutându-ți rostul, de siguranța emanată de lumea paradisiacă în care levitai la propriu, când îi aveai pe toți cei dragi în jurul unui  tacâm aburind.
    Acasă, pentru mine, e raiul unde am copilărit, visând la lumea de basm pe care credeam că sunt capabilă s-o construiesc, e lanul de răsărită din care luam energie pentru o vară întreagă, e cișmeaua cu apă dulce din care sufletul meu primea elixirul tămăduitor.
   Acasă e despre orgada copilăriei mele, purtată pe brațe în fiece anotimp, pentru că lumea din ea era cea mai fără de prihană. Așa am crescut, cu semințele binelui și al sacrului în buzunarul de la inimă, așa mi-am crescut cei doi copii, cu credința că în patria adevărului, locul de cinste îi este hărăzit doar lui, ADEVĂRULUI, care ne ridică mai presus de dogmele și convingerile adulate de unii până la extaz. M-am pus în slujba lui pentru a oferi acestui colț de rai, de unde îmi port pașii, să emane doar dragostea unor vremuri primordiale ce-și cheamă copiii risipiți ACASĂ.
  Constat, adevărul binelui și al credinței de oameni, mi-a fost dat, de nenumărate ori, să-l găsesc ferfeniță și despuiat de valorile pe care se sprijină, umilit și neconsolat, m-a rugat să-l salvez din gheara umilinței zilnice la care a fost supus într-un moment de slăbiciune și, atunci, eu, cea mai înverșunată voce, m-am angajat să-l slujesc dezinteresat, exact cum am învățat de la prima mea învățătoare, de la oamenii locului, care au înveșnicit clipa sfântă, indiferent pe unde au trecut.
    Acasă e despre ei, drumeții cu bună ziua în gură, despre biserica ce sălășluiește în fiecare casă a sufletului lor, e despre duminica pe care fiecare o duce prin lume ca pe o binecuvântare din strămoși, dar e și despre DORUL pașilor ce ne întoarnă acolo odată cu apusul unei zile istovitoare ca să  ne întindem pe patul de vise, să ne spălăm cu apa vindecătoare din cișmeaua veșniciei și apoi  să adormim în noaptea copilăriei nostre neîntinați și puri, la fel cum am pornit în lume odinioară.

Misterul tămăduitor

   

     Te caut printre mulțimea agitată de pe peron, te caut cu disperare în gara în care m-ai abandonat acum mult timp, spunându-mi că o să revii, dar trenul tău trece fără oprirea pe care mi-ai promis-o acum un deceniu.

    Te caut printre umbrele fumurii din noapte, prin imensitatea universului pe care mi l-ai dăruit într-o seară, dar şi prin amintirile zugrăvite şi zidite cu tine, am surprins-o vorbind ca pentru sine, pe Năstica.
      Am întâlnit-o  pe peronul scăldat într-o ceață densă și fumurie, agitată și nerăbdătoare, parcă aștepta pe cineva care ar trebui să apară din clipă în clipă. Apropierea mea a speriat-o, dar n-a împiedicat-o să mi se încreadă, era prea inocentă, dar avea în ținuta ei un aer nobil, galant, natural. M-a răvășit povestea ei, pe care o caută la nesfârșit, de un deceniu, aici pe peronul pustiu, abandonat de cum s-a instalat în lume oroarea unor disperări naționale. Caută zilnic prim mormanele de fiare ceva al ei, ceva uitat acolo de-o viață de om, dar ce anume nici ea nu știe?

     A crescut lipsită de mângâierea tandră a braţelor materne şi a fraților ce ar iubi-o fără granițe și prejudecăți, dar nu i-a dat Dumnezeu, lăsând-o să facă singură umbră pământului, care n-a iubit-o de cum a călcat pe el. Mai întâi i-a răpit-o pe mama ei cea bună și tandră, pe tatăl care nu a avut noroc să-l aibă niciodată, pentru că n-ar fi recunoscut-o de la naștere, de frați nu mai vorbim, pentru că sărmana ei măicuță abia de a văzut-o mergând copăcel și s-a stins, plecând în umbra necruțătoare a pământului, pe care ea, Năstica a rămas să trăiască fără aripi.  Cei drept, de când a luat s-o crească o mătușă rea și hapsână, visul din fiecare noapte era vegheat de mama ei, care îi tot ținea de urât seară de seară, alinându-i supărările și suferințele din timpul zilei.
   Nu știe ce s-ar fi făcut dacă n-ar fi avut această gară pentru a se lecui de frici, de vidul necuprinsului, ce tot o vizita ca o arătare în nopțile din spatele grajdului, unde obișnuia să doarmă când era gonită de furia bahică și buhăită a mătușii. Își dorea atunci să moară ca să se elibereze de nesfârșitele zile tenebre ce nu mai îcăpeau în sufletul ei de copil. Așa am aflat că înt-o seara a stat la sfat cu mama, așa ca de obicei, doar că după plecarea ei, n-a mai putut dormi. I-a apărut în fața ochilor acest peron, pe care îl purta aievea în fața ochilor din totdeauna, doar că acum el o îmbia, cu o forță inexplicabilă să se apropie, să nu-i fie frică de negura locului, pentru că în rest brațele deschise a unui peron posac sunt mai blânde decât a unei mătușe ce cunoaște doar un singur elixir tămăduitor- alcoolul.
     Din acea noapte, a venit zilnic în disperarea de a dezlega misterul ce-o face să revină de fiecare dată fără frica de a fi înghițită de întunericul aparent, pentru că, spunea ea, nu există nici o intemperie mai periculoasă pentru sufletulu unui om, decât lipsa de iubire.
  Am mai aflat că discuția cu mama i-a oferit credința că inima bună, ce i-a lipsit în toți acești ani, este foarte aproape, doar că rămâne a fi descoperită și primită cu promisiunea că  n-o va mai lăsa să plece. Și de atunci viața ei s-a rezumat doar la așteptări și căutări interminabile.
   Ascultând  trista  poveste a unui copil de basm, am început să lăcrimez, fiind luminat în acelaș timp de un gând abisal:oare nu cumva, Doamne, eu sunt brațul de nădejde a acestui chip de heruvim? Nu sunt eu  sufletul predestinat, ce i-a lipsit atâta timp și pe care îl caută la nesfârșit acești doi ochi negri imenși? Da. Eu eram cea pe care acest ghemotoc viu îl căuta. De fapt, ne căutam amândouă fără să știm că peronul durerii, ar putea redeveni al iubirii infinite.
    

O fetiță cu rochiță

   

    Nu ştiu dacă v-am mai spus, dar mare bucurie a mai trăit fețița din mine când a primit vestea că va fi soră mai mare. Nu era pe lume om mai îndrăgostit de bătătura în care s-a născut decât mine.

    Era odată un aprilie vioi, radios şi şmecher nevoie mare. Era ziua în care, eu sora mai mică, am primit, prin cel mai rapid hulub de poştă, vestea, ce mă încântă şi azi: voi fi soră mai mare. Eu, cea care până acum eram "cea mică" acum, dintr-odată, m-am făcut soră mai mare. Eram fericită şi gata! Mă mânca limba să ies prin mahala şi să le duc tuturora motivul fericirii mele, chiar şi Maricicăi, care îmi tot povestea de grijile pe care le are o soră mai mare. Dar imediat mâncărimea mea s-o liniştit când mămica mi-o spus ca mai e mult până atunci: adică o primăvară, o vară şi încă o toamnă, şi abia după pot să mă laud în voie, dar pentru că mai e timp destul, trebuie să învăț ce înseamnă să fiu o soră mai mare, deşi ştiam eu, că o soră mai mare e un fel de soră bătrână. 

     Ei şi ce dacă voi fi sora bătrâna, eu tot aveam de gând, până aproape în iarnă, să mă fac cea mai bună soră şi nu una pe care o au toți, dar cea mai grijulie şi iubitoare dintre toate pe pământ.

  Nu pot să vă zic cum s-a schimbat viața mea de atunci, fără să evoc nerăbdarea mea ce nu voia să fie ținută în frâu nici în ruptul capului, era dominată de o forță ancestrală, specifică legăturilor de sânge.

Aveam treabă. În toată ziua chemam la apel păpuşele mele, ce-i drept, nu toate ca scoase din cutie, dar, până sora cu zulufi, pe care o aşteptam, va creşte, ele îi puteau ține, aşa un pic despuiate, de urât şi ei. Le-am învățat dansul tăcerii, ca nu cumva să-i treacă prin cap vreo uneia să îi tulbure somul cu pasionea ei. 

  Şi cum vă spuneam, toată ziua aveam treabă: ba un spălat, pe ici-colo, ba călcat, că oof, dacă nu ştiați, călcatul rufelor nu este aşa o joacă de păpuşă, era cea mai esențială ocupație a mea. Toate anotimpurile prin care a trecut aşteptarea mea de veac, mi-a întărit convingerea că voi şti ce să fac cu noul meu statut- cel de soră mai mare.

    Odată venită iarna, nu doar în calendar, dar şi cu troienele ei imaculate, am cam început să-mi fac griji, oare nu cumva sora mea s-a răzgândit şi nu  mai vrea să mă aleagă pe mine, oare nu am crescut destul încât să vrea să-mi fie tovarăş de nebunii, ori nu-i place numele pe care i l-am ales? Cu acest gând ofticat, am adormit târziu în noapte, chinuită de un singur gând: când va veni, îi voi schimba numele dacă voi pricepe că nu-i place.

 Şi totuşi ea a venit, a ales special acea noapte de iarnă, cea dintâi zi de iarnă, parcă într-adins a lăsat să-i cadă tot albul unui veac la picioare, pentru că eu, la ai mei şapte ani nu mai văzusem atâta iarna până atunci, dar nici de atunci, iar ea a venit ca o arătare în palatul de cleştar care imediat a luat chipul unui templu, în care ea, sora mai mică avea să împărățească de acum în colo.

  I-am dat nume de floare, cules special pentru ea din marea grădină a Domnului, un nume ce o va proteja asemeni unui scut de rău şi vicii lumeşti, pentru că semnifică credință şi cunoaştere: credință în Dzeu, dar şi-n aproapele pe care-l va iubi până la epuizare de suflet şi cunoaştere, desigur,  pentru a şti să aleagă grâul de neghină şi copacul lipsit rădăcină.

   Pe măsură ce creştea fata cu bigudiuri, pentru că trebuie să ştiți, chipul de un alb imaculat al surorii mele era încununat spectaculos de cei mai frumoşi creţi. Eu continuam să-mi fac ca la carte rolul de soră mai mare, aveam grijă să nu ducă lipsă de nimic,  atât timp cât mama-pasărea lipsea de la cuib.

 Trebuie să recunosc că au fost zile în care aş fi dat orice ca să mă lipsesc de statutul de "soră mai mare", mai ales în zilele lungi de vacanță când mi-aş fi dorit să iau la pas desculță ulița, intervenea scâncetul eclantant al surorii mele, dar erau foarte puține asemenea momente, iar azi când mă gândesc mi-e un pic jenă de slăbiciunea vârstei mele. 

   O adevărată vervă printre copiii din mahala stârnea ieşirea noastră în lume: o soră mai mare ducând de mână o soră mai mică, o Violetă în floare.  Ne scăldam pletele în parfum fin de floare, ne îmbrăcam în straiele modestiei şi al castității, iar în vârf de buze legam  un " bună ziua" de ieşea într-un suflet tot "mesagerul" uliței, care avea recalcitranta convingere că ieşirea asta a noastră în lume nu e pur şi simplu o plimbare de soi, dar e mai mult o ieşire din anonimatul unui trai comun, stigmatizat de veacuri. Şi aveau cumva dreptate, pentru că adierea de soi pe care o aveau estompată în ADN, promiteau că aceste ieşiri a lor de duminică nu vor fi ultimele din viața lor, urmau să ducă seminția unui neam simplu, dar extrem de ambițios şi temerar în poala unei rochițe pe care o purta aproape în fiecare duminică o fetiță.

   

Astăzi am primit flori

          Astăzi am primit flori, deşi nu era ziua mea de naştere...( )

   Unde s-a mai văzut să dăruieşti sau să primeşti flori fără nici o ocazie? Insulte da! Ranchiună aruncată în față, poftim! Dar flori nu! Pentru flori e nevoie de pretexte, pe care le încearcă doar misoginii, linguşitorii, nu şi bărbații veritabili.

    Am auzit acestă deplasată părere de când mă ştiu, lumea atotştiutoare îți va spune tranşant: nu ai voie să dăruieşti flori înaintea unui eveniment, pentru că s-ar putea persoana X să nu-l mai prindă, nici flori galbene nu ai voie să dăruieşti, cu atât mai mult cu pereche sau şi mai şi, o auzi pe câte una spunând "dar ce, eu mănânc flori?"
     Toate aceste inepții sună a impotență şi frustrare ce tot bântuie printre noi, moldovenii din totdeauna, mai ceva ca pandemia.

    Şi după cum vă spuneam, astăzi am primit flori... şi da, fără pereche, doar că  un pic îngalbenite, un pic şifonate, dar flori... şi nu era ziua mea de naştere, şi nici altă zi specială.

     "Am primit flori"e despre un Paradis în destrămare, despre nişte sentimente iluzorii, ce iau forma unui praf de stele dacă încerci să le "măsuri cu sorții" sau dacă crezi că şansa înseamnă neapărat  o nouă viață.
   Am primit flori, nu e nicidecum despre creioane colorate, cu atât mai mult despre raiul pe care ni-l facem aici pe pământ, dar e despre aşteptarea zadarnică ce a supravețuit unui veac de singurătate fără emoții şi strângeri de inimă.

    Iată ce înseamnă să primeşti flori: să crezi, dar să nu speri; să vrei, dar să nu poți; să taci, dar în acelaşi timp să te scufunzi într-un potop de răcnete, estompate de fluidul prejudecăților pe care n-ai cum să-l învingi atâta timp cât umbra fricii e la un pas de singurătatea ta.

  -  Şi dacă ți-aş spune că la fereastra mea a înflorit liliacul, ai mai crede că am primit flori? Dar  dacă ți-aş spune că galbenul din brațe este raza de soare cu care mi-am început ziua, m-ai crede? Poate că da, poate că nu?
... dar, totuşi, sunt fericită, pentru că azi am primit flori!

Darul din palme

  E dimineața unei noi zile de primăvară. Un nou aprilie, anunță calendarul de pe etajeră, parcă vrând într-adins să accentueze că s-a încheiat, dar nu s-a sfârșit cea mai fără de vlagă perioadă.
  A venit aprilie, agățând ciucurii lui martie prin pomii scorojiți de la atâta frig, dându-le viața pe care le-a luat-o gerul din această noapte. Bieții de ei, stau cu mugurii plumburii, pirotiți de promoroaca matinală ce i-au lăsat fără mantia catifelată  și așteaptă soarele, poate-poate le va salva măcar un ochi de speranță, cu care să-și alinte la vară nepoții.
      Astăzi e o zi mai specială, de asta  așteaptă vioaie  să se ia la glume cu soarele, încă zbârlit de zori, dar până atunci trebuie să facă inventarul unei zile abia începute.
   Va întinde peste câmpi, case și oameni, plapume moi de  iarbă verde, va ruga soarele să le scalde trupul amorțit de la atâta așteptare și  va invita cea mai de soi orchestră din crâng să le tămăduiască blânda față. Bineînțeles, va avea grijă să le prindă în colțul sufletului cel mai fără de prihană zâmbet, care să inunde zarea albastră ca un curcubeu ce este.
Nu știe însă, ce va face cu asfințitul, dar până atunci mai e mult, de aceea preferă să trăiască clipa zorilor printre bucuria narcișilor și a lalelelor îmbobocite de dragoste.
     E aprilie, ziua care îmi surâde de după geam cochetă și pusă pe șotii. Și-a pus flori de cireșe la urechi, salbă de mâțișori la gât, iar în păr, și-a agățat ditamai rază de soare și nu vrea să coboare, obraznica, până nu-mi gâdilă și cea mai dosită geană în care stă moș Ene întronat.
- Ce poți să fac, că doar n-o să mă iau la gâlceavă cu 1 aprilie? Îl aștept de un an și apoi orele lui sunt numărate, trebuie să reușesc să împart bucuria acestei zile cu cât mai multă lume.
    Decid să mă pornesc  cu colindatul, după glume, îmi iau și traista, poate mai adun și rezerve de umor, pentru alte timpuri pestrițe, mă îndeamnă jucăuș acest aprilie, care în pofida luminii din plete, este anxios.
   Nu-mi place culoarea din obrajii lui și nici ochii cu privirea ațintită în gol, nu -mi sunt pe plac, de aceea îi ignor îndemnul poruncitor și mă înarmez să-i asediez tronul lui moș Ene, că prea se crede stăpân, de la o  vreme,  peste zorii mei.
     M-am trezit, buimăcită,  mi-am pus pe mine cea mai nobilă catrință,  cea mai de sărbătoare bluziță și am ieșit la colindat grădina, în plină primăvară, doar voi speria urgia care mi-a zăvărât cu zeci de lacăte rochița cu floricele, visele mele, dar și libertatea de a colinda în voie, după placul inimii.
   Mi-am prins în pletele curse flori de lămâiță, pentru a mă bucura de un aprilie pe care nu l-am mai văzut de un an întreg și care deodată mi s-a părut atât de îngândurat şi străin, de m-a apucat aceeaşi stare de nelinişte, resimțită de o bună bucată de vreme. 

    Când credeam că am de a face cu o zi obişnuit de banală, s-a întâmplat ceva curios- în palme mi s-a pus o arătare, un chip de formă sferică, ce lua forma unei păsări albe, imense. Pe măsură ce-o priveam îşi lua avânt spre înalt şi iar revenea în podul palmei ca să-mi mângâie cutele care au început dintr-odată să apară şugubețe. Era forța vitală, purificatoare venită dintr-un timp paradisiac, dorit şi neînduplecat. I-am ciufulit un pic creştetul, ademenită de jocul ei şi am îndemnat-o să zboare spre zări fără durere, iar de-i va fi dat să o cunoască vreodată, să revină în palma mea, unde o va aştepta mereu o copiliță în catrință şi bondiță cu flori.

   Acesta e legământul pe care l-am făcut eu cu azi şi mâine: să iubesc zorii care au grijă, de fiecare dată, să ne pună în palme cel mai frumos dar- viața.

   

Strigăt

      Auuuu! Auuuuu! Te chem, te strig, te implor, deși ecoul glasului tău stă impregnat într-o galeșă moloșeală, aproape inertă, eu îți receptez frivolitatea glasului, dus de zborul unui cocor, revenit parcă la baștină și caută de nebun cuibul, deşi acesta  nu mai e din vara în care a plecat fără a întoarce capul spre gazdele primitoare, care simțindu-se trădate, l-au dat în chirie unor grauri, mult mai statornici și sentimentali.
   Și totuși glasul inimii mele te cheamă, indiferent de blestemul pus în fața destinului ca o prăpastie, te vrea despovărat de griji, de ani, de supărări, pentru a trăi visul unei nopți de vară, departe de ochii treji ai sufletului, care tot mormăie ceva de zile bune. Știu, el se simte cel mai trădat, pe el l-a durut cel mai tare plecare ta,  nu-ți poate ierta infidelitatea ta jovială, purtată de dorul de ducă. El știe doar una: în dragoste, nu e ca la război, unde e permis orice, ci din contra, o iubire  are nevoie de hrană, are nevoie de doi. E nevoie de angajamente sub clar de lună, dar tu ai uitat că jurământul poate avea  doar o patrie, mai ales dacă aceasta a fost martor la dezgolirea ta de păcat.

   Ai ignorat chemarea, zburând ca o nălucă în alte plete zbuciumate de visuri şi trăiri răzlețe, desconsiderând îndemnul meu de-a zăbovi sub Carul Nou, pe motiv că Venus e tot ce te interesează la moment, şi te-ai lăsat purtată de unduirile ei  ca un înger din serile cu poveşti la gura sobei, ignorând că la venirea zorilor, Venus a ta, se va risipi în vid, iar tu va trebui să o ia-i de la capăt. 

   Asta vei face, tinerețe, vei căuta fără încetare satisfacția îmbobocită a unui bulb de floare, neştiind că floare pe care o cauți creşte din semința iubirii vigilente, ce se naşte sub lumina lunii şi apune în umbra unor vise utopice, dacă nu o plantezi în gràdina inimii tale mari.

   Vei trăi deziluzia unei realităţi asemeni mie, care credea în tine şi-n eternitatea ta iluzorie, eram sigură că odată venită, aveai nevoie de iubire şi ți-am dat-o pe toată, doar- doar te vei pitula la umbra inimii mele şi vei savura răcoarea mea feciorelnică ce-mi spăla fața, dar nu, tu ai ales nemurirea, trăită de fiecare dată în alți şi alți ochi.

   

Nepotrivire

       Recunosc, nu m-am mai uitat în oglindă de patru săptămână. Ba nu, de ani buni nu m-am mai primenit într-o oglindă adevărată - toate de până acum cântau aceeași melodie: ” cât de frumoasă ești”, lăsând la vedere doar urmele unor retuşuri la modă, dosind cutele nepotrivirii ambițios de galant.
      De ani buni, nu zic câți, nu am  facut-o cu toată impetuozitatea unui extrovert ce sunt, m-am limitat doar la a da cu ruj: pe ici, pe colo cercănele unor zile ”fericite”  și gata, chipul dichisit ca de paradă, iese din tristețea infernală la care este condamnat. Gata și-a pus mască unui zâmbet străin, contaminând cu indolența sarcastică și nepăsare toată fericirea lumii.
     Dar azi, recunosc, am reușit să surprind în oglinda unui ochi de apă neîncepută, chipul ofilit al unei umbre radioase încă: semn că plinătatea unui chip vine din străfundurile unei umbre vii, care, în pofida aparențelor, iubește viață. M-am speriat? Nu, din contra, mi-am scăldat fața în roua ochiului de apă și ca o tămadă peste trup, mi-am trecut valul de căldură primăvăratică, amintindu-mi că lumina globulețelor din priviri, vine și din  splendoarea oferită cu tot paradisul de anotimpul în care mi-am îmbăiat prorocirea unor nopți de vară, cu lună şi lan de romaniță, pe care le mai surprind alergând pe costişa de deal, după care tânjeşte imaginea din oglindă.

     N-ai ce-i face, când dintr-o ecuație lipsesc mai mulți termeni: iubire, iubire, iubire, toate iau forma unui "x" care adunate şi scăzute vor fi egali cu o imperceptibilă nepotrivire.

 

Izvorul cu nestemate

                 foto: facebook.com

 ...cum v-am mai spus: am venit pe lume odată cu cântatul cocoșilor, tocmai când zorii răzgâiați trăgeau din geana lui moș Ene, ca să-și anunțe venirea.

       Eram un degetar de fetiță negruță și  smiorcăită, de-ți venea să le dai toate pe una, doar ca să mai poți dormi un sfert de oră. Cred că la asta se gândeau ochii invadați de bucuria facerii ce mă priveau implorator: "taci, duduie, că avem timp berechet să ne cunoaștem, să ne spunem ofurile".
     În acea dimineață de vară, două albăstrele: mamă și fiică,  s-au prins într-o îmbrățișare de-au atins cununa cerului din care începuse să cadă flori albe de tei, din generozitatea lui Iunie, martor eminamente la însuflețirea lor binecuvântată.
  ...ce să vă spun? Când am văzut albastrul ochilor, de unde îmi luasem zborul, m-am îndrăgostit, cum nu credeam că am să pățesc vreodată. Am cuprins cu ființa mea durdulie tot muntele de fericire ce se revărsa din albastru perlelor veritabile şi am conştientizat că acest chip m-a mângâiat de atâtea ori în bolțile închipuirii mele şi-mi va rămâne supusă o eternitate.

     Era o copilă, o fecioară, măicuța mea, asta am înțeles-o imediat ce mi-a fost dat s-o cunosc. Chipul ei, oglindit la nesfârșit în ochii mei, părea flacără vie ce se aprinde în pletele livezii cu vişini, când se aşterne primăvara. Ochii ei, cerul în anotimpul naşterii mele; braţele ei, lanul cu spice, în plin treier, iar gura, gura ei, strop îmbălsămat de iubire. Acesta era chipul măicuţei mele în ziua naşterii mele şi astfel a rămas şi astăzi- pur şi cristalin aidoma izvorului la care ne-nchinăm ca la o tămăduire şi bem setoşi ori de câte ori ne întoarcem la sfârcuri.

   Nu pot să evoc chipul ei, fără să pătrund în măreața-i lume în care a iubit şi-a pătimit- mai mult a pătimit, dar oceanul de iubire ce se scurgea din ochii copiilor ei, i-au fost dig de nestăvilit pe timpul celor mai torențiale ploi, şi au fost multe, mai mult decât putea duce un om, dar, ea, frumosul chip din oglinga sufletului meu, a reuşit. A reuşit să construiască cetăți de oameni, de vieți, prin cei trei copii şi şase nepoți, a săpat ţarina cu atâta însuflețire până a dat de izvoare cu apă vie, tămăduitoare pe timp de ciumă şi nu doar. A ridicat castele de nisip, care s-au dovedit a fi adevărate şantiere cu picior de Colos, dar nu s-a descumpănit,  buna mea mămică, a luat-o de la capăt de fiecare dată mai puternică şi mai invincibilă. A iubit, dar şi a suferit din iubire, însă blândețea glasului şi brațele pline cu soare ne-au ținut aproape, învățându-ne cea mai de preț lecție: să ne iubim indiferent de vreme.

     Azi, citind binecuvântarea din ochii ei, regret că nu am ştiut limbajul cititului printre rânduri atunci, pentru că acum, albăstrelele din ochii ei, caută a rugăciune fiecare undă de iubire, împărțită cu imensă maternitate atunci, în frageda-mi pruncie, invocând parcă timpurile în care ograda clocotea de vervă şi zbânțuială de pici.

Biserica din mine

          Sunt o cetate asediată de propriile mele gânduri, port un conflict permanent  cu mine și cu balaurii din mine.
        Sunt prizoniera vălului de singurătate ce-mi acoperă capul ca o rugăciune, simt că dacă aș încerca s-o demanschez, m-ar ataca, devorându-mi orice urmă de speranță. Așa că o las în pace. O las să se descotorosească de angoasa unor zile mai proste și în acele momente devin BISERICĂ, devin altar de închinăciune și prorocire trupească, devin păstorul sufletului în care îmi port rugăciunea neîntinată și suavă asemeni ramului ce dă în bob.

                                               

Imn

     Doru s-a întors din vacanță, a petrecut în Italia mai bine de  două luni, timp în care a reuşit să se obişnuiască cu clima de acolo, cu oamenii de acolo şi chiar cu bucătăria italienilor, pe care a ignorat-o multă vreme, nu pentru că ar fi fost dezagreabilă, dar, pentru că a vrut să profite de prezența mamei. A rugat-o să-i gătească bucatele lui preferate, aşa cum o făcea în copilărie, pentru că trecuse atâta amar de vreme de când nu mai mâncase o ciorbă roşie sau plăcințelele poale-n brâu, aproape că le uitase gustul.
    Alături de mama se simțea puternic, avea siguranța că nu-l paşte nici un pericol, de aceea s-a lăsat purtat de  valul noilor experiențe pe care i le oferea Italia. A călătorit mult, aproape zilnic mergea să viziteze un obiectiv turistic, un loc despre care doar din cărţi aflase. Ştia că Italia e țara tuturor posibilităților, odată ce pleacă toate mamele, surorile şi mai nou, bunicile.

 E țară în care şi-au găsit alinare zeci de mii de moldoveni, ea le-a oferit tot de ce aveau nevoie pentru un trai frumos: casă cu mansardă, maşină la scară, vilă cu piscină, răpindu-le în schimb anii în care le-au crescut copiii,  le-au privat de sentimentul matern trăit pe viu, le-au luat  fără întoarcere părinții, plecând la cele veşnice cu dorul iubirii de copii strâns în pumn.

 Asta a făcut străinătatea şi din mama lui, a lăsat-o orfană de tată, de mamă, de țara în care şi-a trăit prima dragoste şi de copiii, care s-au obişnuit să trăiască fără dânsa, dar nu întotdeauna a fost aşa. Cândva, în vremea copilăriei lui, trăiau modest, dar erau fericiți în doi. 

   Doru,  îşi aminteşte şi acum, ziua-n care mama l-a anunțat că pleacă. A plâns atunci necontenit mai multe zile la rând, poate o va determina pe mama să rămână, dar ea, buna de ea, abia de mai putea respira de necunoscutul ce-i apărea în cale, iar lacrimile lui Doru o necăjeau şi mai mult.
I-a spus-o chiar atunci că va încerca să revină cât mai curând, dacă el va fi cuminte şi va asculta de bunica. 
   Retrăieşte amintirea acelei zile, când o mamă răvăşită de durerea trădării propriului copil pleacă, lăsând două umbre, cu lacrimi cât bobul de mazăre, ca să-i spună rugăciunea pe care o va invoca mereu şi care o va ajuta să depăşească anii de singurătate agasantă şi dor continuu.

    Astăzi, întors dintr-o vacanță pe care mulți copii de vârsta lui nici nu îndrăznesc să o viseze, Doru nu se poate bucura cu toată inima lui de adolescent, el acceptă, cu greu, că toate aceste bucurii trecătoare sunt tot de ce are nevoie un copil, are toată convingerea că dacă ar fi să aleagă între iphone-ul de ultimă generație, zidul din piatră de Cosăuți sau hoveboord-ul din camera lui, ar alege fără şovăială- mama, pentru că acest imn nemuritor ține în brațe toate nestematele acestei lumi.

Destin

"Când m-am născut, pe frunte eu

Aveam coroană-mpărătească:

A mamei mână părintească,

A mamei mână pãrintească".

              (G.Vieru)

   De când am venit pe lume mi-a fost hărăzit să mă scald în oceanul iubirii de oamenii, să-mi îmblânzesc spiritul, sorbind cu nesaț din seva bucuriii de viață, să împletesc, fără saț, coronițe din lauri, pe care să le pun ulterior cuceritorilor de cetăți, cuceritorilor de suflete, de vieți perene. 

    Am venit într-o zi de luni, când cocoşul zburătăit de zori, a început a-şi zice cântecul, eram ochioasă şi bucălată asemeni cozonacului de Înviere. Acest lucru mi-a fost confirmat mai târziu când am înțeles că rochița verişoarei mele îmi venea pe-o singură aripă, dar nu m-am întristat, am început a umbla oacheşă şi cochetă după visuri până l-am prins de cingătoare pe cel de care mă ţin şi azi, visul omului îndrăgostit de cuvântul slovei materne. 

    E visul care mi-a venit ca o arătare în nopțile cu lună plină, mi-a furat nopți şi zile de-a rândul, mi-a vorbit neîncetat şi cu patos despre cum poți prinde la aripi însuflețind arătarea din vis. 

   Cu lecția învățată şi cu dragostea pentru visul meu, am pornit în lume să cuceresc cetăți - a fost plin cu angoase drumul evoluției mele, am tras de timp ca să mă lase să-mi însuşesc lecția, am urcat, dar am şi coborât, deseori  chiar fără să fi urcat, dar zbuciumul din piept mi-a amintit de harul însuflețirii pe care l-am primit la naştere şi am renăscut asemeni Păsării Pheonix din propria-mi cenuşă, dând o şansă prorocirilor de la naştere, dar iluziilor himerice conturate în nopțile nepieritoare de altă dată.

   Azi împart şi eu visuri, ajut la însuflețirea lor şi, deseori, mă  surprind alergând vrăjită după propria-mi arătare, pusă în palmă, pe cap, pe suflet, în vremea naşterii mele. AZI SUNT PROFESOR.