Satul meu

                                                                 "Satul meu, scăldat de-o apă vioară".

                                                                                                              ( G. Vieru)

      Astăzi, când masca deznădejdii îmi acoperă fața, cea a sufletului pură şi candidă o ia la goană printre hlujanii de porumb de pe coasta de câmpie, pe unde mi-am purtat dorul încă din frageda pruncie. Aleargă nebuneşte şi se opune cu vehemență măştilor  ce seamănă în lume violetul, refuźă  întemnițarea, pe motiv că n-a interacționat decât cu efemeritatea dorului de absolut.

  Aşa este sufletul meu, extrovert şi  pus mereu pe şotii,  nu ştie el de carantinã, a luat-o la goană prin cele mai dosite cărăruşi, a băut apă neîncepută de la trei izvoare şi  cu spiritul purificat de indolență, a luat la măsurat fiecare pietricică din sat care i se putea opune tălpii lui flămânde de aventură.
   A ajuns la poarta unui gospodar, care îşi hrănea din palmă porumbeii, şi tare s-a mai bucurat când păsările gureşe au început a-i ciuguli şi lui  din palmă, era un adevărat miraj al heruvimilor, parcă veniți în dreapta Tatălui să-i acompanieze ieşirea în lumea ce-i aparține. 

    Era basm, era aievea tot acest joc, nu știu, dar ştiu, că dintr-odată, sufletul meu a pornit a bate cărările satului neumblate, călare pe un ştiulete, cică ar fi în şaua celui mai arătos armasar, şi vedea toată pudoarea, dar şi trufaşa eleganță a unor gospodari baricadați după ziduri înălțate parcă în ciuda modestiei care înveşniceşte satul basarabean. Şi atunci sufletul copilăriei mele şi-a zis: "Omului îi e mai uşor să facă ziduri decât poduri". Tare s-a mai ofticat constatând că "masca" unora reflectă lumea lor îngustă, frivolă şi poate că supărarea sufletului meu ar fi fost înveşnicită de deziluzia priveliştii, dacă, două poteci mai la deal, pe ulița lui Pricochi,  nu şi-ar fi întâlnit tovarăşul de joacă cu care a împărțit acelaș colb de pe uliță, aceleași ofuri care glăsuiau ca un clocot în gâlgâirile adolescentine de atunci.
    Și, iată, imaginea lui și alintul blajin din glas care nu i se schimbase în pofida timpului care i-a mai prins pe ici- colo fire de argint. Ne-am îmbrățișat voinicește, ca atunci când toată întinderea luncii era a noastră, iar nemurirea clipei de altă dată a învăluit trecutul și prezentul ce încearcă două vieți plecate cu chipul în oglinda deșucheată a timpului.

Din iubire

   Iubire, cea mai înaripată virtute umană, ea te înalță, te subjugă şi chiar te condamnă. Te condamnă la ardere mistuitoare, devoratoare de trup şi suflet, sau din potrivă, la îmbobocire dureros de dulce.

    Iubirea e pilonul de forță pe care se ține imensitatea ancestrală a Universului. Ea înmagazinează pulsul în zbatere frivolă a dorului de dragoste, dar şi cumințenia absolută, venită din sacralitatea valorică a unor gesturi şi fapte mărețe. 

    Deşi, pretindem că  cunoaştem misterul celei ce "mişcă sori şi stele"( D. Alighieri), suntem inhibați de incertitudini şi căutări frecvente, tindem să cunoaştem taine ce sunt de nestăvilit, iar  îngrădirea  şi ocrotirea de ochii destructivi ai curiosului este indispensabilă.

    Ce ar fi trupul meu, al tău fără iubire? Ce ar fi gânguritul pruncului fără flacăra de iubire din care se naşte?  Ce ar fi umbrele din care porneşte seminţia de viață dacă nu ar fi iubire? Cu siguranță: şi eu şi tu, şi pruncul din leagăn, şi umbrele de viață, toate s-ar topi în neant., fără ea, leoaica tânără, pe care o tot îmblânzim, din iubire pentru a cunoaşte cu adevărat iubirea.

Paradox

   E luna martie, e luna în care suntem ispitiți de imaginile mirifice de după geam. E anotimpul firului de iarbă reavăn ce-și înalță curajos fruntea de sub tăriile pământului, nu tocmai amicale în această primăvară. E cea mai profetică ieșire, căzută peste umerii  osteniți, e ca o binecuvântare, venită din scripturi, pentru că îndrăzneala firului de iarbă nu e afectată nici de virusul invidiei și al lăcomiei, dar nici de virusul devorator de vieți omenești.

  Azi, stând în casă, mă încearcă un sentiment contradictoriu: ba mă bucur pentru firul verde de mătase, ba mi-e milă de el că nu are parte de  admiratorii de odinioară și nici de tălpile pufabe și moi, ce-i mângâiau creștetul despuiat ori de câte ori se ivea cu  un surâs primăvăratic.

       Mi-e milă şi de inima mea suferindă şi-ntemniţată, de trei sąptămâni şi mai bine, într-un cavou tuciuriu,  în care trăirile duhovniceşti sunt la mare căutare. Aceste vibrații sufleteşti sunt tot ce mi-au mai rămas, ele avându-şi originea din seva dulce a amintirilor gustate aievea, printre zdrențe mânate de vicii şi rutină. Şi, totuşi, zdrențele  rutinei este ceea ce-mi lipseşte acum, paradoxal, dar adevărat.    Sufletul întemnițat îşi cere dreptul la libertate, el are nevoie să interacționeze cu cotidianul, pentru a înflori spectaculos şi neprihănit.
       El tânăr şi dezgolit de păcat, îşi cere dreptul la  paradoxala supravețuire, se vrea din nou înconjurat de râsete inocente şi voci curioase de copii. Se vrea din nou stăpân peste zarea fumurie, a timpurilor dificile în care trăiește.

Despre iubire

         

  ” Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină.” 

    

     Odată ce lumina a pogorât peste sufletul vraiște, de la atâta alergat, toată suflarea omenească și-a luat un răgaz pentru a-și aminti de ce  venise pe lumea  asta mirobolantă, magnifică și superioară. Uitaseră cu toții că, după ce Dumnezeu le-a adus  ziua și noaptea, în prima zi, abia în ziua a șasea, le- a  dat chipul și asemănarea Sa. Oare de ce? 
El a poruncit  ca toate viețuitoarele pământului să trăiască în armonie, fără nici o excepție, făcând din viața pe pământ un altar, în care iubirea pentru tot ce-i viu să dăinuie întru cele sfinte. 

    Omul şi-a însuşit imediat rolul care i s-a dat, uitând de fapt că Atotputernicul nu i-a oferit şi nemurirea trupului. Tot ce trebuia să ştie acesta, e că Dumnezeu i-a oferit totuşi posibilitatea de-a descoperi nemurirea faptelor şi gândurilor sale. Dar nu, omul nu s-a mulțumit cu atâta, fiind de felul lui aprig la mânie, lacom până la avariție, a început să punã stăpânire pe toată zarea, sfidând astfel legile supremației absolute. A început să asfixieze oraşe, făcând din ele adevărate port-țigarete; a dărâmat poduri şi-a ridicat ziduri; a săpat prăpăstii sfidătoare cerului, înecând lanuri şi câmpuri de mătase; a ruinat mai mult decât a construit, neglijându-şi astfel şederea cu folos, aici pe pământ.

    Omul a uitat de IUBIRE, a uitat de cuvântul lui Dumnezeu. Tot ce-a învățat în această şedere temporară, se asociază cu banul, rata bancară, impozite plătite statului pe care tot el îl guvernează, scăpând din vedere şi achitarea impozitului de şedere aici, pe pământ şi onorarea plăților elimentare: să-şi iubească aproapele ca pe el însuşi, să înveşnicească momentul de iubire pe oriunde ar  trece, făcând din acest scurt popas Rai. 

     Şi totuşi, de ceTatăl Ceresc, a hotărât să-i dea viață omului abia în a şasea zi? 

    Ştiu, şi-a dorit să creeze o fire sensibilă, ce va împărți emoții sănătoase fiecărui gând descumpănit sau deznădăjduit, iar pentru toate astea omul avea  nevoie de LUMINĂ şi Dumnezeu a făcut lumină, iar pentru ca gândul sănătos să ajungă necurmat la cer, avea nevoie de odihnă şi atunci El a făcut noaptea, abia după toate cele trebuincioase titirezului cu ochi de Dumnezeu, i-au dat drumul pe pământ, uitând  să-i pună în desaga cu bunuri IUBIRE, multă, multă iubire. Abia mai târziu, dar foarte târziu, omul a aflat că fără ea-iubirea e doar praf de stele într-un Univers ce nu-i aparține.

   

  

Scrisoare

           De două săptămâni stau în casă de frica ta, mi-e groază că ai putea să dai târcoale casei mele, oamenilor pe care îi iubesc, mai mult decât ai putea tu iubi vreodată.
Știu că ți-e străin acest sentiment, dar ai putea să-l înveți, pentru că ai întâlnit în calea ta și oameni care știu cu  ce se mănâncă iubirea, nu doar cum se mănâncă din iubire.
     Cu siguranță, ai înțeles, dar nu bați în retragere, nu vrei să recunoști că răul pe care-l semeni pe pământul ăsta blestemat, pe care, și fără tine, s-au tot perindat războaie, molime fel de fel, mai există dragoste de viață. Toți te blesteamă, te condamnă, îți vor moartea, pentru că ai intrat în viețile lor, în rutina lor zilnică, prin ușa din spate, cu nonșalanță obraznică și te-ai vârât sub cea mai caldă plapumă, sufocând vieți, care, și așa au îndurat multe, până să vii tu.
       Nu crezi că a venit timpul să-ți strângi țepii otrăviți și să naufragiezi cuminte pe un golf nepopulat, până mințile noastre luminate, care se presupune că te-au creat, să-ți găsească ac de cojoc. Trebuie să existe o pilulă-minune care te-ar face să renunți la a mai face rău atâtor oameni buni. Știu, și nu vreau să cred că ai putea să ne mai ții sechestrați în propriile case, suflete, că mă sufoc de dorul plimbărilor neprogramate, de șoapta pomilor înfloriți, mi-e dor de prospețimea veritabilă din ochii copiilor mei, dar și de rutina de odinioară tare mi-e dor.
      Te conjur, pleacă, am înțeles lecția pe care ne-ai dat-o: trebuie să ne îngrijim mai mult de pământul pe care trăim, de oamenii noștrii, de visuri și de propria noastră viață. Asta vom face după plecarea ta: vom îmbrățișa și frunză, și pom, și floare, declarându-le dragoste eternă. Vom iubi din nou răsăritul de soare și umbra zilei nu ne va mai speria, doar pleacă!

Secretul lui Zânel

     E sâmbătă. E dimineața unei zile de fericire latentă. E sâmbăta în care toată suflarea omenească își  va lasă umbra pașilor de dragoste pe asfaltul  unei zile de odihnă, pentru a înveșnici miracolul unor clipe petrecute în declarații de dragoste pătimașe și îmbrățișări infantile.
    E dimineața perfectă, când Zânel nu trebuie s-o împartă pe mama cu zecile de voci dezagrezbile, așa le spune el copiilor care-i fură toată diminețile și după-amiezile mamei lui, nu-l place nici pe unul, dar azi e mai indulgent, pentru că nu mai trebuie să meargă la școala şi de asta le tolerează apucăturile din cursul săptămânii. Cât despre şcoală, ce poate să spună,  a reușit să n-o mai aibă la inimă din ziua când au început toate problemele celea de matematică foarte  complicate, nici azi nu are idee, cum poate un măr să fie împărțit la trei fără să supere pe cineva? Nu înțelege, de ce învățătoarea vrea numaidecât să-l convingă că matematica lui nu se pupă deloc cu a ei şi că dacă vrea să treacă în clasa a doua va trebui să facă matematica pe care o vrea ea şi nu el. Ce să mai, bătăi mare de cap îi face matematica, ieri  chiar era tare supărat din cauza asta, dar azi lucrurile sunt cu totul altele - mama îi aparține cu toată ființa azi și tata la fel. I-au promis că vor fi împreună la sfârşit de săptămână şi să mai aibă nițică răbdare. Vor merge toți trei într-o expediție de zile mari, unde şi cum nu i-au spus, dar el nu era pretențios- putea fi oriunde doar să se bucure de atenția părinților, care obişnuiau să muncească deseori peste program, iar el era nevoit să stea la bunici. De asta, azi e aşa bucuros că, ar putea să strige de fericire,  dar îi e frică că l-ar auzi Veruța, prietena lui şi ar crede cine ştie ce despre el. Ea n-are cum să ştie  că el  pleacă într-o misiune secretă, poate îi va spune altă dată când va avea mai mult timp liber, pentru că acum e tare ocupat cu plecarea.
      Dis-de -dimineața, cocoșul încă nu cântase, dar Zânel era deja echipat cum se cuvine în asemenea cazuri. Şi-a pus în  rucsac puține lucruri, dar toate trebuincioase   într-o expediție ca a lor: un binoclu mai vechi, un ochi de busolă pe care l-a găsit-o în garajul bunicului, o funie, dacă va trebui să urce stâncile abrupte și, desigur, poza bunicii, că ar putea să o pățească și de data aceasta, ca atunci când a mers la circ, la  Chișinău, cu clasa: i se făcuse așa un dor de bunica, încât nu mai vrea s-o pățească din  nou. 

Fără să știe nimeni, a pus poza bunicuței  în buzunărelul costumului de alpinist, că nu e grea defel, și acum când toate sunt aranjate stă și așteaptă comanda conducătorului, pe tata.  Dar tata nu se grăbește să dea comanda, nici mama nu e la bucătărie, acolo unde o găsește în fiecare zi de sâmbătă, toate în casă sunt răvășite de parcă a trecut în grabă un accelerat cu tot arsenalul de fiare și fum, călcând și firul de praf ce danseză săltăreț, făcându-i cărare. Nu înțelege copilul de unde vine acestă tăcere și dezordine, dar înțelege perfect că tot planul lor de o săptămâna a fost dus odată cu liniștea casei. A început să plângă, s-o cheme pe mama, pe tata insistent, dar din ușa bucătăriei i-a zâmbit nimeni alta decât bunica lui, cea pe care a vrut s-o ia în expediție azi. Bunica l-a mângâiat pe creștet, blând, cum știe ea s-o facă, spunându-i că mama și tata chiar au plecat într-o expediție, fără el, dar când se vor întoarce îi vor aduce cel mai frumos cadou.
- Nu vreau cadouri, nu vreau nimic din tot ce văd aici, îi vreau pe mama și tata, am nevoie să fie aici! Cheamă-i te rog!
- Știu, dragul meu. Uite, ai aici un bilețel de la ei doi, dacă nici asta nu te liniștește, va trebui să-i aducem cumva, i-a promis bunica.
 Înfuriat Zânel a pus mâna pe bilețel, pe care îl semna tata și nu mama cum se obișnuise el deja, dar pe măsură ce citea, fața lui  se umplea de roșul bucuriei și al mândriei: va fi frate mai mare, asta scrie tata în scrisoare.  

A înțeles el foarte bine ce însemnă avionul cela cu telecomandă, despre care tata spune ca a decolat la ei pe terasă, aducându-le vestea cea mare.
 Știe el, că e băiat mare, de unde vin surioarele, de aceea și-a șters lacrimile supărării, a uitat de expediția care de fapt putea să mai aștepte, nu era ea mai importantă decât surioara lui, și-apoi puteau merge într-o zi la munte în patru sau pur și simplu în parc, acolo unde iese toată lumea în zi de duminică și ar putea afla toți că el  poarta în palme cel mai scump cadou- pe surioara lui, venită în acestă lume într-o misiune secretă: să-i facă fericiți!

 

Rugăciune

 

     
                 
       Măi omule: domn, cerșetor sau bogat, ar fi cazul să-ți recunoști înfrângerea, neputința, e  nedrept să te dai mare, când defapt ești cel mai fragil și neputincios în fața unei sorți ”pecetluite” încă de la naștere. Inutilă e revolta inimii tale, îndrăgostite de viață, dacă în momente de restriște nu ai puterea să ridici capul din umbra pământului, pe care tot ai alergat de nebun, ca să aduni palate, spre adevărata putere de mântuire. Acolo e salvarea și forța sacră de care ai nevoie acum, când inima ta plânge și imploră vremuri cu curcubeu. De aceea, hai să înălțăm rugi de slavă și să ne încredem în adevărata putere dumnezeiască, care cu adevărat face minuni și indubitabil- înalță curcubeie.
      De azi, omule, te așezi smerit în fața Atotputernicului, pentru discuția restanță: te revolți, plângi, zâmbești, dar trebuie să ajungi la o înțelegere cu Creatorul tău și al meu, El trebuie să știe despre suferința ta, care este și glasul ”Golgotei” pe care îți duci viața.  Revoltat îi vei spune:
- Crezi, Doamne, că ai putea să mă  ierți, după ce seară de seară ți-am ignorat îndemnul:

 - Roagă-te, fătul meu!? 

- Crezi că mai sunt vrednic de mila și mântuirea Ta? Crezi că pacea sufletului meu se va înturna din potopul acestei lumi la mine? Crezi că mai sunt demn de fericirea asta pământească pe care ai zămislit-o, jertfindu-Ți fiul? 

       Cu lacrimi în ochi îi vei spune: 

- Dacă mai crezi în mine, în noi, eliberează-ne sufletul de umbra neputinței, oferă -ne şansa să Te slujim aşa cum ai făcut-o Tu, fără prihană, fără interese meschine.  Îi vei spune că nu-i  nimic mai urâcios şi monoton decât fața lumii în această primăvară, iar toatã jertfa creației Lui este zadarnică dacă lipsește zbenguiala puerilă a unor voci curioase, gata altădată  să răstoarne Coloana Infinitului, doar  să redea tinerețe și viață câmpiei cu floricele.

Trebuie să știe Doamne-Doamne, că tabloul Creației Lui  n-are nici un admirator pe mal, toți și-au ascuns capetele sub umbra tăcerii și a fricii: fricii de oameni și pentru oameni.
 Ce folos de tabloul natural pe care L-a creat pentru ochii flămânzi de rai, dacă azi sufletul acesta hulpav  este ferecat în bezna unui anotimp străin lui ?
 Ce folos de toate frumusețile plaiului  de rai, dacă ochii măicuței  sunt ascunși de geană înlăcrimată a unui destin plâns.
Asta îi vei spune, implorând iertare și îndurare, după care sufletul tău tânăr, cu fața spre soare se va cufunda într-un somn de prunc, îngânând: #totul va fi bine!

Pacea din suflet

     

  E dificil de incorect și aberant să crezi că toate în  lumea asta ar trebui să meargă cum vrei tu și să îngenuncheze în fața ta, măi omule.
 Aproape inuman să știi că poți schimba fiecare zi, oră, secundă din viața ta și să nu o faci. E inadmisibil să te crezi un super erou azi când toți eroii sunt la datorie ca să te încurajeze și salveze  pe tine. De ce? Pentru că tu să poți și-n continuare să te dai mare și forțos pe facebook, sau și mai iresponsabil, în stradă.
  E jale lume, e un fiasco jertfa eroilor noștrii de azi, dacă noi, nu vrem să fim eroii lor de mâine. Zadarnică arderea în numele lui Hipocrate fără aportul Dumnezeului din noi. Fiecare, indiferent de cum simțim: românește, italienește, nemțește, nu zic moldovenește, că ar putea să nu ne simțim deloc, trebuie să ne unim într-un singur crez- cel de a salva omenirea de la păcatul autodistrugerii.
     Este curajos și înțelept gândul credinciosului, care înalță slavă Celui de Sus, în numele tuturor, dar și mai înțelept e aportul nostru, al fiecăruia, de-a uni acestea două și, cât timp ”stăm acasă”, să ne îngrijim de grăuntele speranței care nu moare atât timp cât ne încredem în ea. 
Și da, Ei, ucenicii lui Hipocrate, vor instaura pacea în sufletele noastre, pentru că ei pot, dar nu fără noi și fără Dumnezeul din noi.

Primăvara mea

 
   E primăvară. E anotimpul când visele ies din ”tainicul” sufletului amorțit și se mută în rochița cu floricele, care și-a așteptat cumințică ieșirea din dulap, după o lungă și hidoasă hibernare.
   Acum privește suspect la imaginea lumii ca la o arătare deluzorie și nu știe, dacă supărarea ei, și creții de pe față, au fost  declanșate de apariția ei primăvaratică sau de degetul nervos al Babei Odochia, care le irită  sufletul și așa suferind:
- Voi veni și anul acesta când te aștepți mai puțin. Nu uita, zilele babei nu le-a mâncat  încă lupul.
 N-are ea ce-i face babei, nu vrea nici într-un chip să se pună cu ea la harță. Știe, rochița mea cu floricele, că zilele babei, cât de înverșunată și arțăgoasă n-ar fi, tot se sfârșesc  când puterea soarelui devine infinită.
 Iubește, draga de ea și soarele, și florile, și  Baba, dar și pe oameni, deși e conștientă că starea asta a lumii vine tot din greșelile lor, a oamenilor. Dar ce poate să facă ea, o simplă rochiță? Poate doar să își scoată la plimbare stăpâna, care devine o epopee când o îmbracă, o adevărată zeiță a frumuseții.
Dar, azi, nici stăpâna rochiței, nici oamenii, care o admirau odinioară, nu-și mai întâlnesc privirea, nu-și mai strâng mâna în jurul unui dor cu floricele, toți sunt gârboviți de un of, de o supărare mai veche, inexplicabilă pentru o modestă rochiță de batist. Și când te gândești că au fost timpuri frumoase pentru ea, dar și pentru stăpâna ei, veșnic radioasă și zglobie, atunci când o îmbrăca. O însoțea oriunde o îndemna să meargă și nu erau două fericiri mai mari: ea și rochița. Dar, azi, chipul pe care l-a luat primăvara acestei lumi nu poartă rochița de batist și nici măcar floricele, dar declarativ și protector și-a prins mască pe fiecare mugur de primăvară.
Două frumuseți zvăpăiate își scoteau la plimbare primăvara, fără mască, dar cu multe, multe floricele pe fire de batist.

Grădina cu trandafiri

   Era stăpână peste grădina din fața casei. Stăpânea, defapt, un regat împânzit de mireasma și sclipirea anotimpului care răspândește pe pământ: verdele crud, verdele copt, florile parfumate de  iasomie, de bujori și narciși. Toate împreună formau un buchet cromatic inestimabil, luând forma și forța celei care le-au purtat de grijă.

 Toate florile erau speciale, având și un rol deosebit pentru stăpâna acestui ținut, dar cel mai măreț și de preț din acest buchet, erau trandafirii. Tufele mai mari și mai pitice, obraznic de jucăușe se întindeau pe toată suprafața grădinii, luând drumul pribegiei când soarele se înălța de două verste pe bolta senină, atunci ele se înălțau la cer în semn de mulțumire și așa rămâneau să-și verse corola de minuni,  îmbobocită până la căderea serii, își plecau timid fruntea spre umărul nopții și-n liniștea profundă așteptau o altă dimineață. 

   Și uite așa, spectacolul lor, de o valoare incomensurabilă, pentru ochii reginei, ținea din primăvară până la căderea  fulgilor de nea. Nu erau ochi să nu fi trecut prin fața porții și să nu tras cu privirea la tufele de trandafiri, care răspândeau și o mirească adormitoare. Toate florile din regat  erau eclipsate  de florile dragostei, așa cum mai erau numiți trandafirii. Nimeni nu mai aveau ochi și pentru alte flori, chiar dacă și ele trăiau într-o grădină de basm.

    Era un adevărat sejur, o adevărată delectare sufletească când ochii reginei se opreau asupra unui trandafir parcă oficiind un ritual de convertire a florii în tânără copilă și, tot atunci, brațele fluide ale reginei, cuprindeau la piept  tot întinsul grădinei de trandafiri metamorfozând-o. Jocul minunilor lua forța cea mai aprinsă a grădinei de mărgean, transformând și sufletul de om în tufe vibrante de trandafiri.

    Toată întinderea cu trandafiri multicolori luau forma unei simfonii de Vivaldi sau Bethoven, când regina intra în povestea pe care o făurise cu propriile mâini. Ea cerceta fiecare petală, fiecare frunză întrebând-o de sănătate și abia după aceea se ocupa de fiecare puiet în parte. Avea ea, o manieră familiară de a se ocupa de fiecare buton, pentru ca acesta să crească cele mai frumoase și rotate flori. Le cunoștea pe fiecare pe nume, avea grijă ca umbra vreo unui  ochi rău să nu le ia din culoare. De aceea, grădina padadisului era prima grijă a reginei. Toți oaspeții, veniți de pe multe cărări, se opreau să-i fure din secret, dar nimeni și nicicând n-a aflat cum își îngrijea stăpâna acest mic colț de rai. Tot ce trebuiau ei să știe le era oferit gratis. 
   Drept recompensă, pentru expresia vie de uimire, când grădina era împânzită de un văl cromatic, care se așeza pe fața nemuritoare a primăverii, le oferea un spectacol împânzit de mireasma  balzamică a propriului paradis.

Rapsodia iubirii

 

   S-a născut dintr-un fior, din dorința arzătoare a unui zburător şturlubatic şi aventurier, care fură fără să întrebe inimi tinere, virgine. Le sechestrează în găoacea propriului suflet, lăsându-le pradă unui foc, care nu cunoaşte mântuire decât atunci când două inimi sortite vor arde într-o flacără a împlinirii şi iubirii absolute.

   S-a ciocnit la colț de stradă cu Zburătorul. Era o zi de mai, atunci când macii îmbobociți îşi deschid sufletul pentru a fi admirați de toată suflarea, darămite, de un boboc de fată care este în aşteptarea  unui zburãtor, despre care a auzit cã fură în noapte inimi pure, ce n-au gustat din savoarea iubirii adevărate.

 "Era un tânăr voievod, cu pãr de aur moale", la vederea lui i-a venit imediat în minte acest vers, care confirma că există feți-fumoşi şi-n viața reală nu doar în basme. A simțit atunci, când l-a văzut, un dulce fior, o zbatere interioară de valuri ce se unduiau într-un superb dans al fluturaşilor din stomac. L-a urmat cu privirea până hãt în depărtare, până când umbra zburătorului-nălucă s-a risipit în mii stropi de lumină, pe care tânăra copilă urma să le adune asemeni unui puzzle într-o rapsodie a iubirii.

  Era clar, inima candidă, a devenit jertfă pe altarul iubirii, care, deşi arde într-o pălălaie veşnică, va cristaliza fiecare particulă într-o feciorelnică dorință - împlinirea prin visul iubirii. 

   Odată cu venirea nopții, îi apărea în fața ochilor, tânărul cu păr de aur şi fața smeadă de la atâtea căutări. Chipul lăptos îi era luminat de doi aştri jucăuşi, pe semne arma cea mai feroce a aventurierului, şi-a zis fata, dar şi de două buze cărnoase, în care se ascundeau toate tainele lumii, ce se voiau  cât mai grabnic desluşite. N-o deranja, că despre el, vrăjitorul inimii sale, se auzeau tot mai multe poveşti: ba, că a ademenit  o tânără copilă în câmpul cu ciulini, ba că o fată mare a pornit de nebună să-şi caute ursitul, după ce în miez de noapte i-a fost răpită lumina ochilor. Şirul putea continua, dacă Năstica n-ar fi ştiut că tânărul de la colț de stradă îi era predestinat, îi era soarta pe care i-au hărăzit-o la naştere zânele bune. Ele i-au promis că va fi fericită doar dacă iubirea vieții ei va lua chipul tânărului din basm - şi uite, hoțul inimii ei, era chiar desprins din basm. I-a promis atunci că integritatea unui vis va capata forţe ascentrale, dacă îşi vor construi propriul vis de iubire. Visul, in  care ei, îndrăgostiții crează propria rapsodie.