***

 

              Imagine: pinterest.com
   Când se lasa cortina peste spectacolul unei zile ea încă umblă ca un titirez de colo colo. Ici mai deretică, mai coase la horbotică, își calcă barizul și tot așa până cade și ultimul spectator. 

     E harnică foc Năstica. De când s-a mutat la casa ei, cu omul iubit, nu stă locului toata ziua. Pe toate vrea sa le facă cu mana ei, ca nu cumva să zică vreo vecină că Tudor n-ar fi de nasul ei. A învățat de la mama- sa că bărbatul are nevoie să i se poarte de grijă mai ceva ca unui copil. De aceea, când el pleaca la culcare, ea mai zăbovește un pic să vadă dacă toate în casa lor sunt orânduite cum trebuie. Apoi pleacă și ea să-și pună capul pe pieptul omului iubit și adoarme fără să se prindă că mâine e o altă zi. Lângă el, bărbatul care a cucerit-o în ciuda gurilor rele, uită de toate. Se pierde în brațele lui și nici că-i pasă de bezna din jur.

     Dimineața o prinde pe Nastica pe picioare, nici nu prinde de veste când soarele e sus pe creasta de deal, iar ea trebuie să-l suie cât nu s-a prelins pe toată bolta. E studentă, la Orhei, vrea să se facă învătătoare, cum a visat toată copilăria și trebuie să iasă la drumul central dacă nu vrea să rateze autobuzul care o va lăsa în fața Colegiului pedagogic, unde o asteapta un alt vis, visul de a-i invăța pe copii cum să stăpânească lumea magică a cărții. Tudor o ajută cu bagajul și-i sugerează să țină geanta mai aproape de piept ca să nu dea peste ea vreun hoț, că prin cartierele de oraș nu stau degeaba cei fără bani. I-a promis că așa va face și dusă a fost.

    Cât autobusul urcă și coboară serpentinele anevoioase, ea se lasă furată de ambianța pitorească din vehicul. Oameni sărmani, dichisiți cu ce au ei mai frumos și-au luat puținul de acasă pentru a-l duce la piață pentru un ban de cheltuială. Așa trăiesc de când se știu oamenii simpli, țărani din tată în fiu. Privirea lor caută în gol, a nevoi multe, doar fruntea semeață mai are putere să stea dreaptă așa cum le-a fost hărăzit- să trăiască: cu demnitate. 

     Asta e viața omului simplu, să se descurce cu puținul bătăturii și să rămână demn în fața lui, și-a zis Năstica. Acasă, la mama, a știut de nevoi și atunci și-a promis că orice ar fi va munci ca să schimbe viața oamenilor care înveșnicesc glia străbună. De aceea azi, cu inima deschisă de fericire merge mândră către visul ei.

    

Soare cu dinți

                imagine: pinterest.com

    Îmi încep călatoria într-un noiembrie aproape primăvaratic, condimentat încă subtil cu verdele crud al ierbii de april.

   E eternă această vrajă de când privesc cu nopți albe la tomnatica primăvară ce mi-a pus pe umeri dalbe încercări. E angelică chiar dacă apasă cu greutatea frunzelor mohorâte peste pământul în care îmi ascund privirea de teamă că aș putea întrerupe vraja de margean. Îmi sprijin sufletul cu aceeași mohorâtă stare de acest aur de noiembrie și-i promit să primesc cu lumină căldura care mi se prelinge printre gene. Chiar dacă mă gâdilă ca un copil sprințar, trezindu-mă din amorțeala vieții pe care o port ca melcul în spate, starea mea e inertă, aproape lipsită de simțuri.

      Vreau să-i raspund cu aceeași candoare, gând imaculat, acestor zile rare, dar umbra pe care o duc e de plumb. Se ține scai, intimidându-mi spațiul personal pe care, de la o vreme, oricât nu l-aș îngrădi îl calcă toți ca pe un fir de iarbă. 

    Noiembrie, acest june galant mi se culcă în poale și-mi acoperă genunchii cu sărutări de miere, mi-i mângâie de parcă ar ști că acest mir mă îndumnezeiește mai mult decât orice pe lume. Nu există grad de comparație pentru flerul nobil pe care îl revarsă peste umbra-mi. Eu fiind în acel moment o picătură din frunza, pe care briza tainică o răvășește pe colnic.

     E noiembrie prins încă la pălăria unui anotimp pe care toți îl îmbrățișează cu patos chiar dacă răspândește prin ponoare de suflet melancolia. Soarele lui cu dinți e cel mai nefericit și ciufut, trebuie să ciupească din toate pentru a rezista măcar cât acest Brumar nu și-a facut misiunea prin curțile îmbătrânite de așteptare.

un pic de bunătate, oameni buni!

   

            Pinterest.com
     Te-ai ciocnit nu o dată cu afirmații de tot felul care inculpa deseori comportamentul sau felul de a fi a celor din preajma ta. Li se aduceau acuze, injurii pentru păcate despre care nici ei nu știau. De asta te-ai convins un pic mai târziu, când ai prins la curaj și ai întors pe toate părțile cauza unui asemenea comportament. Și să vezi, cu stupoare constați că de fapt, cei mai demni de milă sunt tot cei care nedreptățesc oamenii din preajmă, descurajându-le intențiile înainte ca acestea să ia o formă.

     Am fost și eu martoră de multiple ori când trebuia să iau partea avocatului care-și apără cu vehemență clientul sau din contra, poziția juratului imparțial. Dar nici atunci și nici altădată nu am reușit decăt să ajung pe banca acuzaților doar pentru că am vrut să-i dau Cezarului ce e a lui: adevărul.

     Am pledat mereu pentru adevăr, l-am apărat cu ardoare ori de câte ori a fost întemnițat pe nedrept. E drept, apărând fermitatea unui gând, m-am ales, nu o dată și cu tot atâția bolovani pe cap, imensă și imponderabilă povară. Dar, conștientizez, doar așa mi-am putut păstra coloana vertebrală intactă, făcând față slăbiciunilor oacheșe ale adversarilor.

     E greu să schimbi oameni, intenția lor, modul de a percepe lucrurile în plinătatea lor dacă tu însuți te scalzi în două bălți. Pentru că oamenii deseori au nevoie de modele pentru a-și reseta prioritățile, nevoile. Iar poziția ta poate fi exemplu cel mai demn în astfel de situații. Tu poți influența viața celui de lângă tine, celui cu care te împrejmuiești, de aceea trebuie să te îngrijești de valoare gândului pe care îl transmiți, îl redirecționezi către sufletul înnegurat și-nstrăinat de valori.

     Tu poți alege să fii bun, semănând iubire ori să răspândești deznădejde și urgie pe unde treci.  Și una și cealaltă sunt lumi ale noastre în care noi alegem de partea cui să fim - a adevărului îngenunchiat pe la colț de stradă sau a minciunii fardate și risipită prin lume?

     

Nu-ți cer să mă ierți

              Imagine: pinterest.com
          Nu-ți cer să ma iubești o viață, pentru că sunt convinsă că iubirea e  asemeni valului de apă care se întoarce la mal cioburi dacă nu te-ai prins în vârtejul lui înainte de a îmbrățișa marea. 

     Nu-ți cer nici măcar să mă urăști pentru că această nedreptate te va secătui de seva dătătoare de viață, iar eu, tot ce vreau e să nu fiu vinovată de dezechilibrul tău moral. Cred că poți crește pe propriile picioare vâsle pentru barca care e gata să se scufunde și să renaști din valurile spumegânde ca un Adonis, gata de alte jertfe în numele Afroditei la care visezi. Nu-ți va fi ușor, dar impulsionat de dorința de a dărui iubire și de a primi mult râvnita bogăție, vei insista să fii fericit. Meriți, după ani de eșec, după nopți de zbucium să trăiești împlinirea într-o altă grădină. Fii sigur, că de data aceasta te vei îngriji cu iscusință de torța care ți-a luat timp să o aprinzi. 

  Acum nu-ți cer să mă ierți, poate mai târziu când voi fi dispusă să privesc cu ochi de amic la brațele care mi-au legănat nopțile, la ochii în care mi-am delectat cu noblețe sufletul ca o văpaie. Poate atunci da. Dar acum nu sunt pregătită să-ți cer să mă ierți.  Stiu, mai târziu când voi putea să împărtășesc cu tine din visurile mele, pentru care făcusei o obsesie, ți-o voi cere.Dar azi nu pot. 

    Azi vreau să zbor mai sus de cât cuprind cu privirea, mai sus decât pot visa și nimic nu ar putea să-mi împiedice acest dor de libertate. Vreau să nu-mi mai fie rușine să privesc la mine cu dorință, cu poftă de viață. Chiar nu mai am timp să mă războiesc cu mine, cea pe care am tot ignorat-o ani în șir. De aceea n-am să-ți cer nici măcar să mă ierți...

     

Promisiune

 

                 Imagine: pinterest.com
  De azi, în două zile, îl petrec pe acest octombrie zănatic cu nerăbdarea copilului de a-și îmbrățișa mama.

     De azi în colo, fiecare ticăit de ac îmi va confirma, iminamente, că nisipul din clepsidra timpului e un fir din Marele Tot, ce se prelinge lichefiat printre ieri și azi.

    De azi în colo, îmi promit să nu mai privesc în gol, căutând clipe efemere, ci să ochesc spre mâine cu abilitatea țintașului angrenat în lupta libertății. Vreau să privesc la ziua care vine cu încrederea că pot, că voi reuși să urnesc mașina timpului din loc. Și voi reuși să urc la bordul ei și ca un cârmaci iscusit ce sunt, o voi pune în mișcare, o voi îmblânzi ca să mi-o fac prietenă, pentru că tot ce îmi doresc este să mă las strânsă la pieptul prietenos al copiilor mei, de unde să nu mai plec niciodată. 

    De azi în colo, mă încred în el, Timpul, pe care încerc de ceva vreme să mi-l fac prieten, să-l las să-si facă treaba, de a se urni iar și iar, așa cum știe el mai bine spre mâine, punând în desagă amintiri cât să învăț a prețui clipa care mi-a fost dată azi ca o bucurie.

     De azi îmi promit să mă izbăvesc de ieri, amplasând tot ce mi-a adus bucurie într-un azi luminat de speranța că mâine mă va găsi stăpână peste tot acest legământ.

    Îmi declar să privesc doar înainte, doar voi descoperi astfel mult mai ușor secretul unui suflet eliberat de mrejele veninoase ale trecutului, care se ține ca un scaiete de cochilia pe care o port în spate ca un blestem de când peste altarul meu a coborât bezna agasantă a decepției.

    De azi mă purific, lăsând acest Octombrie să-și așeze prima brumă, cu o indiferență morocănoasă, peste creștetul deznădăjduit de frecvente frământări sufletești, pentru a-l determina să fie rațional și încredințat că privitul de la distanță, dar înainte înseamnă izbândă, înseamnă libertate, înseamnă să vețuiești într-o bulă de atemporal.

    Din acest moment îi dau timpului indispensabilul timp, pentru a revela în voie despre tot ce este praf din anticul Cronos, dar și despre nepieritoarea forță ce-l amplasează într-un Mare tot.

     

    

 

Puterea lui "hai că poți"

            Imagine: pinterest.com

    Te-am visat aseară erai răvășit de- a binelea, aveai cearcăne de nesomn când ți-am simțit chemarea. Ce era cu tine? Ce ți s-a întâmplat? De ce te plimbi prin vise străine, nu le mai ai pe ale tale? 

     Ți-am deschis ușa în miez de noapte, în speranța că te-ai detașat de banalități, de vorbe deșarte care ți-au asigurat multă vreme confortul unor urechi docile și credule. Voiam să aud ce-mi vei spune.

     Ți-am deschis doar ca să te convingi că sunt bine și eu și că supravețuiesc în siguranță chiar și cu un sfert de inimă pe care mi l-ai pus în palmă la plecare. Trebuie să știi că n-a fost ușor, cum credeam la început, dar m-am refăcut, reconstruind fiecare nerv arterial, iar la venirea ta nu mai scârțâie a durere nici măcar masa la care ne-am băut cafeaua două decenii. Toate te privesc cu răceala aisbergului pe care l-am ridicat între noi. Te privesc și mă întreb când am devenit doi străini sau  am fost mereu doi vecini pe baricade, biciuindu-ne constant cu veninul din grădina edenului. 

     Acum că te-am lăsat să intri vreau să știu ce ai de gând să facem cu prapastia ce stă căscată în centru universului nostru ca o gură de balaur flămând? Ai de gând să-ți pui umărul la bătaie și să cladim, din ce a mai rămas nespus, un pod prin care să se strecoare șoaptele noastre flămânde? Nu știu dacă te mai interesează puntea pe care ți-o întind ca pe un colac de salvare, dar cert e că de dragul semințelor semănate avem nevoie de ea. Știu sau intuiesc că vrei să-ți ceri iertare și aștepți să-ți răspund la fel. Dar, tot ce vreau acum, în minutul secund e să nu ne mințim, nu mai avem timp nici pentru  lamentari stupide, cum nu avem nici poteci care să ne plimbe în doi. Toate au rămas în umbra unui căpcăun care le-a înghițit înainte ca ele să ne fi plimbat cu adevărat. Acum rămâne doar podul, cel care ne va lega atâta timp cât vom ști ce-i punem la temelie: rugina unor suflete împărăgenite de păcat sau dragostea pentru florile ce au crescut din semințele bune, cea mai exemplară realizare a nostră.

    Te las să cugeți un pic, cât mi se răcește cafeaua, pentru că tu știi cel mai bine: eu nu beau cafea rece, de aceea trebuie să te grăbești ca să ai timp să mai rămâi. 

   Eu între timp îmi așez capul pe visul ce mi te-a adus în plină zi și îmi spun: "hai, draga mea, tu poți!" Tu vei putea îmblânzi și pietrele care ți-au răzgâiat tălpile de atâtea ori, vei putea invoca ploaia ca să te spele de durere, așa cum a făcut-o de multe ori. Tu doar insistă: poți! 

Cicatrici

   

               Imagine: pinterest.com
   Te salt pe vârfuri ca să-ți șoptesc stângaci cât de norocos sunt că te am. Ce fericire e să știu că și tu simți la fel. 

     Sunt gânduri fredonate la ceas de noapte când te caut în așternutul moale, din care nu aș mai vrea să ies niciodată, pentru că te-a  găzduit  pe tine, cel mai minunat om din lume. Cel mai albastru cer se ascunde în ochii tăi, pentru care am facut o slăbiciune din clipa când i-am văzut. Sunt dependent de tot ce spun ei, de tot ce trăiesc. 

      Sunt prizonierul capturat într-o primăvară, cu roșu  gravat în calendarul de pe peretele din sufragerie, alaturi de amintirea ce ai rămas.

  Nu pot să cred că asta ești acum, când tot ce vad eu în lume, în oameni sunt cei doi ochi albaștri de care n-am cum și nu vreau să mâ despart. Te caut nebun de dor peste unde de apă, în speranța că îți voi surprinde licărul luat de valul în care ți-ai oglindit chipul cândva. Apoi ridic brațele a rugă la cer și te vad pasăre, stăpână peste zări albastre, peste depărtări uitate, dar a mea. Te cuprind cu retina grea de ploaie și te las să survolezi râvnita libertate, pe care ai tot implorat-o. Iar eu, naivul, am tot insistat că locul tău e în atriul meu drept, unde nici un ochi de lumină nu-ți poate face rău. Credeam că pot să te am ținându-te captivă în pânza mea de păianjen. Dar am eșuat nebun de dor.

    Această nebunie e tot ce mi-a rămas.  Credeam că voi împărăți peste raiul ce ești o imensitate, dar m-am înșelat când ți-am văzut chipul plângând a toamnă. Erai nefericită. Erai o nălucă în palma mea când m-am descotorosit, într-un final, de extremul păcat. Dar era mult prea târziu. 

     Știu că ți-am tatuat pe chip cele mai hâde vremuri, lăsând cicatricile sângerânde la vedere. De asta n-am să mă iert nici chiar dacă voi cerși îndurare la nesfârșit și aș primi-o. N-am să- mi iert slăbiciunea unui păcat greu de dus, deoarece, orb ce eram, am trecut neobservată dezamăgirea ta. Am ignorat ideea că puteam să fiu bărbatul din viața ta care să contempleze la nesfârșit priveliștea din cei doi ochi albaștri. 

     

     

Vindecare

         Imagine: pinterest.com

- Copile, pune-mi mâna pe creștet ca să mă conving că nu visez, că nu ești doar o arătare.

- Am venit, mamă, sunt fiul risipit prin lume ca cenușa mânată de vânt. Ți-am auzit ruga către Preacurată, ți-am văzut lacrimile care mă dor mai mult decât sarea din oase și am venit.

   Mă astepta cuminte pe același țolișor pe care am lăsat-o acum câțiva ani. Doar că atunci își ținea nepoții în poală și le șoptea la ureche cuvinte de alint. Credea că e doar un moft al nostru această plecare  în lumea mare și că ne vom întoarce de cum vom vedea că mai bine ca acasă nu e nicăieri. Dar n-a fost să se împlinească prorocirea ei. Am rămas acolo, în țara ciocolatei mulți ani. Ne-am așezat la casa noastră în neagra depărtare, uitând sau ignorând chemarea inimii și îndemnul măicuței de a veni acasă. Că și acasa, spunea ea, dacă muncești trăiești bine. 

Cu siguranță avea partea ei de dreptate atunci când frica de a rămâne singură era însoțită de teama că se va stinge într-o zi și nu va avea cine să-i închidă pleoapele. Se îngrijea de acest obștesc sfârșit încă de pe vremea când era în floarea vieții, punea în sofca, moștenită de la bunica, fel de fel de lucrușoare, ca să nu ne cheltuim noi, dacă, Doamne ferește, va veni doamna-secure pe nepusă masă. Că na, toți suntem datori cu o moarte, se consola ea.

     Azi, când am văzut-o în prag mică și smerită, am înțeles că poți fugi de toate pe lume, dar de ochii vii ai mamei n-ai cum. Nu poți și nu trebuie, pentru că din ei izvorăsc toate averile din lume. Din ei se revarsă cele mai puternice rugăciuni care se înalță apoi la cer, materializându-se în semințe dătătoare de rod. 

      Acești ochi sunt ai maicii mele, două focuri încă purpurii la care îmi încălzesc copilul care mai sunt în brațele ei. Îi ating anii cu brațul ferm și constat că n-am plecat nicăieri și că firele dalbe din creștet i-au apărut doar să o facă și mai suavă decât era. 

      Mama mea, mai ca toate mamele din lume, poate citi în stele, poate îmblânzi apa și poate vindeca răni pe care nici un vraci nu le-ar putea descoase. Nici o alifie nu poate ține piept la vorba de alint a mamei. Cum o face ea nimeni n-o mai face. E dumnezeiască starea pe care o trăiesc la sânul ei, chiar dacă brațele caută în pământ a sprijin.

      Buna mea e pură ca un Dumnezeu. E Fântână cu de toate, dar mai cu seamă, cu dor, din acela nemuritor ce ne zgâlțâie ori de câte ori fulgeră în viețile noastre. 

 Mama e pace. E vindecare. 

     

Tot ce contează e aici și acum

     

        Imagine: pinterest.com
     Mestecenii ciupiți de soare stau ca doi străjeri, de-o parte și de alta a portiței cu răzor și freamătă cât e ziulica de mare că-i dor rădăcinile și că sclipirea frunzelor nu mai e un semn de bucurie ca altădată, ci din contra e o covârșitoare durere.

     Îi surprind sporovăind și ofticându-se din marea dimineață, când soarele abia de-și mai șterge geana de cer, cum că această toamnă este prea ciufută și le ciufulește și lor viețile. 

        Sunt doi falnici mesteceni sau au fost în vremi demult apuse. Sunt împovărați de cute brumării, cu umerii plecați de ani sărută pământul din a căror sevă se trag, amintindu-și de tinerețe lor și de sclipirea argintie de sub geană și se vaită ca doi bunei în a căror oase stă pitulită o ocă de sare. Nu-și mai ridică ochii din pământ decât ca să surprindă unghiul din care va bate vântul, că și el, zvăpăiatul este complice înrăit al acestui anotimp. 

   Cum vine dimineața, merg să le dau binețe și-i asigur că sarea din oase mă doare și pe mine. Că mi-e dor și mie de alte vremi, de vremi tinere în care lumea îmi aparține. Se întindea languroasă sub tălpile ca niște zvârlugi și așteapta să o cuceresc. Le mai spun că tânjesc și eu după acasă. Că la fel ca ei, am plecat silită de împrejurări, iar solul de unde mă trag e cel mai fertil dintre toate. Din el mi-am țesut cele mai temeinice ancore, cele mai năstrușnice povești, pe care azi le îngân ca să rezist acestor zile de toamnă, pe care nu pot spune că le iubesc, dar încerc să trec pe lângă ele cu fruntea sus, să mă bucur că sunt totuși în viața mea.

- Asta ar trebui să faceți și voi, cu atât mai mult că anii v-au pus în plete înțelepciunea care mie încă-mi lipsește. Eu încă o mai caut ca să-mi astâmpăr ecoul zvăpăiat din gândurile nocturne și cred, cu elanul de la douăzeci de ani, că în ea este pitit secretul fericirii. 

      Nu știu dacă pomii care au împânzit straturile de acasă mi-au ascultat îndemnul, dar cert e că s-au prins că secretul fericirii vine din zile trăite cu înțelepciune, fie într-un Brumărel sprințar ori din contra, într-o toamnă în care puterea lui "a fost odată" nu-și mai are rost. Tot ce contează "e aici și acum".

Prima dragoste

          Imagine: pinterest.com
- Îmi ești datoare cu un dans. Mi-ai promis. Sper că n-ai uitat?

    Așa încep mai toate poveștile de dragoste, povești din acelea cu zvâcniri de inimă, cu fluturi în stomac, nopți albe și pârpâlit sub plapumă. Așa a început și a mea.

    Eram un pui de om, un boboc de floare abia înmugurit când am auzit de unul Zburătorul ce frânge noaptea pe-nserat inimi nestricate de fiorul dragostei pătimașe. El le ademenește în pânza de cuceritor, le promite nopți cu stele fine și dimineți cu zurgălăi, dar de fapt se complace în propriul rol, delectându-se cu lacrimi și of-uri dosite sub plapumă de june fecioare.

    A venit și la mine, l-am tot așteptat, invocat în nopți albastre ca să mă conving de abilitatea cuceritorului din povești și a venit. A venit, așa cum îi stă bine în straie de cavaler, m-a curtat, mi-a adus flori și m-a invitat la dans. La unul din dansurile acelea de care n-ai vrea să te desprinzi niciodată. Cu aer bonom, cu frac și cravată mi-a promis că-n nopți cu lună plină îmi va pune sub cap tot Carul Mare, toată constelația aprinsă a bolții spre care privim, doar să-i dau o sărutare. 

    De la acea sărutare și până acum au trecut câteva decenii, timp în care, fiecare dintre noi și-a ales o stea, doar o stea ca să o urmeze, crezând că așa vor izbăvi de întunericul gros acest pământ pe care își plimbă razele soarele. 

     Era mai. Satul îmbrăcat în albul castanilor forfotea de lume, iar noi, doi tineri îndrăgostiți de acest miracol, am pornit să căutăm sub veghea pădurii tăcerea care să vorbească în locul nostru. Am găsit-o pitulită la umbra unui tei, doldora de așteptare. Am prins-o în hora noastră puierilă, aproape pudică și n-am mai lăsat-o să plece decât la apus, atunci când se lasase umbra peste noi.

    Eram doi copii, două gânduri ce fredonau la unison, nemuritorul cânt al veșniciei din care ne-am născut, cu tot cu fior.

    Azi ne purtăm pașii sărăciți de acel alean prin locuri megieșe de cândva. Admirăm cu aceeași liniște castanii beți de floare, teiul cu a lui mireasmă, doar că acum, la decenii distanță, nici floarea, nici parfumul nu mai pun în mișcare fluturii aghezmuiți de dulceața primului sărut. Au adormit ferecați în promisiunile frivole de cândva, dar măcar acum, cu părul nins de la atâtea flori de tei, strângem la piept misterul unei nopți în care două frunți plecate stau îmbrățișați, vegheați de acelaș Car Mare.

   

singura direcție e doar înainte

     

          Imagine: pinterest.com
     Zilele și-au luat carapacea în spate de la atâta mocirlă și se miscă cu viteza țestoasei spre nicăieri. Eu, ca și ieri, mi-am agățat speranța în gâtul lor și îmi confirm, a mia oară că singura direcție în care pot să merg acum e doar înainte. Chiar dacă semnul zodiacal face o antiteză perfectă cu afirmația, mă ambiționez să cred că mersul, fie și pe bandă îngustă, dar înainte, îmi face bine. 

    Azi mi-am agățat cei treizeci de arginți de brațul sfidător al sorții și la piept cu speranța mea pudică mă îndrept spre ziua de mâine, unde stă și mă așteaptă Duminica mea Mare. Mă așteaptă cozonacul aburind a soare și oameni, mama, cu tot ce înseamnă ea, dar și nuielușa din cui, care vibrează în van de când toți au plecat. S-a uscat asemeni nucului din poartă de la atâta așteptare, de la atâta privit în zare.

    Mă întorc pe cărarea bătătorită a câta oară și tot nu mă satur să-i admir minunile cu care a înzestrat-o Dumnezeu de sus. Cred că, dacă printr-o încrengătură a sorții, aș putea să revin la rădăcini, cu tot ce sunt acum, aș fi în stare să zidesc munți de oameni  doar să nu mai fie dor pe ulița cu porțită la colț. Sau să nu mai fie maicuțe îmbodolite de singurătate și tați orfani de aripi. I-aș readuce uliței, de la un cap la altul, zumzetul de odinioară, criptat în fețe de măicuțe  îmbătrânite. Tot ele odinioară cu fața strălucind de tinerețe ne petreceau în lume, ștergând cu colțul batistei, cu floricele, cele două amărăciuni înnodate sub barbă.

     În fața porții și azi mai poți vedea aceeași băsmăluță, tivită de sute de ori pe la colțuri, roasă de molima de timp, ce dă drumul pe unde apucă la fine brume. Dar n-o schimbă pe nimic în lume, că poate fiului rătăcitor i se face dor și doar batista cu floricele îl va face să-i bată la poartă.

    Asta e soarta mamelor care au luat de pe umerii zilelor carapacea dureros de grea și și-au întins-o pe propiile brațe asemeni unui șal verde, crezând că timpul le-a luat tot.

     ...Mă ciupesc totuși și revin la ceea ce simt. Simt că timpul petrecut  mai mult în dosul pleoapelor mă purifică. Mă lasă să văd în voie și pădurea, și copacii din care urmează să-mi cresc rădăcini fragile, dar noi.