Instantanee

 

 Mă prind la gândul că tot ce e etern și sfânt nu piere oricât de înverșunate și pertinente nu ar fi circumstanțele. Tot ce-i valoros se pretează armonios cu sacrul și arhetipalul din care sorbim elixirul vital, dătător de fapte mari. Pentru a ne construi armonios propriul univers, propria ființă, e nevoie de armonie și echitate între cele două, doar descoperind mijlocul de aur, reușim cu adevărat să ne pătrundem de frumusețea veșniciei din care ne-am născut.
    Constat că frumusețea sufletului uman este reflecția spirituală a unui cuget sănătos, care se hrănește din seva unor rădăcini de veacuri, impregnate în adâncimi de izvoare, cu apă limpede și nemuritoare. Ea ne înnobilează până la desăvârșire doar dacă suntem trup din trupul ei, iar  răsuflarea ne este mânată de același zvâcnet de inimă îndrăgostită. Imunitatea ei este testamentul găsit în sfârcurile sănătoase ale unor începuturi, rezistente furtunelor din toate timpurile, și este cheie de boltă pentru paradisul în care convețuiește. Aici, e aproape la fel ca-n nemuritorul vers al lui Mateevici ”ștergeți piatra lucitoare...și-ți vede în revărsare, un potop nou de cuvinte”, doar că aici cuvintele iau locul faptelor care se materializeză, luând forme difuze ce se se vor orânduite cu migală și elocvența că toate în lume pornesc dintr-o revărsare de sentimente care au nevoie doar să fie șlefuite pentru a le descoperi vastitatea și castitatea lor de veacuri.

Au înflorit la noi castanii

 

   Copacul din pragul casei nu mai oftează ca în alte primăveri, nu-și mai strigă supărarea peste tot și nici ursuz nu-și mai clatină pleata zbârlită de vântul primăvăratic, pentru că, în această primăvară, podoba  croșetată în alb nu a mai fost atinsă de gerul nopților cu lună plină așa cum s-a întâmplat în anul trecut, când mugurașii ocrotiți atâta amar de vreme, au fost înghițiți de hapsâna gură a lui moș Ger. De aceea, în ograda cu castani e sărbătoare.

   Străjerii soarelui vor avea grijă ca nici un fir din croșeta migăloasă a castanului să nu cadă, cum s-a mai întâmplat acum multe primăveri, când abia de-și scosese chica la plimbare, după o iarnă hulpavă, a venit o umbră diafană de ger și l-a lăsat pleșuv și gol un ciclu întreg de viață. Nu-i poate ierta nici azi rușinea pe care a tras-o, râdeau de el toate orătăniile din curte, ba chiar și musafirii îi ignorau zbuciumul, râzând pe sub mustăți de supărarea lui.
  Azi stă țanțoș și tare fălos că poate întoarce toate privirile inerte de până acum, că nimeni nu mai râde de supărarea lui, care părea să nu mai ia sfârșit, dar, Doamne, i-a fost auzit plânsul ramurilor și iată-l acum nins cu florile lui preferate, după care sufletului a tânjit multă vreme neconsolat.

  Și-a întins ramurile spre cer ca-ntr-o închinăciune, trimițând semnale de lumină vie din fiecare pistil fertil, încât acolo, în cer, toată marea de nori s-a preschimbat în globulețe vii de nea.

   Aceeași atmosferă feerică stăpânește și curtea în care se înalță ca o torță salvatoare, în toată impozanța ei sacră- castanul. 

  Îmi scald ochii de smarald în pletele lui albe și reușesc să surprind dialogul dintre el și ea, doi îndrăgostiți ce și-au găsit loc sub soarele ce stăpungea cu duioșie copacul falnic. El bărbat, cu domiciliu stabil în partea superioară tot caută în jos privirile ei, care stă timidă și inocentă pitulită la poalele pomului, tot cu viză de reședință pe acelaș metru pătrat.

- Ce miracol că ești! Ce minune că suntem! își strigau dragostea printre celelalte flori, martore și ele la oftatul lor. 

   Am ridicat fruntea spre cetatea din cupola castanului și am constatat cu admirație miracolul pe care ni l-a dăruit natura în acest an, lăsând ca în pomul copilăriei mele să izbucnească fiorul primei iubiri, ca și cum nimic în lumea asta nu a pornit  fără un copac de castan și o băncuță tăcută, ambii martori în nopți de taină și șoapte de dor.

Escapadă

 

    Mi-am început ziua căutându-te peste tot noianul de lume. Te-am căutat chiar și printre stropii dulcegi de ploaie și nu erai, nu erai nici în briza zburătăită de răcoarea de mai, pe care știam că o adori aproape așa cum îți adori pașii ce te-au revărsat peste misterul acestui tărâm, dar nu erai, ai plecat, lăsând doar izul dulceag, și mieros să vorbească despre escapada vieții tale.

     Acum mă reculeg, îmi adun bucățică cu bucățică pentu a-mi recupera întregul pe care credeam că-l dețin până a te întâlni, resușesc să mă reconstitui din imagini fade și cioburi optuze pe care le-ai răvășit peste tot, uitând, în graba oarbă să lași un ochi pentru bună ziua.

    Nu te condamn, ba chiar îți înțeleg recalcitranta decizie de a te pierde în Marele Tot, intuiesc că motivul ce ți-a pus pe goană pașii este unul de extremă, pentru că altfel ai fi încercat să-ți pui pe balanța sufletului tău prioritățile, lăsând un geam deschis destinului pe care zicea-i că-l ții în buzunarul din dreapta mea.

  Dar ai plecat când cerul cu stelele mele ploua, când vântul năvalnic se zbătea ca nebun între două doruri: tu și eu, când imaginea ta se preta  seninului din care îmi beam viața și m-ai lăsat să te caut printre umbrele hilare din trecutul pe care l-am împărțit. E anost de dulce această căutare zadarnică, dar tocmai dulcele insipid, ce-o caracterizează, îmi pune pe aripi forța învingătorului pedant.

Drogul vital

     

    Se lasă privită, adulmecată, savurată, e atât de cocheta și ispititoare în acele momente încât tot ce vrei e să te arunci asupra-i cu toată imaginația minții tale și să o sorbi flămând şi nevinovat. Privind-o, te pătrunzi de vitalitatea licorii cu origini orientale şi conştient că ai descoperit raiul pe pământ, te angrenezi în enigmaticul joc al senzualului  parfum. O laşi să- ți penetreze rațiunea de simptomatic incurabil, vărsându-şi conținutul maroniu printre neuronii tăi în extaz şi dulcele fior e cel mai familiar şi tămăduitor, în acel moment. Eşti conştient că finețea parfumului ei te posedează obsesiv de dulce, făcãndu-te să -ți doreşti ca această dominația ingenuă  să fie fără sfârşit și atunci  o respiri cu toată recalcitranța porilor geloși.

   În acele momente faci legământ cu insistența diavolului, îi declari  iubire veşnică şi aştepți, iar şi iar, o nouă briză să te poarte năvalnic prin pofte despuiate şi deşucheate. Aștepți obsedant de nerăbdător o altă întâlnire, mult mai pasională, cu cea care te-a deposedat de ambiții și principii data trecută. Îi promiți că ai de gând să nu o mai  lași fără atenție și că ochiul tău întărâtat va suprinde toată opulența din mireasma ei balsamică, capabilă să te facă să descoperi prin pori și aburi robustețea ei ciocolatie, și te prinzi la gândul că este bronzul perfect pentru o divă din peninsula Arabica. E tandemul cromatic  perfect: tu - grizonat de la atâta plăcere, ea- în călduri și suavă te dezarmează.
    Ajuns în punctul în care vulcanul erupe, te prinzi că i-ai făcut cea mai longevivă  declarație de dragoste, oferindu-i la pachet, așa cum se cuvine, fidelitate și iubire eternă.
 
   
 

      

Te caut

   Am plecat când nu mai aveam nici o speranță de recuperare, eram incorigibil contaminată de prezența ta, care mă domina şi atunci când respiram, darmite când te aveam alături. Trebuia să scap de această obsesie, din care nu aveam scăpare decât abandonând câmpul de luptă minat cu preconcepții optuze.

Nu regret lipsa sedativului din vene, decât poate că n-am scăpat de el mai devreme. Ştiam că voi reuşi să te elimin cu propriile tale arme-  lipsa respectului care se face vinovat de grota sadică în care-ți duci viața. E o luptă pe care am câştigat-o mult mai repede decât te-ai fi gândit, am luptat cu un om în zodia taurului, dar care nu era deloc un taur - poate un bou nărăvaş ce a îmbrăcat veşmâtul zodiei perfecte atunci când ai dat față în față cu societatea extrovertă. Pe ea ai reuşit s-o cucereşti, pe mine încă urmează, aşa mi-ai spus atunci când nu ne-am mai avut. 

  Nu ştiu ce să-ţi spun, în acest moment, când armata pe care o conduci cu vehemență şi-a lăsat armele în retragere, deşi sunt convinsă că e  o altă strategie a cuceritorului din tine. Atâta ştiu: nu voi mai permite ca miedul linguşitor ce ți se scurge prin vene, să-mi afecteze aripile  pe care le-am ignorat, lăsându-le la latitudinea concepției tale înguste despre lume şi visuri. Mi-am ignorat zbaterile nocturne care mă puneau în fața unor visuri condamnate la moarte înainte de a se fi născut şi te-am urmat cu încredere sadică, gatã oricând să atac dacă mi te-ar fi reprosat cineva. 

Dar azi gata, m-am purificat privind cerul Dumnezeului din mine şi de data asta n-am mai auzit nici un repros, aşa cum s-a întâmplat alte dăți. Din contra, am primit raza curcubeului ca pe-o călăuză de care nu aveam voie să mă desprind. Ne-am strâns într-un oftat, al vulcanului gata să erupă şi ne-am lasat invadate de puterea muntelui şi de viața veşnică a codrului, martor şi el la lungile nopți de căutări istovitoare de sine.

   Azi, fila cu tine, am făcut-o ghem şi am trimis-o vântului să te judece sau, din contra, să-ți facă dreptate, atâta timp cât eu mă complac, privind la imaginea libertății din mine.

Raza din zori

imagine: google.com

   

-  Soarele stă ridicat de zece suliţi peste sat, dar tu încă mai visezi la cai-verzi pe pereţi! Uiţi că azi suntem în mare treabă şi nu ne permitem să trândăvim nici olecuţă, mi-a şoptit totuşi cu un glas familiar, excesiv de blând vocea din spatele îndemnului.

   - Lasă-mă, te rog mamă, să-mi visez ursitul, că cică doar în zori, când ţi-e somnul mai dulce, atunci se arată, mormăi Anicuța.

    Aşa a început una dintre zilele ei de vară. Aşa ar mai fi continuat şi celelalte dacă nu ar fi priceput mămica ei dragă că contractul pe care îl încheiase cu moş Ene nu va fi posibil de reziliat decât atunci când visul se va contura aievea. Ştia, draga de ea, că va ajunge să aibă şi ea copii, preocupări fel de fel şi atunci nici o alianţă din lume nu ar putea să o oprească de la obligaţiile directe. Ştia foarte bine că ele, femeile au în vene atitudine firească faţă de tot ce le rezervă viaţa. 

   În momentele acelea o iubea la nebunie pe femeia aceea  harnică ca un titirez, o adora şi mai mult când ştia cum să aleagă să fie de partea bună a lucrurilor, să găsescă  echilibrul perfect ce le-ar conveni fiecăruia. Avea grijă să se pună în slujba adevărului şi aşa le-a învăţat şi pe fetele ei: să nu se ascundă după jumătăţi de măsură, umbrind bunele intenţii. Dar în dimineaţa aceea de mai, era specială, altfel nu ştiu cum, sticlea chipul ei. Ochii  emanau soare şi căldură,  zâmbetul tot lapte şi miere, iar vocea ei, iute uneori, azi- busuioc de pus la icoane. Tot acest mister, a determinat-o să iasă din mrejele lui moş Ene şi să afle de unde vine acest  curcubeu în plină dimineaţă.

   - De unde vine atâta lumină în casa asta? s-a auzit întrebând ironic. Şi ce-i cu forfota asta dis-de-dimineaţă, parcă n-au cântat cocoşii în prag?
   - Să ştii că nu e nevoie să fii ironică, cu atât mai mult răutăcioasă, drăguţa, că oricum îţi zic, abia de m-am reţinut până te-am văzut trezită, să nu ies în uliţă şi să strig de fericire, a atenționat-o mama.
 Acest răspuns a lăsat-o mască: mămica ei cea stăpână pe sine şi pe situaţie mereu, voia să iasă în stradă să-şi strige bucuria. Asta e ceva nou. Oare ce-o fi exaltat-o până într-atâta? Trebuie să existe o pricină, și-a zis fata.
- I-a priveşte aici, o îndeamnă să ia plicul din mâna ei.
- Ce este aici atât de misterios? spune-mi, se gudura Anicuța/
   Şi tot atunci glasul ei emoţionat a început să înghită, la propriu,  conţinutul din plic. Nerăbdarea de a se deschide era imensă, doar că ea rătăcea deja pe undeva în clipa cât mama îi citea din scrisoare venită în zori. Se vedea plimbându-se, prin marele oraş, la braţ cu entuziasmul său...
Atunci a simţit un impuls colosal:  scrisoarea o anunţa că va ajunge să fie învăţătoare dacă se  prezintă la cursuri, la universitate, din 1 septembrie. Visul ei, dar şi-al maică-sii se va împlini, tocmai primise confirmarea că ele se materializeză dacă nu încetezi să crezi în puterea lor, i-a spus mămica tare fericită, şi ea, de această dată, n-a găsit puterea s-o contrazic, pentru că chiar avea dreptate. 
... misterul acelei dimineţi a purtat-o desculţă şi sprintenă încă multă vreme până a înţeles că soarta omului poate prinde aripi dacă visul şi munca fac front comun cu zorii lui moş Ene.
  
  
   
  

Dans în ploaie

 

  Dansez în ploaie ca o paparudă, mă purific prin stropii cristalini  de păcatele veacului acesta. Sunt plină de zel, pentru că pot în sfârşit să mă recuperez după perioada cât am stat închisă în tăcerea din mine.

   Uraaaa! Plouă cu stropi catifelați şi puri peste tot ce înseamnă viu. Plouă cu binecuvântări dumnezeieşti peste case, peste verdele de mătase, care se pierdea vlăguit într-un morman uscat de țărână, dar şi peste creştetul nostru ce se unduieşte fericit în paşi de dans.

  M-ai invitat la dans şi eu am râs de provocare ca o ştrengăriță zănatică, dar ți-am acceptat cu drag brațul întins peste podul din viețile noastre. 

    Iar acum dansăm!

    Ploaia ne-a surprins prinşi în pas grațios de vals, ne-a purtat satisfăcută prin oceanul de ochi cristalini fără să-i piese că nu suntem la prima tinerețe. Ne-a abandonat în brațele ei, obligându-ne să levităm  într-un ritm lent, până tinerețea din noi a prins forța seminței de liliac, ce creşte şi înfloreşte de atâțea ani în pragul casei. Ne-am încrezut în vitalitatea intențiilor ei până şi-a făcut loc printre visuri nişte glasuri crispate de copii, erau anii ce nu puteau ține paşii cu fiorul dansului şi ne implorau să temperăm avântul în care ne-am înrolat. Deşi vocile lor sunau malițios de insistent nu ne-am oprit decât atunci când ploaia şi-a astâmpărat şi ea ropotul. 

   Îmbătați de mireasma fermecată a vitalității din noi, lăsăm ochiul de lumină să se odihnească în  pletele noastre tinere şi fragede de la atâta ploaie şi pornim, iar în paşi de dans, să căutăm ploaia care ar găzdui nestingherit dansul care ne-a legat.

1 MAI

Ecoul paradei de 1 mai încă îmi răsună în cap asemeni unui gong care cheamă creștinii la slujba mântuirii. Mă las condusă de mână, încă sedată de euforia discursurilor siropoase de la tribuna adunării care au început cu urale asemeni salvelor de pușcă de la parada de  9 mai:

- Trăiască 1 mai! Trăiască oamenii muncii! Trăiască colectivul muncitoresc...!

Oare ce-o fi însemnând toată această agitație, toată acestă  adunare de oameni mari și serioși  la ”pravlenia” satului? De ce toată lumea, într-un cor, aclamă ”Trăiască 1 mai”? De ce e nevoie  să scoți atâta lume în stradă, toată dichisita ca și mine, și să-i pui să cânte și să defileze toți într-un ritm?

- Mămică, de ce nu putem rămâne până la încheierea sărbătorii? De ce nu pot  pune și eu flori la monumentul din centru? De ce  mi-ai pus  în  păr banturile istea frumoase, dacă nu o să mi le vadă nimeni?

  Erau întrebări pe care mai mult le strigam din urma mamei mele care  se agita grăbită înaintea mea.

- Pășește, că-mi dă pâinea din lighean!Ttrebuie să reușesc să fac o mulțime de treburi, dar tu vrei defilare? Am și eu o zi liberă  în care pot să-mi văd de ale gospodăriei, că prea le-am lăsat pe toate de izbeliște din cauza serviciului meu, dar tu vrei s-o pierd pe aici.

- Și cum rămâne cu parada, cu banturile, nu mă lăsam eu? De ce mi le-ai mai pus?

- Hai, gata cu vorbăraia, ne-am arătat, ne-au pus ”prezent” și acum la copt pâinică! E tot ce-am auzit despre paradă în acea zi.

  Am plecat în sughițuri și oftat de la marele carnaval, așa îl vedeam eu: steaguri purpurii, multe steaguri, baloane fel de fel, tovarăși și tovarășe pomăduite ca de carnaval. Nu-mi plăcea atmosfera, dar nici nu pot să zic că-mi displăcea, mai ales că puteam și eu, o dată în plus,  să -mi etalez, în voie, banturile și rochița alb-albastră pe care o îmbrăcasem cu această ocazie. Toți aveam o mină serioasă, mai ales cei de pe scena improvizată, ziceai că urmează să fie puși la zid dacă fugeau de acolo.Nu înțelegeam de ce erau nevoiți bieții oameni să stea în soare, înfofoliți excesiv de elegant și să se prefacă mulțumiți, susținând discursuri înflăcărate despre omul care e slăvit prin muncă. Am reușit să prind din tot potopul de aplauze că omul de la tribună era un mare ”cinovnic”, venit de la raion, de aceea, toți ca unul îl ascultau, poate le va spune de ce anul ista așa de puțin plouă.
   Asta îl interesa pe omul ars de soare, pentru care singura problemă adevărată e răsărita pârjolită pe deal, credeam eu atunci.

  Când s-a lăsat seara peste satul meu, fanfara, în care cântase cândva și fratele meu, nu se mai auze, în schimb ecoul zarvei din centrul satului nu-mi dădea pace. Nu mă lăsa și pace!

- Cum am putut să plec de acolo fără să aflu cei cu acest ”Trăiască 1 mai”? De ce mămica nu se bucura și ea de îndemnul de la tribună?

  Am lăsat-o să se odihnească un pic după ziua grea pe care a avut-o și hai, din nou cu întrebările!

- Mămico, de ce te-a supărat așa te tare parada din centru, de ce n-am mers să ducem flori la monument?
 Atunci chipul mămicăi s-a înseninat și mi-a spus: Pentru mine fiecare zi e un ”întâi mai”, de ce trebuie să mimez o fericire impusă, falsă?

- Ce însemnă o fericire impusă, oamenii ceia toți aclamau degeaba, ei nu se bucurau cu adevărat de sărbătoarea de la ”pravlenie”?

- Să știi, draga mea, că pe noi, oamenii simpli, nimic nu ne mai miră: nici când ne sunt încălcate drepturile, fiind nevoiți să lucrăm 10 ore pe zi, în loc de opt, așa cum spune legea adoptată încă în 1889  și pe care am aplaudat-o azi, și nici când suntem chemați cu turma să ascultăm discursuri lozungare și partiinice, nimic! Totul e politică, iaca ce ți-oi spune, draga mea.  Lozinci de care stau agățate soarta omului simplu, încrezător că viața lui într-un fel sau altul se va schimba...
   Am plecat la somn cu un singur gând: Mâine e un alt 1 mai de care ne vom bucura împreună...

Copilăria mea

      Mă pomenesc eu aşa, dintr-odată, în plină pandemie sufletească, când toate coardele sufletului meu sunt îndreptate spre alte nevoi fundamentale, şi nicidecum spre lumea miraculosului şi a paradisiacului de acasă, că-mi dă târcoale copilăria mea timidă, dar nerăbdătoare. O las să treacă pragul fabulosului din mine şi  devin dintr-odată inocența ochiului de copil. Îmi las capul doldora de griji în poala ei şi simt cum îmi mângâie tristețea obrazului cu soarele de lumină pe care-l poartă după sine. E aşa de familiară şi unduioasă această căldură, că tot ce vreau e să o prind în brațele inimii cu toată puterea copilului din mine şi să n-o eliberez decât atunci când toată lumea mea va fi plină de ea. Inhalez briza de răcoare ce-mi scaldă ființa şi disting mirosul pământului reavăn pe care am mers desculț după toporaşi şi  viorele. E un miracol statul în brațele ei întinse la soare peste dealul copilăriei mele, peste hârtopul cu poveşti la gura sobei, peste amintirile bunicilor mei, peste omul cu sufletul înrădăcinat în țărâna de acasă, pentru că el, omul e stăpân peste întinderea arhetipală și seva balsamică pe care o purtăm ca pe o terapie de veacuri.

    Nu știu cum s-a întâmplat, dar această musafirie neașteptată a copilăriei mele, m-a copleșit, făcându-mă firavă și ușoară ca un pai, din care răsunau melodiile hazardului atunci când ne dădea târcoale la jucatul de-a mijatca. M-a înaripat într-atâta că vocile bătăiaose din mine s-au stins înainte de a se fi aprins, nu mai aveau puterea de-a se opune ispitei, primeau supuse clipa de miracol, venită ca o sărbătoare de aer peste creștetul aplecat de povara neostoită a destinului...

   ...și după cum vă spuneam, zbânțuita din mine era tare fericită stând în poala paradisului,  acum când tot ce voiai  e să te faci nevăzută, pentru a nu ciuguli de prin vecini vreo "jivină", de care să nu scapi până la sfântul-așteaptă, ea savura clipa de Dumnezeu și  din tot ce-a mai rămas din Copilăria de altădată, fără vreo rezervă.

    Nu exista nici timp, nici spațiu când m-am pomenit față-n față cu copiii mei, făcuți după chipul și asemănarea mea de când am simțit că tot ce este impregnat frumos într-un suflet omenesc trebuie să încolțească și să dea rod.

     Acum știu că  privind  în oglinda  creațiilor mele, zămislite cu mare talent și finețe, m-am lăsat furată de roșeața tinerească din obrajii lor. Iar de aici până la câmpia cu brebenei și viorele nu a fost decât un pas.

   

 

   

Învăț să fiu!

       Mă complac în rolul de martiră a propriei mele vieți: mă biciuiesc pentru fiecare gest stângaci care a fost, dar  ar fi putut să nu fie; lupt pentru confortul unui suflet mai puțin condamnat de stângăciile lumești, dar nu-mi reușește decât să simt cum crucea mea prinde și mai multă greutate când dau să-l ridic în spate. Reușesc într-un final să-l aburc pe umerii speranței, dar puterea ei este estompată de neputința gândului amputat frecvent de dogmele și stereotipurile din lumea în care trăiesc. Și iar încerc, poate mă câștig din nou, așa ca altădată.  Și, da, am reușit să închei lupta cu mine, am îngropat securea războiului când am înțeles că tot ce vreau în viața mea e să fiu! Și am ajuns să fiu zbor de rândunici, pentru că asta mi-am dorit. Am reușit să prind curcubeul în palmă, pentru că de el depindea visul meu...

   ...dar n-a fost dintotdeauna așa.  

  Până acum credeam că e duhovnicește să -ți trăiești viața într-un continuu păcat, mereu în conflict cu tine, lipsit de măduvă și coloană verticală, să fii unealtă de săvârșirea păcatului suprem, dar gata, de azi: am învățat să fiu! Nu-mi mai dau o altă șansă dacă nu reușesc să mă iubesc așa cum sunt, așa cum mi-a fost prorocit. De azi, nu mai sunt pe baricade cu propriul destin, ci, din contra, voi lupta cot la cot pentru echilibru armonios din mine. 

    Am învățat să fiu. N-am fost mereu fermă și feroce, pentru că dezechilibru provocat de sunt și voi fi mă dezarmau și mai mult de mine, lăsându-mă despuiată în fața grea a adevărului. Dar acum sunt bine, cred că omul din mine îi va cere socoteală vieții pentru ceea ce am fost și n-am putut să fiu. 

     Azi admir cu ochii deschiși spre lume tot răsăritul din viața mea și mă minunez că ”pitorescul” ei hilar nu mă mai înspăimântă, nu mă mai întoarnă în miasma degradării din povestea în care am ales să învăț să fiu, nu mai stăpânește cetatea din mine, de aceea pericolul unui asediu îl voi risipi cu armura cea mai carismatică și longevivă-zâmbetul. 

Pași în noapte

       
   

          Cobor la prima stație fără să mă gândesc prea mult. E mare forfota aici unde am coborât, dar asta nu mă deranjează nicidecum. O iau pe cărărușa bătătorită de aglomerația de pași  și mă pomenesc înghițită de întunericul ei ca de un balaur cu șapte capete năstrușnice. Toate aleargă în fața mea și mă îndeamnă să le țin tovărășie în jocul lor de fiară. Încerc să evit căpcăunul ce se zbenguie în noapte cu frica mea și reușesc să o iau pe cărări dosite, poate-poate îmi surâde evadarea din gheara fioroasă a balaurului de noapte. Recunosc, sunt cuprinsă de groaza nămilei, dar nu-i arăt, că s-ar putea să se țină de mine în permanență, iar această probabilitate este mai periculoasă decât toate luate la un loc, de aceea îmi iau în  pumn instinctul de autoapărare și mă grăbesc să ies din întuneric, redirecționată de oază luminoasă ce se ivește la orizont. Acolo, știu exact, mă așteaptă și, de astă dată, liniștea și sublimul după care gonim toți: care la galop, care la pași mărunți, dar toți într-un final vream să ajungem acolo; să punem capul doldora de griji pe punctul nostru de sprijin- familia noastră.

    Parcurgând noaptea dosită a ulicioarei ajung să constat că singura stăpână peste întuneric sunt eu, alți pași care să mă urmeze nu există, și totuși valul de tăcere este impresionat pentru că aduce cu sine niște voci din depărtările seculare ale umbrelor nocturne ce s-au perindat pe aici în alte vieți. E imensă forța lor, e adevărată sursă balsamică pentru toți cei interesați de istoria impregnată în fiecare piatră de zid care veghează tăcerea de mormânt a drumului. Mă complac în onoarea și norocul pe care îl am: de a-mi purta pașii pe aleea cu imprimeurile istoriei și mă pomenesc dintr-odată zburdând ca o copilă zănatică ce nu cunoaște teama de a fi descoperită sărind într-un picior sau și mai bine, îmblânzind feroce un băț pe post de  cal. E senzația firească, familiară pe care o trăiesc ori de câte ori pașii nopții mă poartă prin locurile copilăriei mele nevinovată și primordială.