Aromă de cozonaci

         Cântă cocoșul în prag. Cine nu știe că cântatul ista a lui nu e  un moft  banal de cocoș, ci  o obligație majoră. Are treabă multă, acum, în preajma sărbătorilor, trebuie să stea santinelă, ca nu cumva să-i calce în ogradă musafiri neanunțați. Are el socoteli de cocoș, odată ce n-a ajuns în oală, trebuie să-și răsplătească stăpânii cu devotament. E la datorie, ignorând toate zburătăielele supărate ale mămucăi, care nu-și vede capul de la atâta treabă, și-i aruncă ofticată un ghiont:
-  Ți-a abătut, pintenatule, așa tam-nisam, să -ți pornești orchestra fără a te sigura că mi-am limpezit ulcelele, am împletit sarmalele, am pus de cozonac, am înroșit ouăle, așa cum îi stă bine unei mese de sărbătoare,   de cânți așa avan? Pleacă de-ți drege cucurigatul că vei avea mare nevoie de el mâine, iar de nu o să ajungi piftie pe masa de Paști...
       Trezită de zarva cocoșului, și oftatul bunicăi,  am ieșit în prag să-l potolesc cu o mână de grăunțe, dar și să-l rog să-și mai tempereze avântul, pentru că treburile prin gospodărie au nevoie de mai multă atenție azi, când lumina divină e tot mai aproape, iar vestea Învierii lui Isus ne motivează să deschidem porțile sufletului nostru pentru marea binecuvântare.
    Am început cu cozonacul, regele mesei de Paști, cel mai ademenitor cânt din brațele primăverii și cea mai așteptată mireasmă a copiilor din toate timpurile. Mi-am spus rugăciunea, pe care o invoca încă străbunica mea, ca să crească fălos și drept cozonacul meu și m-am apucat să modelez chipul împăratului, care pe lângă toate mai trebuia să fie și plin de viață. Desigur, nelipsita coroană mi-a dat bătăi de cap mai ceva ca cozonacul, dar în schimb, când s-a văzut cu coroană pe cap, împăratul meu rumen a început a atrage admiratori. Din cauza exploziei aromate ce venea dinspre cuptorul încins, special cu aceasă ocazie, toată forfota din curte s-a mutat în casă. Toată lumea voia o poză cu cozonacul, cică o  tradiție mai nouă  spune, dacă n-ai reușit să guști din acestă bunăciune pascală, că s-ar putea chiar să se întâmple, măcar o poză să-ți rămână până vine un alt Paști.

    Odată sesiunea foto terminată, toți ai casei fericiți, cocoşul relaxat că a scăpat să ajungă friptură pe masa de Paşti, eu mulțumită că cozonacul meu va fi cel mai mândru de pe uliță, m-am așezat să-mi trag sufletul, și-n acel moment m-am trezit mângâiată de o nălucă albă cu chip de veșnicie și miroznă fină de cozonac. Era ea copilăria, chemată parcă în adins de cântatul prevestitor al cocoșului.
 

Cântec

            Trăiam în vecinătate cu ea, eram nedespărțite până la lasatul întunericului, când de voie de nevoie trebuia să fugim pe la casele cui ne are. Ne petreceam timpul ca două cloște cu pui, pentru că fiecare dintre noi avea o mezină răsfățată, cu pile pe lângă toți ai casei și trebuia să avem grijă, să intervenim cu pocloane și mampasele, cât de des puteam, pentru a ne învrednici de complicitatea lor. Erau curioase și băgăcioase, unde nu te așteptai acolo le găseai strecurate, de ziceai că sunt într-o continuă misiune secretă. De aceea, trebuia să avem mare grijă cu ele ca nu cumva ocheanul lor curios să surprindă în obiectiv vreun oftat de adolescentă, că tot atunci se porneau a trâmbița ulița toată, bucuroase nevoie mare, că au pătruns în paradisul fetelor mari. Atunci mare bătălie dădeam pe scurgerea de informație, eram nevoite să plătim cheș zile de sărbătoare, evenimente,  eram nevoite să le promitem că le vom lua macar în desagă, dacă voiam să nu fim subiect de mesager o săptămână. Și ce credeți? până la urmă, tentația de a aduna săli de spectatori era mai mare, și agenții noștrii lăsau informația să le scape din palme asemeni firului de nisip. 

    Mult am mai pătimit noi, fetele cu visuri în broboadă din cauza rolului de dădacă pe care ni-l puneau în cârcă tocmai când ne era lumea mai dragă, aveam mereu din urmă o trenă de care te tot împiedici când știi că n-ai voie s-o faci. 

       Dar a trecut. A trecut fiorul primei iubiri, aşa cum au trecut pe lângă noi şi anii fără de griji şi nevoi, s-au dus şi verile cu tot cu agenți în misiune, sacadând nostalgic mesajul sonor al unui cântec, venit din izvoarele freatice ale unor timpuri nemuritoare "sus în deal la Răspopeni, struguraşi europeni".

Escapadă matinală

   M-am trezit inundată de fluidul unui licăr venit dintr-o rază de soare obraznică, urcată dis-de -dimineață pe vârful de deal ce sta semeț, de când mă țin minte, în ochiul de fereastră. Nici n-am apucat bine să mă agaț de puiul de lumină din geam, că mă pomenesc alergând pe un lan de maci abia îmbobociți, stropiți cu bule de cristal, gata să tămăduiască zbuciumul "armatanului" de mai, care a scăldat zarea într-un clocot neiertător. Cu pletele de aur în vânt şi elanul meu tineresc la braț, am pornit în căutarea razei de lumină, vinovată iminamente de trezirea mea matinală. Jocul în care am fost ademenită era desprins din magia unui alt tărâm populat de copii, mame şi tați fericiți, era dumnezeiească această panoramă. Sub umbra unui cireș amar,  îngenuncheați ca pentru rugăciune, stăteau cu toți și adulmecau aerul parfumat de aroma lanului cu maci, de parcră era ultimul lucru ce le mai rămăsese de făcut. M-am prins în mirajul lor, vrând să mă pătrund de esența balsamică a lanului, dar și de misterul ce levita în jurul copacului de cireș. N-am înțeles mare lucru din mătăniile ridicate la cer, în schimb am reușit, ca și ei, să mă abandonez visării și să văd mai îndeaproape imensa grădină ce adăpostea toți îngerii cerului. Era  frumos, era plin de spectacol vraja în care am fost ademenită, dar dintr-odată, privind în ochii cerului m-a podidit un dor nebun de locul din care m-am desprins, grăbită să -mi urmez raza de lumină, fără să iau în calcul și durerea nestăvilită a unui dor și am început a plânge cu cele mai amare lacrimi. Uuitasem de elanul juvenil, ce m-a mânat în lanul cu maci, așa cum uitasem și de orătoniile din curte, care, probabil, făceau haz pe lipsa mea de responsabilitate. M-am prins alergând de nebună, de la un capăt la altul, simțindu-mă parcă prinsă în mrejele unor pescari amărăți și flămânzi, nu reușeam nicidecum să înaintez, așa că am început a striga după ajutor, fără să mă gândesc la statuile pironite în fața cerului. Glasul îmi era estompat parcă  în umbra copacului de cireș amar, când am simțit întensitatea seismică a unei zguduituri. Era glasul pendulei, ce-și făcea cu stoicism datoria în fiecare dimineață, anunțând venirea unei noi zile. M-a dezmeticit din visare abia când am conștientizat că vibrația primordială venea din  curiozitatea patetică a unei puștoaice de-a le ști pe toate, iar forța miraculoasă a oniricului mi-a oferit acestă posibilitate.
     

 

Inițiere

          ...mi se  părea că retrăiesc un mit. Cu fata prefăcută-n căprioară...
                                                          (N.Labiș)


         

   Basmul în care m-am trezit era inundat de o lumină misterioasă, părea o spumă de văpaie oglindită  peste lumea de pe tărâmul în care convețuiam fălos și lipsit de griji. Eram posedat de o stare de bine, dătătoare de spirit războinic care te-nalță spre noi abisuri, dar și te îngenunchează nemilos atunci greșești ținta.
       Eram viguros și tânăr și, cel mai important, am descoperit că lumea, cu toate zăcămintele ei, putea fi a mea, dacă îmi doream acest lucru.
       Eram un adolescent rebel, răzvrătit de propria-mi arătare, dar condamnat  până la moarte să port în sufletul meu jun frumosul etern al tărâmului,  pentru care armonia cetății era ceva sfânt, de aceea nimic nu mă putea împiedica să-mi apăr zidurile împânzite de mușuroaiele nevertebratelor, de încercau să înainteze în cetate. Eram dispus asemeni viteazului din poveste să iau în mână buzduganul dreptății și în șaua unui pegas să-mi asum  straja hotarelor, fără ca istoria să confirme idealul meu de vitejie, dar o horță mistuitoare, un clocot răbufnit din străfundurile unui val opac de nedreptate, mi-a risipit elanul făcător de dreptate și am plecat în lumea largă să găsesc un loc fără de suferință și, cel mai important, fără vrajba urii de neam în vene.
    Am colindat pământul în lung și-n lat,  descoperind imperii cu tradiții de mii de ani, luptând pentru supremația adevărului, dar  un pământ mai rătăcit și dispersat de clișeiele dogmatice a unor aspide a timpului numai la noi am văzut. Aici oameni se cocoțează  pe baricadele slinoase ale mininciunii, frații îşi renegă  vița de neam, voci insipide și dezgustătoare urlă în megafon, alcătuind un tablou al groazei, gazdă onorată în mințile și viețile unor feciori de ”neam” ce-şi duc văleatul pe gura asta de basm, în care m-am născut şi eu, viță cu rădăcini firave, aproape naiv, dar înverşunat ca un asin, ce-şi poartă povara mântuirii de neam pe creştet.

Visul cu tine

 

      Aseară te-am văzut abătut şi trist.Erai răvăşit de povara anilor ce- ți apasă umerii neîncetat, dar erai viu, erai aievea, erai aici strângându-mi brațul în semn de bun- venit. Erai fericit să mă vezi, deşi o umbră pală şi imprevizibilă îţi urmărea privirea din care se revărsa licărul de bucurie şi te simțeai stingherit. Ne-am strâns în brațe, cu forța unor titani mânați în luptă de credința mistuitoare a învingătorului, recuperând distanțele lipsă ce s-au lăsat peste amintirea ta, de când ai plecat.
    Eram încă un copil ca să-mi dau seama că plecarea ta mă va răvăşi peste ani, mă va lăsa fără de aripi şi mă va abandona în brațele unui stigmat al orfanului răzvrătit. Abia azi înțeleg că plecarea ta ne-a costat scump pe amândoi: tu un tată fără copii şi eu o fiică cu copii, dar fără bunicul copiilor mei ce ar fi putut să cunoască toată iubirea din lume,  dacă-i avea.

    Apariția ta în noaptea mea albă, mi-a risipit credința că ai plecat şi m-ai uitat. Azi nu te mai judec, nu te mai condamn, pentru că te văd greu încercat de sechelele trecutului,  regreți amarnic pornirile tinereşti ghidate de instincte neortodoxe şi cerşeşti îndurarea care ți-ar aduce linişte în cavoul în care te-ai ferecat purtat de impulsuri tinereşti.. Te iert, dar nu te compătimesc, doar pentru că nepăsarea ta m-a deposedat de un bun ce-mi aparținea pe drept- tatăl meu, iar recuperarea e cu mult mai anevoioasă cu cât anii mi-au pus în plete înțelepciune de nea.

     Am înțeles că rana deschisă s-a tămăduit doar pentru că te-am iertat încă atunci, în copilărie, când credeam că florile din obrajii mămicăi sunt de la tine, dar nu erau, tu i-ai pus, ca şi mie, pecetea viciului neîmplinirii. 

...şi totuşi, noaptea mea albă era fericită la venirea ta. Stăteau pe aceeaşi stea de boltă: un tată şi o fiică, două destine condamnate să se caute în lumi paralele.

   

Florii

 E duminica Floriilor, e ziua când Fiul lui Dumnezeu, cu flori de măslin pe creștet va  intră în Ierusalim ca un biruitor, neprihănit,  gata să se mântuiască în numele noastru, al muritorilor, ce au uitat să înalțe  rugi către Atotputernicul Tată ca să-L izbăvească de povara grea a trădării.
  Nu l-am iubit îndeajuns, nu i-am ascultat îndemnul de-a ne pocăi și a-i cere iertare și îndurare,  dar oricum, azi aşteptăm cu sufletul deschis această binecuvântare a Mântuitorului-Învățător.

   Ție, Doamne, îți datorăm această venire triumfală a Fiului tău, pe care ai ales să ni-l laşi nouă, oamenilor trădători să-l judecăm pe crucea Golgotei, punându-i cunună de spini pe cap în loc de laurii mulțumirii.

   

Moştenire

    Există pe lumea asta un loc pe care cu toții îl numim acasă. E dovada sacră că suntem în siguranță atunci când ne gândim la el, iar atunci când gãndul nostru obosit şi chinuit de povara traiului cotidian se refugiază în brațele lui pentru a trai momentul de siguranță şi împacare spirituală, suntem fericiți, visători.

   Acasă - leagăn de cumsecădenie şi dor!

   Acasă - pasiuni şi poveşti la gura sobei! 

   Acasă - alergat desculță prin lunca cu curcubeie! 

 Acasă,  noian de emoție revārsat din amintirile cu feți-frumoşi şi Ilene Cosânzene, roite din stupina sufletului de copil, gazdă a izvorului nesecat de nebunii.   

        Acasă e despre câmpul inundat de toată gama cromatică a unui artist iscusit  şi nerăbdător să aşternă valurile de fericire înflorită peste toată suflarea omenească. 

     Acasă este despre descoperirea de sine, atunci cãnd nimeni nu te observă, nimeni nu-ți întinde o mână prietenoasă, nimeni nu este acolo pentru a-ți lua din mână "cupa plină cu amaruri", iată ce este ACASĂ.

    Mă surprind tãnără şi uşoară, când îmi apare în fața ochilor casă copilăriei mele, e ca o stare de Dumnezeu şi taină acest simtământ, încât mă cuprinde deznădejdea că ar putea într-o zi să mi-o ia cineva şi mă voi pomeni aşa dintr-o dată decapitată de dorul măicuței mele, de unduirea flexibilă din glasul ce-mi urma pasul neastâpărat, dar şi de copilăria mea, domolită cu greu în ani de lumină plini.

     Mi-e teamă să cred că ar putea să se aleagă praful de toată această moştenire, de aceea am dosit-o bine în una dintre cămările labirintice ale inimii mele şi o vizitez în zilele cu curcubeu, pentru că sunt aducătoare de izbândă şi dătătoare de speranță, dar şi-n nopțile albe ce mă țin de vorbă până în zori pentru a mă curăța de greul ce-mi încearcă tot mai des coloana vertebrală.

 

Apă vie

   

   Am întâlnit-o pe poteca din spatele casei, se ducea, zice ea, după apă neîncepută, la cișmeaua lui Sasu, în care avea de gând să-și  clătească necazurile ce au podidit-o în ultima vreme că deja nu le mai poate face față.
   Era, cu adevărat răvășită din pricina unor neînțelegeri mai vechi cu  fata din vis ce-i era musafir nepoftit de la o vreme. Nu dormise toată săptămâna, iar gândul că ar putea să vină și la noapte o deposeda de vlaga anilor, de aceea a hotărât, dis-de-dimineață să pornească spre izvorul făcător de minuni în speranța că se va curăța de ceața grea ce-i aduce în fiecare noapte umbra unei arătări pe care are impresia că o cunoaște de undeva. Era chinuită de fata cu plete aurii în fiecare seară, de cum punea capul pe pernă, copila își despletea cosița și o privea nestingherită până în zori, măcar să-i fi vorbit ceva, dar așa toată comunicarea lor se rezuma la așteptarea zorilor.
Am încercat să aflu cum a început această aventură nocturnă și dacă cumva venirea copilei a fost precedată de vreun semnal, pe care poate l-a ignorat, iar acum nu face decât să-și înfrunte orgoliul lezat.
- Parcă n-am avut de furcă niciodată cu oameni necunoscuți, nu țin minte să mă fi  luat la harță cu nimeni altcineva decât cu propria-mi arătare, pe ea sunt foarte revoltată, nu mă lasă nici măcar să mă uit în oglindă fără a-mi aminti că am fost tânără și frumoasă, dar acum nu mai sunt. A uitat, ranchiunoasa, că am purtat-o la braț prin toată tinerețea mea, i-am arătat lumea în toată măreția ei, am purtat-o despletită prin nopțile de vară, oferindu-i savoarea și grandoarea unor vise pudice de care nici azi nu pot să mă desprind fără să retrăiesc momentul de agonie al vârstei, pe care mi-a fost dat să-l trăiesc datorită deșucheții ei. M-am ars de nenumărate ori, împinsă de nerăbdarea și neastâmpărul ei. În rest, nu mi s-a întâmplat nimic din ce nu mi-aș aminti acum.
- Atunci e clar! Și zici că parcă o cunoști de undeva?
- Ce poate fi clar când îți spun că nu știu ce vrea de la mine copila din vis, deși parcă am văzut-o pe undeva?
- M-am prins, copila din vis, ești mata, la vremea visurilor. Este copila neastâmpărată pe care ai evocat-o ori de câte ori te-ai privit în oglindă. Ai acuzat-o, ai condamnat-o la moarte prin simplu fapt că ai uitat să Te bucuri de clipa ingenuă a vârstei, ai refuzat să privești  cu ochi limpezi ziua de mâine, crezând că frumusețea e doar ceea ce se vede în oglindă, când, de fapt, ea vine din seva unor muguri care se luptă cu viața în fiecare primăvară. Sunt sigură că cișmeaua lui Sasu, este locul de rugăciune impregnat în oceanul luminat de amintiriri și retrăiri de altădată, iar privind în oglinda ei, vei vedea copila cu păr bălai ce te tot chinuie de săptămâni, doar că  îmbătrânită și resemnată. Asta vrei?

Supărarea

 

 Azi sunt tristă, sunt supărată că natura, din care ne înfruptăm trupul lipsit de vlagă, este în doliu. Este condamnată să trăiască în bezna unor vremuri cumplit de dificile- admiratorii și-au întors ochii de la ea, abandonând-o în deznădejdea propriei supărări. Nimeni nu-i mai aduce pocloane de mulțumire și binecuvântarea calmă din glasul lor nu ridică ofrande cerului, așa cum era obișnuită. Azi plapuma de mătase nu mai este purtată de fecioarele codrului, ca altădată, ci e lăsată pradă vântului - s-o poarte ca un bezmetic peste țarina lipsită de sănătatea cerului.
  Azi sunt tristă, nu atât pentru supărarea arătării de după geam, cât pentru frumusețea fină pe care și-o etalează, în speranța că entuziasmul de cândva va scoate la plimbare tot mapamondul încărunțit de mizeria venită din ignorare sadică.
 Mi-e milă de răbdarea ei previzibilă, de grija pe care o mainifestă față de cei care o despuiau de frumusețea ei firească, dar și de șansa pe care le-o întinde cu fiecare strop de lacrimă vărsată în pământul din care se ivește în lume ea, pentru ai ferici pe ei. Își jertfește mugurii, lăsându-i pradă căpcăunului cu intenții atroce, ignorându-i colții pe care și-i asmută, în fiecare an: în floarea roză de cais, în galbenul nectarului din care își ia albina hărnicia, dar și-n verdele codrului de unde viața pe pământ începe să ia chipul frumuseței eterne, pentru a ne oferi un rai din basme pe care să vețuim uitați de griji.

Pasărea albă a veșniciei

    Au plecat într-o lume mai bună, acolo unde durerea este percepută ca forța unor trăiri ideale, iar frica plecării în neant este de fapt acceptarea unui destin hărăzit încă la naştere, trăit cu demnitatea valorilor impregnate de sfințenie canonică până în adânci rădăcini.

    Au reuşit să semene viată pe pământul împânzit de deznădejde şi teamă de moarte, crescând vlăstari fragezi, cu destinul şubrezit al unui neam în brațe. I-au ocrotit de sărăcia unei vieți consumate în tăcere, punându-le în mâna dreaptă arma cu vârf de călimară şi slova maternă-căpătâi. Lumina unor restrişte o întrețineau cu cântece nemuritoare: doine, balade, poeme, în care eroul, era mesagerul dreptății şi a vieții pe pământ, iar ecoul de durere era acompaniat de toată orchestra, în care gâlgâia şi vibra aceeaşi iubire pentru neamul acesta îmbrăcat cu forța în "ghimnastiorka" urii şi trădării de plai.

    Amintirea acestor şezători nemuritoare, ne încearcă ori de câte ori vine o nouă primăvară, pentru că anume ea ne-a sărăcit de sărbătoarea clopotului care ne aduna mereu într-o chemare. Ea, primăvara sau el destinul ne oferă lecții nenumărate de nemurire, reîntregire la orice pas, dându-ne posibilitatea alegerii, doar că eu, tu, el, noi- oamenii, ne gonim zbuciumul după  clipa, care ne convinge nonşalant de efemeritatea ei, doar-doar ne vom opri din galop.

   Şi iar mă întorc la ei, bunicii mei, adevărate stupine cu nectar. La ei mi-e gândul, când dau față-n față cu veşnicia spiritului patriotic ce-mi curge prin vene. Tot la ei mă gândesc, ca la o mângâiere de mir, atunci când acuz viața de trădare şi imediat aud paşii costelivi, dar fermi a-i bunicului, care-mi vorbeşte despre oroarea unei vieți trăită de mine doar în cărți şi îmi ridic atunci privirea  ruşinată către cerul care mi l-a luat şi constat că, cu Ei acolo şi nemul meu aici, nu-mi poate fi frică de nimic. Au plecat ca o garanție dincolo, pentru ca noi aici, să cultivăm semința dragostei de viață, născând şi fericind pământul cu flori.

Confidență

   

  Nu știu dacă voi reuși vreo dată să te conving de profunzimea durerii pe care mi-o pricinuiești  ignorându-mi credința jurământului pe care ți l-am dat atunci în noapte, sub imensitatea stelară, ce fremăta, aruncând în noi cu praful nopților ce le-am pierdut jucându-ne de-a iubirea eternă..
   Nu știu dacă glasul inimii mele șoptește suficient de tare, încât inima ta să recepționeze unduirea de frânturi monosilabice ce ies gâlgâind, spulberându-se în neantul unui gol, pe care nu mai sunt stăpân sau de simte măcar   răcoarea valului de fluid, care  indubitabil trebuie să ajungă la chipul tău șubrezit de gălăgia dihaniei, în care ți-ai îngropat chipul ca struțul, doar- doar să scapi de insistența mea trivială? Nu știu!?
  Acum m-am resemnat doar, pentru că ”dând cu sorții”, am înțeles că-mi ești străină, ești mai departe decât  zborul gândului meu care are prostul obicei să-ți caute umbra scufundată în tăcerea unui veac, din care eu nu fac parte. M-am resemnat doar pentru că știu că opulența sufletului tău vine din imaginația mea înverșunată după vise efemere, știu că eu sunt vinovat, pentru că mi te-am creat după chipul și asemănarea unei nifme incapabile să retrăiască acelaș fior. Te-am vrut perfectă, uitând că perfecțiunea își are cursul din investiția spirituală și nu din laurii perfecțiunii.
  Știu, îmi vei reproșa constant că nu am făcut nimic ca să te am. Vei repeta plină de vervă că am fost pasagerul de pe pasarelă și nu de pe bancheta sufletului tău amorezat de alte zări albastre,  și, că alta ți-e pasiune, dar nicidecum un Dante, condamnat la exilul dintre Purgatoriu și Rai, o condamnare existențialistă necesară  căutărilor de sine, ce-ți tămăduiște focul iadului, în care ai vrut să mă ard.
    Vei spune multe, dar nimic din toate acestea nu te va face mai fericită decât putea să te facă  un visător incorigibil, un îndrăgostit nealterat de timpul ce va vrea să-ți fure din gheața pomeților pe care ți-i etalezi acum, când  efemeritatea lor s-a topit ca o făclie în umbra deziluziei.