Plâns de noiembrie

     

             Imagine: pinterest.com
       Se duce cu viteza frunzei dogorâte de prima brumă și acest noiembrie, legat fedeleș la brațul toamnei din care a renascut. E plâns, iar de la atâta tristețe că pleacă, i-au intrat la apă si zilele. 

    Paradoxal, ar trebui s-o doară tristețea lui, dar ea, din contra, e fericită că zilele toamnei de aur au intrat în sacul timpului, alături de alte zile cu soare. Iar ea mai taie din calendarul cu zile încă una, încă una și gata. 

    Plânge acest noiembrie cu fulgi de iarnă, cu soare îmbobocit pe la ferești, cu stropi grei de ploaie, pentru a ne lăsa impresie, nouă celor nostalgici că nimic din împărăția peste care guvernează nu e mai de pomină ca el. Știe acest noiembrie să se retragă în scorbura anilor, ca să revină în forță când i-o veni vremea.

      Și ea stă îngândurată la geamul lumii imens și privește cum peste creștet i se aștern fulgi de nea, care mai târziu vor împânzi cerul ei cu vise și-l va transforma într-o imensă cetate de nea. Speră doar că nimic din ce și-ar fi dorit până atunci să nu rămână o simplă iluzie, o bulă din a cărui conținut să nu fi savurat întregul. 

     E tristă când o zăresc la hotarul acestui noiembrie, privește cu resemnare la tabloul efemerității și în clipa aceea mi-aș fi dorit să știu la ce se gândește, unde îi levitează privirea, la ce taine râvnește? Dar n-o deranjez, nu vreau să-i răpesc clipa de liniște, pentru că știu ce înseamnă cu adevărat această revelație a ei. O cuprind doar cu sufletul, o lipesc tandru de glasul inimii mele și o las să contemple la propriul paradis, unde toate sunt lustruite după voia ei.

     Cine știe, poate vreo dată va avea curaj să deschidă o nouă poarta către sine? Poate își va dori ca-n lumea ei de vrajă să existe un pajure cu drepturi depline, dar până atunci îl las pe acest noiembrie plâns să-și tragă pelerina peste veghea toamnei, făcând loc unui decembrie care -și va cântă ultimile acorduri ale unui an agasant și verosimil de greu.

      

Refugiu

     

                   imagine: pinterest.com
      Patru zile s-a tot frământat cum să le spună că-i este dor. Că ține cu tot dinadinsul să se facă pasăre, că vrea să survoleze bolta împăiengenită de plânsul ingenuu al toamnei fără teamă de căderi.

     Și, cât ai clipi din geană, avântul ei a luat calea celei mai călătoare păsări, refugiată pentru totdeauna într-un zbor al zămislirii de iubire. Și-a desfăcut aripile înnebunite după zbor încă când geana nopții străjuia sinistru peste imaginea lunii. Și-a pus în rucsac doar băsmăluța cu floricele pe care în ultima vreme a tot spălat-o, călcat-o, pentru că sarea amară a lacrimilor și-a cam lăsat  ciucurii la vedere și a pornit spre destiația unde o asteptau patru brațe bolnave de iubire. O așteptau cu îmbrățișări trăite și retrăite atâtea nopți, cu șoapte desenate pe paleta unei toamne enigmatice, mai speciale, cum era să o catalogheze mai târziu. 

      Hrăpărețul drumului de fier avea să mănânce într-o clipită distanța care i-a despărțit atâta amar de vreme și să le dea întâlnire într-o iluzie, dacă nu avea să aibă suficient curaj ca să o facă aievea. Dar a avut și acum e cel mai fericit refugiu de care s-a bucurat în ultima vreme. Brațele copiilor ei e tot de ce are nevoie pentru împlinire.           

      Plimbările sub soare, adevărat mied tămăduitor, le-au imortalizat în imagini din paleta fericirii, pentru mai târziu, când se va așterne din nou negura dorului.

      Au petrecut în declarații pasionale de tandrețe două zile, timp în care au încercat să mituiască timpul, să-l compromită, dar n-au reușit, pentru că el trăiește după propriile regiuli. Dar și așa, fericirea deplină le-a creionat pe chipuri cele mai veritabile trăiri. Erau împliniți. Fețele lor scăldau în lacrimi cele mai minunate raze de soare. Erau împreună, în sfârșit, după zile interminabile de încercări, se bucurau unii de alții. De trio perfect pe care l-au inveșnicit în iubire necondiționată. 

     Au luat la pași mici fiecare fărâmă de tristețe și au îmbălsămat-o cu mir din potirul sufletului, unde găzduiește Dumnezeul care le veghează păsul. Și astfel s-au izbăvit de tot ce-i rău, lăsând la vedere doar zâmbet, voie bună și pupici.

     Tot chinul, framântările sufletești, ca prin minune, au dispărut luate de valul frenetic al fericirii. S-au prins de mână și pierduti au fost în marea de lume care le găzduia bucuria.

    

   

    

     

     

     

     

     

Alegeri

     

     Era septembrie, zi caldă și pură ca apa neîncepută când a decis ferm să-și schimbe viața, renunțând la toate câte au făcut-o fericită sau nefericită în toti anii pe care i-a strâns la piept. A decis să-și pună în traista cu zile rămase toate amintirile și dusă a fost. Știa că a lăsat în urmă multe lucruri nespuse, nefăcute, dar asta nu mai conta în acele clipe. A plecat fără bilet de întoarcere într-o viață care nu i-a deschis brațele a amiciție nici după testul compatibilității, nici după confirmarea sentimentului sănatos de iubire.

           Azi, iat-o pe banca "stranierelor" ofilite de dorul de casă și copii, strângând la piept scrisoare vineție strecurată în valiză de doi ochi verzi, mari ca două sărbători. Și ori de câte ori i se face dor, ia in palme răvașul și se gândește la binecuvântarea pe care o poartă la piept.

      Își amintește ziua în care a ales să plece fără a privi în urmă, la amintirile peste care s-a așternut demult nemiloasa trădare. Era după o altă dezamăgire, una din miile de dezamăgiri care au secătuit-o de vlagă și voința de a mai lupta. Atunci și-a spus:

- Gata, nu mai pot să lupt cu nefericirea, cu durerea, cu trădarea. Nu mai vreau să fiu un simplu pion în tot jocul ista de șah. Vreau să fiu fericită, să privesc cu obsesie feciorelnică la zilele din traistă . Nu mai vreau să-mi fie rușine că mă mint. Asta a spus și a ales să plece.

    S-a trezit, în aceeasi zi, dintr-un om mare, unul mic, mic de tot. Umil și înfricoșat, cu ochii privind în gol la opulența ce a adoptat-o pentru un timp nedeterminat. I-a oferit tot de ce avea nevoie și a visat o viață întreagă și tot împânzită de regrete era.

        Abia peste câteva zile avea să-și dea seama că alegerea pe care a făcut-o o va stoarce și de puțina vlagă  pusă în torbă la plecare. Ochiul de vultur care o veghează zi și noapte îi pătrunde în oase, infiltrându-i teama că nu va izbândi să biruie norii tomnatici ce-și spânzură zilnic la geamurile lumii matasea fumurie a dorului.

     Așa au început nopțile ei albe, plâns în pernă și frica că ziua de mâine nu va mai veni. Dar se scurge, durut de șovăielnic, se prelinge prin arterele strangulate de demnitate și-i mai scade din timpul destinat așteptării. Știe că va trece, de aceea își înăbușă sub plapumă neputința și de cum încep zorii să se precipite la geamurile glisante, ce fac corp comun cu imaginea în care se bălăcește, o ia de la capăt până cade cortina peste spectacolul  în care cel mai ovaționat rol este al profesoarei care printr-o ironie a sorții a ajuns să țină lecții unui singur elev, așa cum a visat cândva.

   

     

O zi

     

         Imagine: pinterest.com
Iar e luni, o altă zi de luni în care încearcă să se adune din cioburi și să redevină cea de odinioară. Nu-i reușește, pentru că tot ce a ajuns e un ambalaj hâd, pe care și  oglinda îl respinge cu vehemență. Nici ei nu-i place arătarea ce a ajuns. O judecă pentru că cea pe care a cunoscut-o cândva era frumoasă, radioasă, iar chipul încercănat nu e decât degradarea iremediabilă a unui suflet suferind.

     Prima zi din săptămână a adus cu sine, de când se știe, încărcătura anxioasă a lui "a fi" la timpul trecut, dar azi e și mai dificilă povara. Nu o lasă nici să respire, darmite să se privească în oglindă. A uitat cum e să vezi dincolo de frumusețea ochilor, dincolo de chipul crispat de durere. A uitat cum e să se bucure de un început de zi, cu tot ce aduce el. 

    Zilnic trăiește cu speranța ca lumea ei nu se va risipi ca un castel de nisip în clipa următoare și că starea de angoasă e doar un moment nefericit ce urmează a fi depășit cu un alt moment fericit.

      Se încrede în forța miraculoasă a lui "poți" și Doamne, Doamne și atunci miracolul iminamente se întâmplă. Îi cântă sufletul, se îmburică tare când reușește să se înarmeze cu răbdare de zeu și-și promite că vă face orice ca să stea dârză, chiar și într-un picior, asemeni soldățelului de plumb. Pentru că i se cam înmoaie cele două picioare cum vin zorii, iar noapte așterne doar tăcere, așteptarea fiind ascunsă bine sub plapuma tomnatică a violetului.

    Azi e toată numai rouă, dar se sprijină în crenguța de brad la care visează că o va împodobi împreună cu cei de la care împrumută lumină pentru a eclipsa întunericul.

***

 

              Imagine: pinterest.com
   Când se lasa cortina peste spectacolul unei zile ea încă umblă ca un titirez de colo colo. Ici mai deretică, mai coase la horbotică, își calcă barizul și tot așa până cade și ultimul spectator. 

     E harnică foc Năstica. De când s-a mutat la casa ei, cu omul iubit, nu stă locului toata ziua. Pe toate vrea sa le facă cu mana ei, ca nu cumva să zică vreo vecină că Tudor n-ar fi de nasul ei. A învățat de la mama- sa că bărbatul are nevoie să i se poarte de grijă mai ceva ca unui copil. De aceea, când el pleaca la culcare, ea mai zăbovește un pic să vadă dacă toate în casa lor sunt orânduite cum trebuie. Apoi pleacă și ea să-și pună capul pe pieptul omului iubit și adoarme fără să se prindă că mâine e o altă zi. Lângă el, bărbatul care a cucerit-o în ciuda gurilor rele, uită de toate. Se pierde în brațele lui și nici că-i pasă de bezna din jur.

     Dimineața o prinde pe Nastica pe picioare, nici nu prinde de veste când soarele e sus pe creasta de deal, iar ea trebuie să-l suie cât nu s-a prelins pe toată bolta. E studentă, la Orhei, vrea să se facă învătătoare, cum a visat toată copilăria și trebuie să iasă la drumul central dacă nu vrea să rateze autobuzul care o va lăsa în fața Colegiului pedagogic, unde o asteapta un alt vis, visul de a-i invăța pe copii cum să stăpânească lumea magică a cărții. Tudor o ajută cu bagajul și-i sugerează să țină geanta mai aproape de piept ca să nu dea peste ea vreun hoț, că prin cartierele de oraș nu stau degeaba cei fără bani. I-a promis că așa va face și dusă a fost.

    Cât autobusul urcă și coboară serpentinele anevoioase, ea se lasă furată de ambianța pitorească din vehicul. Oameni sărmani, dichisiți cu ce au ei mai frumos și-au luat puținul de acasă pentru a-l duce la piață pentru un ban de cheltuială. Așa trăiesc de când se știu oamenii simpli, țărani din tată în fiu. Privirea lor caută în gol, a nevoi multe, doar fruntea semeață mai are putere să stea dreaptă așa cum le-a fost hărăzit- să trăiască: cu demnitate. 

     Asta e viața omului simplu, să se descurce cu puținul bătăturii și să rămână demn în fața lui, și-a zis Năstica. Acasă, la mama, a știut de nevoi și atunci și-a promis că orice ar fi va munci ca să schimbe viața oamenilor care înveșnicesc glia străbună. De aceea azi, cu inima deschisă de fericire merge mândră către visul ei.

    

Soare cu dinți

                imagine: pinterest.com

    Îmi încep călatoria într-un noiembrie aproape primăvaratic, condimentat încă subtil cu verdele crud al ierbii de april.

   E eternă această vrajă de când privesc cu nopți albe la tomnatica primăvară ce mi-a pus pe umeri dalbe încercări. E angelică chiar dacă apasă cu greutatea frunzelor mohorâte peste pământul în care îmi ascund privirea de teamă că aș putea întrerupe vraja de margean. Îmi sprijin sufletul cu aceeași mohorâtă stare de acest aur de noiembrie și-i promit să primesc cu lumină căldura care mi se prelinge printre gene. Chiar dacă mă gâdilă ca un copil sprințar, trezindu-mă din amorțeala vieții pe care o port ca melcul în spate, starea mea e inertă, aproape lipsită de simțuri.

      Vreau să-i raspund cu aceeași candoare, gând imaculat, acestor zile rare, dar umbra pe care o duc e de plumb. Se ține scai, intimidându-mi spațiul personal pe care, de la o vreme, oricât nu l-aș îngrădi îl calcă toți ca pe un fir de iarbă. 

    Noiembrie, acest june galant mi se culcă în poale și-mi acoperă genunchii cu sărutări de miere, mi-i mângâie de parcă ar ști că acest mir mă îndumnezeiește mai mult decât orice pe lume. Nu există grad de comparație pentru flerul nobil pe care îl revarsă peste umbra-mi. Eu fiind în acel moment o picătură din frunza, pe care briza tainică o răvășește pe colnic.

     E noiembrie prins încă la pălăria unui anotimp pe care toți îl îmbrățișează cu patos chiar dacă răspândește prin ponoare de suflet melancolia. Soarele lui cu dinți e cel mai nefericit și ciufut, trebuie să ciupească din toate pentru a rezista măcar cât acest Brumar nu și-a facut misiunea prin curțile îmbătrânite de așteptare.

un pic de bunătate, oameni buni!

   

            Pinterest.com
     Te-ai ciocnit nu o dată cu afirmații de tot felul care inculpa deseori comportamentul sau felul de a fi a celor din preajma ta. Li se aduceau acuze, injurii pentru păcate despre care nici ei nu știau. De asta te-ai convins un pic mai târziu, când ai prins la curaj și ai întors pe toate părțile cauza unui asemenea comportament. Și să vezi, cu stupoare constați că de fapt, cei mai demni de milă sunt tot cei care nedreptățesc oamenii din preajmă, descurajându-le intențiile înainte ca acestea să ia o formă.

     Am fost și eu martoră de multiple ori când trebuia să iau partea avocatului care-și apără cu vehemență clientul sau din contra, poziția juratului imparțial. Dar nici atunci și nici altădată nu am reușit decăt să ajung pe banca acuzaților doar pentru că am vrut să-i dau Cezarului ce e a lui: adevărul.

     Am pledat mereu pentru adevăr, l-am apărat cu ardoare ori de câte ori a fost întemnițat pe nedrept. E drept, apărând fermitatea unui gând, m-am ales, nu o dată și cu tot atâția bolovani pe cap, imensă și imponderabilă povară. Dar, conștientizez, doar așa mi-am putut păstra coloana vertebrală intactă, făcând față slăbiciunilor oacheșe ale adversarilor.

     E greu să schimbi oameni, intenția lor, modul de a percepe lucrurile în plinătatea lor dacă tu însuți te scalzi în două bălți. Pentru că oamenii deseori au nevoie de modele pentru a-și reseta prioritățile, nevoile. Iar poziția ta poate fi exemplu cel mai demn în astfel de situații. Tu poți influența viața celui de lângă tine, celui cu care te împrejmuiești, de aceea trebuie să te îngrijești de valoare gândului pe care îl transmiți, îl redirecționezi către sufletul înnegurat și-nstrăinat de valori.

     Tu poți alege să fii bun, semănând iubire ori să răspândești deznădejde și urgie pe unde treci.  Și una și cealaltă sunt lumi ale noastre în care noi alegem de partea cui să fim - a adevărului îngenunchiat pe la colț de stradă sau a minciunii fardate și risipită prin lume?

     

Nu-ți cer să mă ierți

              Imagine: pinterest.com
          Nu-ți cer să ma iubești o viață, pentru că sunt convinsă că iubirea e  asemeni valului de apă care se întoarce la mal cioburi dacă nu te-ai prins în vârtejul lui înainte de a îmbrățișa marea. 

     Nu-ți cer nici măcar să mă urăști pentru că această nedreptate te va secătui de seva dătătoare de viață, iar eu, tot ce vreau e să nu fiu vinovată de dezechilibrul tău moral. Cred că poți crește pe propriile picioare vâsle pentru barca care e gata să se scufunde și să renaști din valurile spumegânde ca un Adonis, gata de alte jertfe în numele Afroditei la care visezi. Nu-ți va fi ușor, dar impulsionat de dorința de a dărui iubire și de a primi mult râvnita bogăție, vei insista să fii fericit. Meriți, după ani de eșec, după nopți de zbucium să trăiești împlinirea într-o altă grădină. Fii sigur, că de data aceasta te vei îngriji cu iscusință de torța care ți-a luat timp să o aprinzi. 

  Acum nu-ți cer să mă ierți, poate mai târziu când voi fi dispusă să privesc cu ochi de amic la brațele care mi-au legănat nopțile, la ochii în care mi-am delectat cu noblețe sufletul ca o văpaie. Poate atunci da. Dar acum nu sunt pregătită să-ți cer să mă ierți.  Stiu, mai târziu când voi putea să împărtășesc cu tine din visurile mele, pentru care făcusei o obsesie, ți-o voi cere.Dar azi nu pot. 

    Azi vreau să zbor mai sus de cât cuprind cu privirea, mai sus decât pot visa și nimic nu ar putea să-mi împiedice acest dor de libertate. Vreau să nu-mi mai fie rușine să privesc la mine cu dorință, cu poftă de viață. Chiar nu mai am timp să mă războiesc cu mine, cea pe care am tot ignorat-o ani în șir. De aceea n-am să-ți cer nici măcar să mă ierți...

     

Promisiune

 

                 Imagine: pinterest.com
  De azi, în două zile, îl petrec pe acest octombrie zănatic cu nerăbdarea copilului de a-și îmbrățișa mama.

     De azi în colo, fiecare ticăit de ac îmi va confirma, iminamente, că nisipul din clepsidra timpului e un fir din Marele Tot, ce se prelinge lichefiat printre ieri și azi.

    De azi în colo, îmi promit să nu mai privesc în gol, căutând clipe efemere, ci să ochesc spre mâine cu abilitatea țintașului angrenat în lupta libertății. Vreau să privesc la ziua care vine cu încrederea că pot, că voi reuși să urnesc mașina timpului din loc. Și voi reuși să urc la bordul ei și ca un cârmaci iscusit ce sunt, o voi pune în mișcare, o voi îmblânzi ca să mi-o fac prietenă, pentru că tot ce îmi doresc este să mă las strânsă la pieptul prietenos al copiilor mei, de unde să nu mai plec niciodată. 

    De azi în colo, mă încred în el, Timpul, pe care încerc de ceva vreme să mi-l fac prieten, să-l las să-si facă treaba, de a se urni iar și iar, așa cum știe el mai bine spre mâine, punând în desagă amintiri cât să învăț a prețui clipa care mi-a fost dată azi ca o bucurie.

     De azi îmi promit să mă izbăvesc de ieri, amplasând tot ce mi-a adus bucurie într-un azi luminat de speranța că mâine mă va găsi stăpână peste tot acest legământ.

    Îmi declar să privesc doar înainte, doar voi descoperi astfel mult mai ușor secretul unui suflet eliberat de mrejele veninoase ale trecutului, care se ține ca un scaiete de cochilia pe care o port în spate ca un blestem de când peste altarul meu a coborât bezna agasantă a decepției.

    De azi mă purific, lăsând acest Octombrie să-și așeze prima brumă, cu o indiferență morocănoasă, peste creștetul deznădăjduit de frecvente frământări sufletești, pentru a-l determina să fie rațional și încredințat că privitul de la distanță, dar înainte înseamnă izbândă, înseamnă libertate, înseamnă să vețuiești într-o bulă de atemporal.

    Din acest moment îi dau timpului indispensabilul timp, pentru a revela în voie despre tot ce este praf din anticul Cronos, dar și despre nepieritoarea forță ce-l amplasează într-un Mare tot.

     

    

 

Puterea lui "hai că poți"

            Imagine: pinterest.com

    Te-am visat aseară erai răvășit de- a binelea, aveai cearcăne de nesomn când ți-am simțit chemarea. Ce era cu tine? Ce ți s-a întâmplat? De ce te plimbi prin vise străine, nu le mai ai pe ale tale? 

     Ți-am deschis ușa în miez de noapte, în speranța că te-ai detașat de banalități, de vorbe deșarte care ți-au asigurat multă vreme confortul unor urechi docile și credule. Voiam să aud ce-mi vei spune.

     Ți-am deschis doar ca să te convingi că sunt bine și eu și că supravețuiesc în siguranță chiar și cu un sfert de inimă pe care mi l-ai pus în palmă la plecare. Trebuie să știi că n-a fost ușor, cum credeam la început, dar m-am refăcut, reconstruind fiecare nerv arterial, iar la venirea ta nu mai scârțâie a durere nici măcar masa la care ne-am băut cafeaua două decenii. Toate te privesc cu răceala aisbergului pe care l-am ridicat între noi. Te privesc și mă întreb când am devenit doi străini sau  am fost mereu doi vecini pe baricade, biciuindu-ne constant cu veninul din grădina edenului. 

     Acum că te-am lăsat să intri vreau să știu ce ai de gând să facem cu prapastia ce stă căscată în centru universului nostru ca o gură de balaur flămând? Ai de gând să-ți pui umărul la bătaie și să cladim, din ce a mai rămas nespus, un pod prin care să se strecoare șoaptele noastre flămânde? Nu știu dacă te mai interesează puntea pe care ți-o întind ca pe un colac de salvare, dar cert e că de dragul semințelor semănate avem nevoie de ea. Știu sau intuiesc că vrei să-ți ceri iertare și aștepți să-ți răspund la fel. Dar, tot ce vreau acum, în minutul secund e să nu ne mințim, nu mai avem timp nici pentru  lamentari stupide, cum nu avem nici poteci care să ne plimbe în doi. Toate au rămas în umbra unui căpcăun care le-a înghițit înainte ca ele să ne fi plimbat cu adevărat. Acum rămâne doar podul, cel care ne va lega atâta timp cât vom ști ce-i punem la temelie: rugina unor suflete împărăgenite de păcat sau dragostea pentru florile ce au crescut din semințele bune, cea mai exemplară realizare a nostră.

    Te las să cugeți un pic, cât mi se răcește cafeaua, pentru că tu știi cel mai bine: eu nu beau cafea rece, de aceea trebuie să te grăbești ca să ai timp să mai rămâi. 

   Eu între timp îmi așez capul pe visul ce mi te-a adus în plină zi și îmi spun: "hai, draga mea, tu poți!" Tu vei putea îmblânzi și pietrele care ți-au răzgâiat tălpile de atâtea ori, vei putea invoca ploaia ca să te spele de durere, așa cum a făcut-o de multe ori. Tu doar insistă: poți! 

Cicatrici

   

               Imagine: pinterest.com
   Te salt pe vârfuri ca să-ți șoptesc stângaci cât de norocos sunt că te am. Ce fericire e să știu că și tu simți la fel. 

     Sunt gânduri fredonate la ceas de noapte când te caut în așternutul moale, din care nu aș mai vrea să ies niciodată, pentru că te-a  găzduit  pe tine, cel mai minunat om din lume. Cel mai albastru cer se ascunde în ochii tăi, pentru care am facut o slăbiciune din clipa când i-am văzut. Sunt dependent de tot ce spun ei, de tot ce trăiesc. 

      Sunt prizonierul capturat într-o primăvară, cu roșu  gravat în calendarul de pe peretele din sufragerie, alaturi de amintirea ce ai rămas.

  Nu pot să cred că asta ești acum, când tot ce vad eu în lume, în oameni sunt cei doi ochi albaștri de care n-am cum și nu vreau să mâ despart. Te caut nebun de dor peste unde de apă, în speranța că îți voi surprinde licărul luat de valul în care ți-ai oglindit chipul cândva. Apoi ridic brațele a rugă la cer și te vad pasăre, stăpână peste zări albastre, peste depărtări uitate, dar a mea. Te cuprind cu retina grea de ploaie și te las să survolezi râvnita libertate, pe care ai tot implorat-o. Iar eu, naivul, am tot insistat că locul tău e în atriul meu drept, unde nici un ochi de lumină nu-ți poate face rău. Credeam că pot să te am ținându-te captivă în pânza mea de păianjen. Dar am eșuat nebun de dor.

    Această nebunie e tot ce mi-a rămas.  Credeam că voi împărăți peste raiul ce ești o imensitate, dar m-am înșelat când ți-am văzut chipul plângând a toamnă. Erai nefericită. Erai o nălucă în palma mea când m-am descotorosit, într-un final, de extremul păcat. Dar era mult prea târziu. 

     Știu că ți-am tatuat pe chip cele mai hâde vremuri, lăsând cicatricile sângerânde la vedere. De asta n-am să mă iert nici chiar dacă voi cerși îndurare la nesfârșit și aș primi-o. N-am să- mi iert slăbiciunea unui păcat greu de dus, deoarece, orb ce eram, am trecut neobservată dezamăgirea ta. Am ignorat ideea că puteam să fiu bărbatul din viața ta care să contempleze la nesfârșit priveliștea din cei doi ochi albaștri.