Duminica

   

    Tăcerea din curte îmi confirmă că e duminică. E ziua în care toate forțele aride și mai puțin aride, arse de soare și vânt își găsesc liniștea zbuciumului după o săptămână lungă în spațiul casei dichisit și el ca de duminică.

      Mă ridic în capul oaselor și primul lucru pe care îl fac, indiferent ce zi e, mă uit la somnul liniștit și ocrotitor al copilașilor mei. Le mângâi creștetul despuiat de somn și mă grăbesc să inventez cel mai apetisant mic dejun: nimic complicat - clătite cu gem, pentru că e duminică, ziua în care mama e toată numai lapte și miere, e numai liniște și parfum, iar copilașii ei drăgălași știu asta și așteaptă cu nerăbdare duminica. Privindu-i, mă minunezi cât de mari au crescut și cât de puțin timp am petrecut jucându-ne prin iarba mustoasă, că s-au și făcut ditamai fată și băiat.

     M-am întors la bucătărie, unde mă așteptă două ochiuri de aragaz nerăbdătoare și băgăcioase: sar în ochi de  parcă ai fi zis că-s semafoare. Așa de iute licăresc. Luând la braț telul, în ritm de ”Vals, vals” am început magia unei dimineți de duminică ce avea să înceapă cu gust de miere și scorțișoară.

Freamăt

     Nu știu dacă v-ați întrebat vreo dată ce simte valul de mare după atâta zbucium? Pe vreme rea sau bună, el e într-un continuu freamăt. E mereu furios și nerăbdător să se răzbune pe stihiile care l-au trezit din somnul șagalnic în care i-ar plăcea mai mult să se scufunde. Dar forța pe care o adoptă de fiecare dată, ne convinge că furia lui crește în intensitate pe măsură ce brizele de vânt se întețesc. Și n-ai putea atunci cu nimic să-i stai în cale, ba chiar am să te rog să nu o faci, dacă nu dorești cumva să fii pradă ușoară peștilor care dansează grațios de pe un val pe altul, atunci când ele irup.

     Așa e și cu sufletul omului: se zbuciumă până la epuizare, găsind chiar firească  această agitație, se complace, iar după se vaită că, na, sufletul nu-i mai aparține așa ca pe vremuri. Că uite, n-a reușit să se bucure de tinerețe, că vine oboseala bătrâneții, așternându-se pe creștet cu argint, cu aur, cu tot.

Căutare

imagine: pinterest.com

       Milica a plecat dis-de-dimineață în căutarea unui strop de soare, dar fără o destinație anume. N-avea cum să știe unde-l va găsi. Și-a pornit călătoria de pe o cupolă de păpădie, de acolo înaltul cerului era mult mai aproape și primitor. A plecat mânată de o obsesie oarbă, că  dincolo de porțile imense ale cerului, o așteaptă soarele să-i pună în brațele muncite de la atâta dereticat prin casa mătușii sale o rază de lumină care i-ar alina durerea ce o trăiește de când a rămas singură pe lume. Era convinsă că un copil bun și harnic ca ea nu putea fi lăsat așa la nevoia unei mătuși, incapabilă să dăruiască unui copil dragostea și atenția de care are nevoie. Știe ea: un adult frustrat și ranchiunos nu poate fi un părinte capabil să dăruiască iubire maternă, atât de necesară unui copil ca ea.

      Stând pe firul de păpădie, Milica, abia aștepta să se ridice spre Atotputernicul soare și să-l roage să i-o întoarne din drumul negrei veșnicii pe mama ei cea bună, fără de care suflețelul ei plăpând se va topi de dor și neliniște într-o zi. Era convinsă că mămica ei nu putea pleca undeva pe un timp atât de lung, fără să-i fie dor de ea. Cel mai probabil era sechestrată de un căpcăun, de un om rău intenționat de nu poate să vină să o ia acasă. De aceea, s-a hotărât să-i ceară ajutorul soarelui care e sus de veacuri și cu siguranță, pământul și cerul îi este casa în care nimeni nu ar putea intra sau ieși fără ca ochiosul Soare să nu-l observe.

       Își amintește că mămica ei înainte de a pleca a sărutat-o pe ochișori și i-a spus că se va întoarce neapărat în vis. Dar a trecut deja o veșnicie și chipul mamei este tot mai încețoșat în amintirea ei. Trebuie să o caute și s-o readucă acasă, unde o așteaptă și Azorel, cățelușul nostru preferat, care mai mult plânge decât latră când vede un trecător în spatele gardului.

       De când o așteaptă, în nopțile reci i-a tot cântat poate, de acolo unde este, să-i audă durerea neostoită de multă vreme.

        Pierdută în supărarea ei, Milica s-a pomenit în fața unei grădini de poveste. Toată invadată de o oază fină și orbitoare. Un paradis scăldată în lumina zorilor fierbinți, unde încoronat la patru ace stătea impozant și măreț salvatorul ei. Credea, cu toată puterea ei de copilă îndurerată, că El, Soarele va dezlega misterul plecării mamei ei.

        - Bună dimineața, bătrâne Soare! Am venit la tine cu o rugăminte mare, cam de aici până la pământ.

        - Spune, dragă copilă, dacă tot mi-ai călcat tărâmul, pe care de veacuri nimeni n-a cugetat s-o facă. Spune-mi ce gând te-a purtat până în marea asta de căldură?

    - O caut pe mama mea. Buna mea măicuță a plecat într-o dimineața în zori și nu s-a mai întors. Așa cum tu stăpânești toată zarea albastră, m-am gândit că ai să mă ajuți s-o găsesc. Trebuie să știe că eu o aștept și dorul de ea mă macină zilnic. Că mătușa, cea în grija căreia m-a lăsat nu poate s-o înlocuiască, că firea ei tirană nu e capabilă să mă iubească.

   - Bine, Milica, voi încerca să verific toate intrările și ieșirile din cele două lumi: cerul și pământul, ca să vedem unde își are popasul mama celei mai bune și iubitoare copile. Voi da sfoară prin paradis să-i spună că e așteptată în nopțile cu lună la Poarta Dorului, acolo unde o copilă îndurerată  va sta necontenit. Sunt sigură că nici o mamă din lume n-ar putea rezista unei asemenea ispite. De aceea, te rog, buna mea copilă, să cobori de pe cupola aburindă a păpădiei și să mergi acasă, acolo unde trebuie să te găsească spiritul cald și plin de dor al mamei tale. Trebuie să știi că atunci când eu voi apune, mângâindu-ți genele grele de somn, va apărea din marele Paradis cea care te veghează la nesfârșit de povara grea a durerii și a lipsei de iubire- mama ta. Atunci o vei putea îmbrățișa până în zori, când îți voi trimite o rază de lumină ca să-ți fie pavăză ziua întreagă.

   Acum vădit mai liniștită, Milica a coborât în ograda unde o aștepta Azorel săltând vesel și parcă fără nici o umbră de durere la picioare. Pe semne, cât a fost plecată ea, aici în curte s-a produs un mister. Încă nu știe despre ce e vorba, dar e convinsă că umbra care s-a întins peste ograda lor e un semn venit din înalte zări, de acolo unde Soarele e stăpân.

O clipă

- Unde erai când soarele îți mângâia cosița zbârlită?!
- Pe geana ta, chiar nu ai înțeles? Eram absorbită de propria reflecție încât am uitat că-i sunt datoare soarelui cu o sărutare. Dar acum că a plecat nesărutat poate ne scufundăm în fântâna din noi și ne ghiftuim până la refuz cu sărutări naive. Trebuie să ne regăsim , dacă tot ne-am căutat atâta! Lasă-mă să te conduc spre Calea - Lactee unde soarele își are sălașul și contopindu-ne vom descoperi că suntem făcuți din cea mai suavă materie, albă și lichefiată. Vom descoperi că roșeața din pomeții  tăi este doar reflecția buzelor mele răscoapte de la atâta dor. Vrei?
 - Sunt obosit. Sunt trist și epuizat. Iar frivolitatea ta mă exasperează, mă năucește. Și apoi: nu am nevoie de zări necunoscute ca să te dezbrac de dorul suav al ochilor din care beau necunten iubire. Am nevoie doar de noi, o floare în glastră și felinarul aburit de ofuri tandre. De asta am nevoie, de aceea, hai să urcăm pe cea mai apropiată stea și să ne bălăbănim în ritm de dans pentru a descoperi fericirea clipei care ar putea să nu mai fie în zori!
- Nu vreau fericiri de o clipă, vreau totul sau nimic. Vreau să adulmec parfumul zorilor, care negreșit îți va căuta pleata pentru a te trezi din somnul veghetor. Iar eu aș putea să-l împiedic să o facă. L-aș ademeni în pânza de păianjen și l-aș zăvorî în lanțuri grele, dacă ar vrea să mi te ia în zori. Sunt susceptibilă, dar nu-mi pasă atâta timp cât te am aproape. De aceea, Calea-Lactee este tărâmul pe care aș vrea să-l străbat la braț cu tine, încât unica crimă de care aș fi capabilă și pe care aș vrea s-o săvârșesc e să te iubesc.

Exil

      M-am exilat în palma ta mică, luând forma unui virus decapitat de orice nevoie fundamentală și vreau să mă îmbrățișezi până te umpli de mine, de nevoia de a mă avea toată dintr-o sorbire, până nu am curs lichefiată printre degetele tale care iau forma cuibului de rândunică când mă înalță spre inimă.
    M-am exilat în sufletu-ți plin de vervă și frisoane pentru a te descotorosi de secretele unei vieți inerente și pașnice, că prea erai plictisitor și obosit în acest decor al necuprinsului ce erai. Te-am dezbrăcat de urgia tainiței din tine și m-am pomenit aici prizonieră, printre rămășițe de tu și noi; printre nimicuri, ivite din nimicuri firești și nefirești. M-am pomenit sechestrată în lumea mea, de unde nu se aude nici un freamăt de lumină, de unde nici un curcubeu nu-mi face cu mâna, spunându-mi că sunt patetică până la refuz: da iubesc la nebunie viața, oamenii, cerul cu stele... Iubesc cu patos păcatele lumești, din ele mă tămăduiesc și datorită lor exilul din mine e sedat și monitorizat în permanență.
  Știu. Aș putea să mă pierd printre mormane de noi și să iau calea luminii apuse, trebuie doar să dărâm cuibul de rândunică- mult prea strâmt și aglomerat din care ți-ai făcut paravan și să mă preling asemeni sevei vâscoase și lipicioase în care mă transformasem odinioară și să te eliberez de moartea lentă în care ți-ai angrenat tot potențialul de cuceritor. Poate ar trebui să te ademenesc într-un dans al hazardului și să te fac prizonier al unui exilat incorigibil și să ne delectăm în surdina vieții cu parfum de ”nu-mă uita” sau cu ”lobodă, lobodă” până moartea ne va despărți.
- Ce zici, e real?
Am putea rătăci printre alți exilați ca și noi, pierzându-ne urmele printre misterele abisale. Ne-am  căuta zile și nopți până iubirea de noi ne va găsi îmbrățișați și nebuni de alb.

Popas

            (imagine google)

M-am oprit la marginea drumului pentru a trage un pic de aer montan. Da, montan, pentru că aerul de la mine de acasă capătă dimensiuni nemărginite. M-am oprit, pentru că eram surmenată după un drum lung, făcut prin ploaia ciobàneascà care nu mai contenea de săptămâni bune, de părea că s-a spars cerul cu toată marea lui de lacrimi.

 Imediat, cum s-a ivit un ochi de lumină, m-am oprit să-i admir strălucirea de care mi se făcuse un dor nebun. Voiam să alerg prin iarba fragedă de acasă dupa lungi rătaciri prin lume. După un zbucium constant, am reușit să mă proptesc în lungul drumului și să mă-mbăt cu mireasma lanului cu rapiță, care aprindea lunca ca o scânteie de văpaie. Felinarele aprinse erau călauză prielnică rătăcirii mele despre care abia când am adulmecat misterul locului ce m-a nascut, am înțeles cât de neînsemnate și efemere sunt toate tragerile astea la sorț cu viața.

    Din lungul câmpului mi-a iesit în întâmpinare toloaca cu bobocei, troscotul catifelat ce-mi mângâia blând genunchii înfloriți de la atâta mătanii, toate îmi faceau o poftă nebună de zbenguiala de altădată. Acum că am călcat țarina arsă de vreme, nu mai plec decât după soare ca să-i fac loc în viața mea. 

  

   

Revedere

Mașina s-a oprit în fața porții, acolo unde zeci de copii gălăgioși așteptau nerăbdători o îmbrățișare, uitând că distanța socială mai e încă dezideratul zilelor din care am început a renaște precum curcubeul după ploaie iese cu întreg spectrul de culori.

   Mă așteptau nerăbdători și gureși asemeni pitulicilor ieșite în larg, voiau să le spun că gata, zilele fără soare la orizont au apus, de azi în colo, toată minunea din jur ne aparține și se vrea explorată. Asta le-am spus și ca un refren sublim, în asonanță perfectă cu unduirile inimii mele, au poftit în clasa cu glastre în floare și lumină cât cuprinde cerul. Acolo, brațele mamei ce-și așteaptă feciorii risipiți în lume,  ne-au acoperit cu cea mai mirifică tandrețe, lăsându-ne clipa de intimitate doar nouă, celor care ne-a fost cel mai dor.

  Asezați în băncile care păleau stângaci de la atâta suferință cât au îndurat, ne-am ancorat într-un cânt al dorului de absolut ce suna frenetic, dar insistent de la o vreme încoace. Le-am povestit cât de mult lumea s-a schimbat, cât de mare e bucuria revederii cu ei și cât e de sublim răsăritul, cu sunet de clopoțel ce ne strânge cu mic și mare sub un singur imens dor- cel de a însufleți adevărul din magistralul tărâm al descoperirilor, fără să-mi dau seama că gălăgia clasei mele a împrumutat din mângâierea insistentă și suavă a râului, din șopotul reverberat al apei, din licărul strident al luminiței de la capătul tunelului și atunci am înțeles că această revedere a noastră este mai mult decăt o întâlnire, ea este esență tămaduitoare în stare pură. Este ieșirea din uitarea morbidă în care ne-am pomenit peste noapte.

   

Rătăcire

 

      Mă caut și nu mă găsesc. Mă strig și nu mă aud. Mă uit și nu mă văd, de parcă toate pe lume mi-au declarat un ostentativ război, interminabil de dificil pe care simt că l-aș fi putut evita dacă aveam suficient curaj în fața destinului, ripostând cu un dislike hotărât.

    Simt că aș fi în stare să urc Everestul, dacă acolo, pe creasta calcinată și uriașă ar sta să mă aștepte răbdătoare și nepieritoare umbra mea fără de care aș fi înghițit de bezna adâncului. Și apoi,  ce fel de El fără umbră, fără pașii mișcători în bezna unor zile asaltate de corvoadele zilnice ale șederii lui pe planeta cu cele mai frumoase visuri - un fluture de-o zi, atât va rezista ispitei.

   Am avut un vis, unul din care e mai bine să  nu te trezești, pentru că odată ieșit din misterului lui, începi să te întrebi dacă goana după bani mulți și fuste scurte nu e ceva destul de peiorativ și  nebulos? Nu e o alergare deșartă această ambuscadă tacită a lucrurilor inutile din viața pe care o trăim, gonind ca un Sisif cu propria povară în spate sau mai degrabă un efort de moment, cu satisfacții efemere?
   Am impresia că nimic nu poate fi mai de lungă durată decât spiritul tău îndrăgostit de minunea care ești și decât șansa pe care o dai valorilor din care ți-e clădit acest spirit constructivist, înălțător de dulce atunci când este fundamentat pe sănătatea ta mintală.
   Mă pierd în aceste căutări zilnice, interminabile reflecții despre sensul existențial al problemelor cotidiene, fără de care, conștient sunt, am rătăci fără busolă, adică fără dreapta judecată.

Delir

      S-a trezit cu ochii împăiengeniți încă de somn, era mult prea extenuat aseară când s-a întins în moalele catifelat al așternutului familiar, curat și croșetat cu dantela preferată. Nu-și amintea prea bine cum a ajuns în patul de un alb imaculat, întreținut ca la carte de bona care i-a devenit ca o mamă, de când cea care i-a dat viață,  a plecat pe un drum fără întoarcere.
     Simțea, dis-de -dimineață, nevoia unui suflu proaspăt, o adiere feciorelnică, un gând năstrușnic ce l-ar scoate din starea de angoasă și apatie ce i-a invadat ființa. Probabil,  căldura casei părintești, așternutul apretat, cu nuanțe fine de violete, l-a teleportat într-o lume cu de toate, foarte bine orânduită: cu mama gospodărind prin casă, cu tata la mașina de scris, cu duminici în floare și copilării la colț de stradă. Toate migălos de bine potrivite, compuneau cel mai ingenuu tablou, dar care exclipsează fărâma de viață prin opulență spirituală, adevărată hrană a unor rădăcini cultivate cu dragoste.
 ... Îi era dor de veșnicie, de elixirul ce-ți pune în mișcare fiecare vis năstrușnic, de la care pornesc toate averile din lume.
   A înțeles că tot ce își dorea de la viață alcătuiau un mic paradis, dar al lui. Acum că s-a întors îi lipsea familia, cea  care a rămas cuminte să-i aștepte reîntoarcerea, pentru că atunci când a plecat, trăirile contradictorii, că ar fi putut proceda altfel, nu l-au lăsat multă vreme să-și continuie viața, să o construiască așa cum au visat cu toții și acum iată-l aici, în casa care i-au crescut aripi, i-a dat impulsul luptătorului, forța biruitorului,  rădăcini sănătoase, prinse în adeneul pământului ce l-a născut, dar care aveau să sângereze până la delir atunci când îi va și dor de veșnicia arhetipală, din care au zburat ca un fum iluzoriu mama și tata, luând cu ei copilăria pe care o cauta neîncetat prin orașele mari, ce n-au habar de plânsul copilului rămas orfan, într-un spațiu de cavou, până nu s-a lăsat în voia pașilor, care dintr-odată prinseseră vlagă, aducându-l acasă.
     Abandonat în visul unei zile de vară, cu grădina dată în floare asemeni crângului cu păsărele, a înțeles că nimic nu e mai fără de prihană decât dorul ce te poartă ca un bezmetic prin lume ca până la urmă să te abandoneze într-o grădină pitorească, în care a încolțit aspirațiile inocente ale unui tânăr abia îmbobocit, dar atât de îmbătrânit în căutarea sublimului vital.
   Casa, cu tot miracolul ei, l-a primit cu o modestie exacerbată, parcă intimidată că obloanele ochioase de cândva pălesc în fața impozanței tânărului venit de la oraș. Cu chipul împăiengenit de lianele sălbăticite, ce îi umbreau fragezimea și tinerețe de cândva, privea în golul imens de parcă tot ce voia să-i spună e că a venit mult prea târziu. Toate în jurul ei aveau chipul palid al muribundului, pregătit silențios pentru ultima sărutare, o resemnare firească a trupului în fața morții îi era familiară ogrăzii care l-a crescut. Dar toate aveau să renască, să capete roșul câmpului cu maci, dacă venea el, glasul buclucaș de altădată să-i inunde răzorul cu clinchete zglobii.
    Și el a venit. A revenit maturul din el și a constatat: copilul din el nu a plecat niciodată din această grădină de rai, a fost mereu prezent printre straturile îmbujorate, doar că a fost nevoie de ani ani -lumină, așa i se părea acum această lipsă, ca să constate că e un arhetip care a revenit să -și îmbrățișeze cu tandrețea însetatului de pământ și inimă de îndrăgostit, gura de aer, care îi va ajunge până să se transforme în absolutul mult râvnit.

Imensitate

 

    Azi noapte ți-am văzut chipul în oglinda de dincolo de paravan. Erai deosebită. Ceva îmi spunea că nu te voi putea lăsa să pleci ca o nălucă, așa cum ai venit și că mă voi îngriji, ca venirea ta temporară să se transforme într-o ședere pe viață, cu domiciliu stabil în inima mea. Te voi lăsa să mă iubești, dar nu te voi lăsa să mă diseci de sentimente înainte să -mi lași veșnicia cu toate miresmele ei, să-mi cadă la picioare. Voi avea grijă să nu mă despoi de iluzii fără a mă încredința că trăit aievea visul de iubire ia forțe anscentrale, adevărate doctorii pe timp de criză de iubire. Dar pe noi, doi nebuni de dor, nu ne paște moartea, atâta timp cât  marele mistere ce suntem se vor împreuna sub acelaș imens cer de stele,  martor veghetor al tuturor ofurilor din lume și vor valsa sub carul mare tandemul perfect.
    Azi noapte m-ai rugat să te las să-mi adormi pe piept, și eu te-am lăsat să-mi veghezi bătăile inimii din care reverbera monoton, dar frecvent ritmul pus pe fugă de avalanșa nisipoasă în care îmi cufundam tălpile dornice de verde crud atunci când te căutam.
...și pentru că te-am găsit, te-am cucerit pe îndelete: mai întâi ți-am iubit gândul, apoi retina prin care priveai imensitatea sacadată de griji și după te-am iubit pe tine, cu tot cu  oceanul de vise prin care te căutam cu nesaț. Atunci ochii tăi mari, senini ca apa din care te-ai născut și-au deschis obloanele sufletului amorțin, așa mi-ai spus atunci, spre curcubeul ce sunt și mi-au șoptit ”mai rămâi”.
Și iată-mă aici, iubind iubirea din miracolul ce ești!

Antiteză

 

    Eram mică când am început să mă gândesc mai serios la viață și moarte. Aceste două probleme existențialiste erau percepute de mine, copilul, într-o antiteză naivă, aproape imperceptibil de ridicolă. Viața era văzută de copilul din mine, ca un Colos gigantic, ce-și înalță maiestuos cupola spre culmile imense ale Universului, dar, în același timp, un gigant firav și neputincios în pofida constituției lui de nămilă, atâta timp cât o biată bătrânică urâcioasă, ce-i drept, poate spulbera un ditamai colosul. Acestuia începe să-i tremure picioarele și răvășește toată cupola cetății peste omenirea vraiște. E o interpretarea frivolă, puierilă, dar care m-a ținut trează multe nopți cu lună. În aceste nopți, am reflectat neîncetat la  luptă pe care o duc cele două și am constatat cu stupoare că ele: viața și moarte, au nevoie stringentă de a trăi în armonie. E ca și cum ai ține un dușman aproape. Atunci nu știam care e cea mai tare până nu am descoperit că misterul longeviv al lumii este cumva reflectat și-n cealaltă față a vieții- moartea, care de multe ori și-a demonstrat vivacitatea secerând fără prea multe surle și trâmbițe vieți abia date în floare. Era crudă și nedreaptă atunci, așa este și acum și de aceea, am început prin a-mi seta prioritățile, dând vieții farmecul și fragezimea înfloririi din iubire pentru ea.
   Am hotărât să nu mai fiu nemulțumită de mine, ci, din contra, am început prin a mă iubi mai mult, pentru că, nimic nu este mai fără de sens decât pierderea de sine constantă, lipsa de iubire față de tine.  E ca și cum te-ai ancora într-o viață care nu-ți aparține- te obișnuiești prin a te hrăni cu jumătăți de măsură, pe motiv că până la întreg mai e cale lungă ori, din contra, nu-l vei palpa niciodată și de aici până la moartea propriului sine nu e decât un pas minuscul.  De aceea, am început a mă privi mai mult în oglindă. Neprietena despre care vă vorbisem anterior, azi ocupă un loc de cinste în garderoba mea, am grijă cum mă vede: tristă sau fericită, pentru că reflecția eului din mine este ceea ce caut în ochiul argintiu al ei.