Strigăt

      Auuuu! Auuuuu! Te chem, te strig, te implor, deși ecoul glasului tău stă impregnat într-o galeșă moloșeală, aproape inertă, eu îți receptez frivolitatea glasului, dus de zborul unui cocor, revenit parcă la baștină și caută de nebun cuibul, deşi acesta  nu mai e din vara în care a plecat fără a întoarce capul spre gazdele primitoare, care simțindu-se trădate, l-au dat în chirie unor grauri, mult mai statornici și sentimentali.
   Și totuși glasul inimii mele te cheamă, indiferent de blestemul pus în fața destinului ca o prăpastie, te vrea despovărat de griji, de ani, de supărări, pentru a trăi visul unei nopți de vară, departe de ochii treji ai sufletului, care tot mormăie ceva de zile bune. Știu, el se simte cel mai trădat, pe el l-a durut cel mai tare plecare ta,  nu-ți poate ierta infidelitatea ta jovială, purtată de dorul de ducă. El știe doar una: în dragoste, nu e ca la război, unde e permis orice, ci din contra, o iubire  are nevoie de hrană, are nevoie de doi. E nevoie de angajamente sub clar de lună, dar tu ai uitat că jurământul poate avea  doar o patrie, mai ales dacă aceasta a fost martor la dezgolirea ta de păcat.

   Ai ignorat chemarea, zburând ca o nălucă în alte plete zbuciumate de visuri şi trăiri răzlețe, desconsiderând îndemnul meu de-a zăbovi sub Carul Nou, pe motiv că Venus e tot ce te interesează la moment, şi te-ai lăsat purtată de unduirile ei  ca un înger din serile cu poveşti la gura sobei, ignorând că la venirea zorilor, Venus a ta, se va risipi în vid, iar tu va trebui să o ia-i de la capăt. 

   Asta vei face, tinerețe, vei căuta fără încetare satisfacția îmbobocită a unui bulb de floare, neştiind că floare pe care o cauți creşte din semința iubirii vigilente, ce se naşte sub lumina lunii şi apune în umbra unor vise utopice, dacă nu o plantezi în gràdina inimii tale mari.

   Vei trăi deziluzia unei realităţi asemeni mie, care credea în tine şi-n eternitatea ta iluzorie, eram sigură că odată venită, aveai nevoie de iubire şi ți-am dat-o pe toată, doar- doar te vei pitula la umbra inimii mele şi vei savura răcoarea mea feciorelnică ce-mi spăla fața, dar nu, tu ai ales nemurirea, trăită de fiecare dată în alți şi alți ochi.

   

Nepotrivire

       Recunosc, nu m-am mai uitat în oglindă de patru săptămână. Ba nu, de ani buni nu m-am mai primenit într-o oglindă adevărată - toate de până acum cântau aceeași melodie: ” cât de frumoasă ești”, lăsând la vedere doar urmele unor retuşuri la modă, dosind cutele nepotrivirii ambițios de galant.
      De ani buni, nu zic câți, nu am  facut-o cu toată impetuozitatea unui extrovert ce sunt, m-am limitat doar la a da cu ruj: pe ici, pe colo cercănele unor zile ”fericite”  și gata, chipul dichisit ca de paradă, iese din tristețea infernală la care este condamnat. Gata și-a pus mască unui zâmbet străin, contaminând cu indolența sarcastică și nepăsare toată fericirea lumii.
     Dar azi, recunosc, am reușit să surprind în oglinda unui ochi de apă neîncepută, chipul ofilit al unei umbre radioase încă: semn că plinătatea unui chip vine din străfundurile unei umbre vii, care, în pofida aparențelor, iubește viață. M-am speriat? Nu, din contra, mi-am scăldat fața în roua ochiului de apă și ca o tămadă peste trup, mi-am trecut valul de căldură primăvăratică, amintindu-mi că lumina globulețelor din priviri, vine și din  splendoarea oferită cu tot paradisul de anotimpul în care mi-am îmbăiat prorocirea unor nopți de vară, cu lună şi lan de romaniță, pe care le mai surprind alergând pe costişa de deal, după care tânjeşte imaginea din oglindă.

     N-ai ce-i face, când dintr-o ecuație lipsesc mai mulți termeni: iubire, iubire, iubire, toate iau forma unui "x" care adunate şi scăzute vor fi egali cu o imperceptibilă nepotrivire.

 

Izvorul cu nestemate

                 foto: facebook.com

 ...cum v-am mai spus: am venit pe lume odată cu cântatul cocoșilor, tocmai când zorii răzgâiați trăgeau din geana lui moș Ene, ca să-și anunțe venirea.

       Eram un degetar de fetiță negruță și  smiorcăită, de-ți venea să le dai toate pe una, doar ca să mai poți dormi un sfert de oră. Cred că la asta se gândeau ochii invadați de bucuria facerii ce mă priveau implorator: "taci, duduie, că avem timp berechet să ne cunoaștem, să ne spunem ofurile".
     În acea dimineață de vară, două albăstrele: mamă și fiică,  s-au prins într-o îmbrățișare de-au atins cununa cerului din care începuse să cadă flori albe de tei, din generozitatea lui Iunie, martor eminamente la însuflețirea lor binecuvântată.
  ...ce să vă spun? Când am văzut albastrul ochilor, de unde îmi luasem zborul, m-am îndrăgostit, cum nu credeam că am să pățesc vreodată. Am cuprins cu ființa mea durdulie tot muntele de fericire ce se revărsa din albastru perlelor veritabile şi am conştientizat că acest chip m-a mângâiat de atâtea ori în bolțile închipuirii mele şi-mi va rămâne supusă o eternitate.

     Era o copilă, o fecioară, măicuța mea, asta am înțeles-o imediat ce mi-a fost dat s-o cunosc. Chipul ei, oglindit la nesfârșit în ochii mei, părea flacără vie ce se aprinde în pletele livezii cu vişini, când se aşterne primăvara. Ochii ei, cerul în anotimpul naşterii mele; braţele ei, lanul cu spice, în plin treier, iar gura, gura ei, strop îmbălsămat de iubire. Acesta era chipul măicuţei mele în ziua naşterii mele şi astfel a rămas şi astăzi- pur şi cristalin aidoma izvorului la care ne-nchinăm ca la o tămăduire şi bem setoşi ori de câte ori ne întoarcem la sfârcuri.

   Nu pot să evoc chipul ei, fără să pătrund în măreața-i lume în care a iubit şi-a pătimit- mai mult a pătimit, dar oceanul de iubire ce se scurgea din ochii copiilor ei, i-au fost dig de nestăvilit pe timpul celor mai torențiale ploi, şi au fost multe, mai mult decât putea duce un om, dar, ea, frumosul chip din oglinga sufletului meu, a reuşit. A reuşit să construiască cetăți de oameni, de vieți, prin cei trei copii şi şase nepoți, a săpat ţarina cu atâta însuflețire până a dat de izvoare cu apă vie, tămăduitoare pe timp de ciumă şi nu doar. A ridicat castele de nisip, care s-au dovedit a fi adevărate şantiere cu picior de Colos, dar nu s-a descumpănit,  buna mea mămică, a luat-o de la capăt de fiecare dată mai puternică şi mai invincibilă. A iubit, dar şi a suferit din iubire, însă blândețea glasului şi brațele pline cu soare ne-au ținut aproape, învățându-ne cea mai de preț lecție: să ne iubim indiferent de vreme.

     Azi, citind binecuvântarea din ochii ei, regret că nu am ştiut limbajul cititului printre rânduri atunci, pentru că acum, albăstrelele din ochii ei, caută a rugăciune fiecare undă de iubire, împărțită cu imensă maternitate atunci, în frageda-mi pruncie, invocând parcă timpurile în care ograda clocotea de vervă şi zbânțuială de pici.

Biserica din mine

          Sunt o cetate asediată de propriile mele gânduri, port un conflict permanent  cu mine și cu balaurii din mine.
        Sunt prizoniera vălului de singurătate ce-mi acoperă capul ca o rugăciune, simt că dacă aș încerca s-o demanschez, m-ar ataca, devorându-mi orice urmă de speranță. Așa că o las în pace. O las să se descotorosească de angoasa unor zile mai proste și în acele momente devin BISERICĂ, devin altar de închinăciune și prorocire trupească, devin păstorul sufletului în care îmi port rugăciunea neîntinată și suavă asemeni ramului ce dă în bob.

                                               

Imn

     Doru s-a întors din vacanță, a petrecut în Italia mai bine de  două luni, timp în care a reuşit să se obişnuiască cu clima de acolo, cu oamenii de acolo şi chiar cu bucătăria italienilor, pe care a ignorat-o multă vreme, nu pentru că ar fi fost dezagreabilă, dar, pentru că a vrut să profite de prezența mamei. A rugat-o să-i gătească bucatele lui preferate, aşa cum o făcea în copilărie, pentru că trecuse atâta amar de vreme de când nu mai mâncase o ciorbă roşie sau plăcințelele poale-n brâu, aproape că le uitase gustul.
    Alături de mama se simțea puternic, avea siguranța că nu-l paşte nici un pericol, de aceea s-a lăsat purtat de  valul noilor experiențe pe care i le oferea Italia. A călătorit mult, aproape zilnic mergea să viziteze un obiectiv turistic, un loc despre care doar din cărţi aflase. Ştia că Italia e țara tuturor posibilităților, odată ce pleacă toate mamele, surorile şi mai nou, bunicile.

 E țară în care şi-au găsit alinare zeci de mii de moldoveni, ea le-a oferit tot de ce aveau nevoie pentru un trai frumos: casă cu mansardă, maşină la scară, vilă cu piscină, răpindu-le în schimb anii în care le-au crescut copiii,  le-au privat de sentimentul matern trăit pe viu, le-au luat  fără întoarcere părinții, plecând la cele veşnice cu dorul iubirii de copii strâns în pumn.

 Asta a făcut străinătatea şi din mama lui, a lăsat-o orfană de tată, de mamă, de țara în care şi-a trăit prima dragoste şi de copiii, care s-au obişnuit să trăiască fără dânsa, dar nu întotdeauna a fost aşa. Cândva, în vremea copilăriei lui, trăiau modest, dar erau fericiți în doi. 

   Doru,  îşi aminteşte şi acum, ziua-n care mama l-a anunțat că pleacă. A plâns atunci necontenit mai multe zile la rând, poate o va determina pe mama să rămână, dar ea, buna de ea, abia de mai putea respira de necunoscutul ce-i apărea în cale, iar lacrimile lui Doru o necăjeau şi mai mult.
I-a spus-o chiar atunci că va încerca să revină cât mai curând, dacă el va fi cuminte şi va asculta de bunica. 
   Retrăieşte amintirea acelei zile, când o mamă răvăşită de durerea trădării propriului copil pleacă, lăsând două umbre, cu lacrimi cât bobul de mazăre, ca să-i spună rugăciunea pe care o va invoca mereu şi care o va ajuta să depăşească anii de singurătate agasantă şi dor continuu.

    Astăzi, întors dintr-o vacanță pe care mulți copii de vârsta lui nici nu îndrăznesc să o viseze, Doru nu se poate bucura cu toată inima lui de adolescent, el acceptă, cu greu, că toate aceste bucurii trecătoare sunt tot de ce are nevoie un copil, are toată convingerea că dacă ar fi să aleagă între iphone-ul de ultimă generație, zidul din piatră de Cosăuți sau hoveboord-ul din camera lui, ar alege fără şovăială- mama, pentru că acest imn nemuritor ține în brațe toate nestematele acestei lumi.

Destin

"Când m-am născut, pe frunte eu

Aveam coroană-mpărătească:

A mamei mână părintească,

A mamei mână pãrintească".

              (G.Vieru)

   De când am venit pe lume mi-a fost hărăzit să mă scald în oceanul iubirii de oamenii, să-mi îmblânzesc spiritul, sorbind cu nesaț din seva bucuriii de viață, să împletesc, fără saț, coronițe din lauri, pe care să le pun ulterior cuceritorilor de cetăți, cuceritorilor de suflete, de vieți perene. 

    Am venit într-o zi de luni, când cocoşul zburătăit de zori, a început a-şi zice cântecul, eram ochioasă şi bucălată asemeni cozonacului de Înviere. Acest lucru mi-a fost confirmat mai târziu când am înțeles că rochița verişoarei mele îmi venea pe-o singură aripă, dar nu m-am întristat, am început a umbla oacheşă şi cochetă după visuri până l-am prins de cingătoare pe cel de care mă ţin şi azi, visul omului îndrăgostit de cuvântul slovei materne. 

    E visul care mi-a venit ca o arătare în nopțile cu lună plină, mi-a furat nopți şi zile de-a rândul, mi-a vorbit neîncetat şi cu patos despre cum poți prinde la aripi însuflețind arătarea din vis. 

   Cu lecția învățată şi cu dragostea pentru visul meu, am pornit în lume să cuceresc cetăți - a fost plin cu angoase drumul evoluției mele, am tras de timp ca să mă lase să-mi însuşesc lecția, am urcat, dar am şi coborât, deseori  chiar fără să fi urcat, dar zbuciumul din piept mi-a amintit de harul însuflețirii pe care l-am primit la naştere şi am renăscut asemeni Păsării Pheonix din propria-mi cenuşă, dând o şansă prorocirilor de la naştere, dar iluziilor himerice conturate în nopțile nepieritoare de altă dată.

   Azi împart şi eu visuri, ajut la însuflețirea lor şi, deseori, mă  surprind alergând vrăjită după propria-mi arătare, pusă în palmă, pe cap, pe suflet, în vremea naşterii mele. AZI SUNT PROFESOR.

    

     

Satul meu

                                                                 "Satul meu, scăldat de-o apă vioară".

                                                                                                              ( G. Vieru)

      Astăzi, când masca deznădejdii îmi acoperă fața, cea a sufletului pură şi candidă o ia la goană printre hlujanii de porumb de pe coasta de câmpie, pe unde mi-am purtat dorul încă din frageda pruncie. Aleargă nebuneşte şi se opune cu vehemență măştilor  ce seamănă în lume violetul, refuźă  întemnițarea, pe motiv că n-a interacționat decât cu efemeritatea dorului de absolut.

  Aşa este sufletul meu, extrovert şi  pus mereu pe şotii,  nu ştie el de carantinã, a luat-o la goană prin cele mai dosite cărăruşi, a băut apă neîncepută de la trei izvoare şi  cu spiritul purificat de indolență, a luat la măsurat fiecare pietricică din sat care i se putea opune tălpii lui flămânde de aventură.
   A ajuns la poarta unui gospodar, care îşi hrănea din palmă porumbeii, şi tare s-a mai bucurat când păsările gureşe au început a-i ciuguli şi lui  din palmă, era un adevărat miraj al heruvimilor, parcă veniți în dreapta Tatălui să-i acompanieze ieşirea în lumea ce-i aparține. 

    Era basm, era aievea tot acest joc, nu știu, dar ştiu, că dintr-odată, sufletul meu a pornit a bate cărările satului neumblate, călare pe un ştiulete, cică ar fi în şaua celui mai arătos armasar, şi vedea toată pudoarea, dar şi trufaşa eleganță a unor gospodari baricadați după ziduri înălțate parcă în ciuda modestiei care înveşniceşte satul basarabean. Şi atunci sufletul copilăriei mele şi-a zis: "Omului îi e mai uşor să facă ziduri decât poduri". Tare s-a mai ofticat constatând că "masca" unora reflectă lumea lor îngustă, frivolă şi poate că supărarea sufletului meu ar fi fost înveşnicită de deziluzia priveliştii, dacă, două poteci mai la deal, pe ulița lui Pricochi,  nu şi-ar fi întâlnit tovarăşul de joacă cu care a împărțit acelaș colb de pe uliță, aceleași ofuri care glăsuiau ca un clocot în gâlgâirile adolescentine de atunci.
    Și, iată, imaginea lui și alintul blajin din glas care nu i se schimbase în pofida timpului care i-a mai prins pe ici- colo fire de argint. Ne-am îmbrățișat voinicește, ca atunci când toată întinderea luncii era a noastră, iar nemurirea clipei de altă dată a învăluit trecutul și prezentul ce încearcă două vieți plecate cu chipul în oglinda deșucheată a timpului.

Din iubire

   Iubire, cea mai înaripată virtute umană, ea te înalță, te subjugă şi chiar te condamnă. Te condamnă la ardere mistuitoare, devoratoare de trup şi suflet, sau din potrivă, la îmbobocire dureros de dulce.

    Iubirea e pilonul de forță pe care se ține imensitatea ancestrală a Universului. Ea înmagazinează pulsul în zbatere frivolă a dorului de dragoste, dar şi cumințenia absolută, venită din sacralitatea valorică a unor gesturi şi fapte mărețe. 

    Deşi, pretindem că  cunoaştem misterul celei ce "mişcă sori şi stele"( D. Alighieri), suntem inhibați de incertitudini şi căutări frecvente, tindem să cunoaştem taine ce sunt de nestăvilit, iar  îngrădirea  şi ocrotirea de ochii destructivi ai curiosului este indispensabilă.

    Ce ar fi trupul meu, al tău fără iubire? Ce ar fi gânguritul pruncului fără flacăra de iubire din care se naşte?  Ce ar fi umbrele din care porneşte seminţia de viață dacă nu ar fi iubire? Cu siguranță: şi eu şi tu, şi pruncul din leagăn, şi umbrele de viață, toate s-ar topi în neant., fără ea, leoaica tânără, pe care o tot îmblânzim, din iubire pentru a cunoaşte cu adevărat iubirea.

Paradox

   E luna martie, e luna în care suntem ispitiți de imaginile mirifice de după geam. E anotimpul firului de iarbă reavăn ce-și înalță curajos fruntea de sub tăriile pământului, nu tocmai amicale în această primăvară. E cea mai profetică ieșire, căzută peste umerii  osteniți, e ca o binecuvântare, venită din scripturi, pentru că îndrăzneala firului de iarbă nu e afectată nici de virusul invidiei și al lăcomiei, dar nici de virusul devorator de vieți omenești.

  Azi, stând în casă, mă încearcă un sentiment contradictoriu: ba mă bucur pentru firul verde de mătase, ba mi-e milă de el că nu are parte de  admiratorii de odinioară și nici de tălpile pufabe și moi, ce-i mângâiau creștetul despuiat ori de câte ori se ivea cu  un surâs primăvăratic.

       Mi-e milă şi de inima mea suferindă şi-ntemniţată, de trei sąptămâni şi mai bine, într-un cavou tuciuriu,  în care trăirile duhovniceşti sunt la mare căutare. Aceste vibrații sufleteşti sunt tot ce mi-au mai rămas, ele avându-şi originea din seva dulce a amintirilor gustate aievea, printre zdrențe mânate de vicii şi rutină. Şi, totuşi, zdrențele  rutinei este ceea ce-mi lipseşte acum, paradoxal, dar adevărat.    Sufletul întemnițat îşi cere dreptul la libertate, el are nevoie să interacționeze cu cotidianul, pentru a înflori spectaculos şi neprihănit.
       El tânăr şi dezgolit de păcat, îşi cere dreptul la  paradoxala supravețuire, se vrea din nou înconjurat de râsete inocente şi voci curioase de copii. Se vrea din nou stăpân peste zarea fumurie, a timpurilor dificile în care trăiește.

Despre iubire

         

  ” Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină.” 

    

     Odată ce lumina a pogorât peste sufletul vraiște, de la atâta alergat, toată suflarea omenească și-a luat un răgaz pentru a-și aminti de ce  venise pe lumea  asta mirobolantă, magnifică și superioară. Uitaseră cu toții că, după ce Dumnezeu le-a adus  ziua și noaptea, în prima zi, abia în ziua a șasea, le- a  dat chipul și asemănarea Sa. Oare de ce? 
El a poruncit  ca toate viețuitoarele pământului să trăiască în armonie, fără nici o excepție, făcând din viața pe pământ un altar, în care iubirea pentru tot ce-i viu să dăinuie întru cele sfinte. 

    Omul şi-a însuşit imediat rolul care i s-a dat, uitând de fapt că Atotputernicul nu i-a oferit şi nemurirea trupului. Tot ce trebuia să ştie acesta, e că Dumnezeu i-a oferit totuşi posibilitatea de-a descoperi nemurirea faptelor şi gândurilor sale. Dar nu, omul nu s-a mulțumit cu atâta, fiind de felul lui aprig la mânie, lacom până la avariție, a început să punã stăpânire pe toată zarea, sfidând astfel legile supremației absolute. A început să asfixieze oraşe, făcând din ele adevărate port-țigarete; a dărâmat poduri şi-a ridicat ziduri; a săpat prăpăstii sfidătoare cerului, înecând lanuri şi câmpuri de mătase; a ruinat mai mult decât a construit, neglijându-şi astfel şederea cu folos, aici pe pământ.

    Omul a uitat de IUBIRE, a uitat de cuvântul lui Dumnezeu. Tot ce-a învățat în această şedere temporară, se asociază cu banul, rata bancară, impozite plătite statului pe care tot el îl guvernează, scăpând din vedere şi achitarea impozitului de şedere aici, pe pământ şi onorarea plăților elimentare: să-şi iubească aproapele ca pe el însuşi, să înveşnicească momentul de iubire pe oriunde ar  trece, făcând din acest scurt popas Rai. 

     Şi totuşi, de ceTatăl Ceresc, a hotărât să-i dea viață omului abia în a şasea zi? 

    Ştiu, şi-a dorit să creeze o fire sensibilă, ce va împărți emoții sănătoase fiecărui gând descumpănit sau deznădăjduit, iar pentru toate astea omul avea  nevoie de LUMINĂ şi Dumnezeu a făcut lumină, iar pentru ca gândul sănătos să ajungă necurmat la cer, avea nevoie de odihnă şi atunci El a făcut noaptea, abia după toate cele trebuincioase titirezului cu ochi de Dumnezeu, i-au dat drumul pe pământ, uitând  să-i pună în desaga cu bunuri IUBIRE, multă, multă iubire. Abia mai târziu, dar foarte târziu, omul a aflat că fără ea-iubirea e doar praf de stele într-un Univers ce nu-i aparține.

   

  

Scrisoare

           De două săptămâni stau în casă de frica ta, mi-e groază că ai putea să dai târcoale casei mele, oamenilor pe care îi iubesc, mai mult decât ai putea tu iubi vreodată.
Știu că ți-e străin acest sentiment, dar ai putea să-l înveți, pentru că ai întâlnit în calea ta și oameni care știu cu  ce se mănâncă iubirea, nu doar cum se mănâncă din iubire.
     Cu siguranță, ai înțeles, dar nu bați în retragere, nu vrei să recunoști că răul pe care-l semeni pe pământul ăsta blestemat, pe care, și fără tine, s-au tot perindat războaie, molime fel de fel, mai există dragoste de viață. Toți te blesteamă, te condamnă, îți vor moartea, pentru că ai intrat în viețile lor, în rutina lor zilnică, prin ușa din spate, cu nonșalanță obraznică și te-ai vârât sub cea mai caldă plapumă, sufocând vieți, care, și așa au îndurat multe, până să vii tu.
       Nu crezi că a venit timpul să-ți strângi țepii otrăviți și să naufragiezi cuminte pe un golf nepopulat, până mințile noastre luminate, care se presupune că te-au creat, să-ți găsească ac de cojoc. Trebuie să existe o pilulă-minune care te-ar face să renunți la a mai face rău atâtor oameni buni. Știu, și nu vreau să cred că ai putea să ne mai ții sechestrați în propriile case, suflete, că mă sufoc de dorul plimbărilor neprogramate, de șoapta pomilor înfloriți, mi-e dor de prospețimea veritabilă din ochii copiilor mei, dar și de rutina de odinioară tare mi-e dor.
      Te conjur, pleacă, am înțeles lecția pe care ne-ai dat-o: trebuie să ne îngrijim mai mult de pământul pe care trăim, de oamenii noștrii, de visuri și de propria noastră viață. Asta vom face după plecarea ta: vom îmbrățișa și frunză, și pom, și floare, declarându-le dragoste eternă. Vom iubi din nou răsăritul de soare și umbra zilei nu ne va mai speria, doar pleacă!