Secretul lui Zânel

     E sâmbătă. E dimineața unei zile de fericire latentă. E sâmbăta în care toată suflarea omenească își  va lasă umbra pașilor de dragoste pe asfaltul  unei zile de odihnă, pentru a înveșnici miracolul unor clipe petrecute în declarații de dragoste pătimașe și îmbrățișări infantile.
    E dimineața perfectă, când Zânel nu trebuie s-o împartă pe mama cu zecile de voci dezagrezbile, așa le spune el copiilor care-i fură toată diminețile și după-amiezile mamei lui, nu-l place nici pe unul, dar azi e mai indulgent, pentru că nu mai trebuie să meargă la școala şi de asta le tolerează apucăturile din cursul săptămânii. Cât despre şcoală, ce poate să spună,  a reușit să n-o mai aibă la inimă din ziua când au început toate problemele celea de matematică foarte  complicate, nici azi nu are idee, cum poate un măr să fie împărțit la trei fără să supere pe cineva? Nu înțelege, de ce învățătoarea vrea numaidecât să-l convingă că matematica lui nu se pupă deloc cu a ei şi că dacă vrea să treacă în clasa a doua va trebui să facă matematica pe care o vrea ea şi nu el. Ce să mai, bătăi mare de cap îi face matematica, ieri  chiar era tare supărat din cauza asta, dar azi lucrurile sunt cu totul altele - mama îi aparține cu toată ființa azi și tata la fel. I-au promis că vor fi împreună la sfârşit de săptămână şi să mai aibă nițică răbdare. Vor merge toți trei într-o expediție de zile mari, unde şi cum nu i-au spus, dar el nu era pretențios- putea fi oriunde doar să se bucure de atenția părinților, care obişnuiau să muncească deseori peste program, iar el era nevoit să stea la bunici. De asta, azi e aşa bucuros că, ar putea să strige de fericire,  dar îi e frică că l-ar auzi Veruța, prietena lui şi ar crede cine ştie ce despre el. Ea n-are cum să ştie  că el  pleacă într-o misiune secretă, poate îi va spune altă dată când va avea mai mult timp liber, pentru că acum e tare ocupat cu plecarea.
      Dis-de -dimineața, cocoșul încă nu cântase, dar Zânel era deja echipat cum se cuvine în asemenea cazuri. Şi-a pus în  rucsac puține lucruri, dar toate trebuincioase   într-o expediție ca a lor: un binoclu mai vechi, un ochi de busolă pe care l-a găsit-o în garajul bunicului, o funie, dacă va trebui să urce stâncile abrupte și, desigur, poza bunicii, că ar putea să o pățească și de data aceasta, ca atunci când a mers la circ, la  Chișinău, cu clasa: i se făcuse așa un dor de bunica, încât nu mai vrea s-o pățească din  nou. 

Fără să știe nimeni, a pus poza bunicuței  în buzunărelul costumului de alpinist, că nu e grea defel, și acum când toate sunt aranjate stă și așteaptă comanda conducătorului, pe tata.  Dar tata nu se grăbește să dea comanda, nici mama nu e la bucătărie, acolo unde o găsește în fiecare zi de sâmbătă, toate în casă sunt răvășite de parcă a trecut în grabă un accelerat cu tot arsenalul de fiare și fum, călcând și firul de praf ce danseză săltăreț, făcându-i cărare. Nu înțelege copilul de unde vine acestă tăcere și dezordine, dar înțelege perfect că tot planul lor de o săptămâna a fost dus odată cu liniștea casei. A început să plângă, s-o cheme pe mama, pe tata insistent, dar din ușa bucătăriei i-a zâmbit nimeni alta decât bunica lui, cea pe care a vrut s-o ia în expediție azi. Bunica l-a mângâiat pe creștet, blând, cum știe ea s-o facă, spunându-i că mama și tata chiar au plecat într-o expediție, fără el, dar când se vor întoarce îi vor aduce cel mai frumos cadou.
- Nu vreau cadouri, nu vreau nimic din tot ce văd aici, îi vreau pe mama și tata, am nevoie să fie aici! Cheamă-i te rog!
- Știu, dragul meu. Uite, ai aici un bilețel de la ei doi, dacă nici asta nu te liniștește, va trebui să-i aducem cumva, i-a promis bunica.
 Înfuriat Zânel a pus mâna pe bilețel, pe care îl semna tata și nu mama cum se obișnuise el deja, dar pe măsură ce citea, fața lui  se umplea de roșul bucuriei și al mândriei: va fi frate mai mare, asta scrie tata în scrisoare.  

A înțeles el foarte bine ce însemnă avionul cela cu telecomandă, despre care tata spune ca a decolat la ei pe terasă, aducându-le vestea cea mare.
 Știe el, că e băiat mare, de unde vin surioarele, de aceea și-a șters lacrimile supărării, a uitat de expediția care de fapt putea să mai aștepte, nu era ea mai importantă decât surioara lui, și-apoi puteau merge într-o zi la munte în patru sau pur și simplu în parc, acolo unde iese toată lumea în zi de duminică și ar putea afla toți că el  poarta în palme cel mai scump cadou- pe surioara lui, venită în acestă lume într-o misiune secretă: să-i facă fericiți!

 

Rugăciune

 

     
                 
       Măi omule: domn, cerșetor sau bogat, ar fi cazul să-ți recunoști înfrângerea, neputința, e  nedrept să te dai mare, când defapt ești cel mai fragil și neputincios în fața unei sorți ”pecetluite” încă de la naștere. Inutilă e revolta inimii tale, îndrăgostite de viață, dacă în momente de restriște nu ai puterea să ridici capul din umbra pământului, pe care tot ai alergat de nebun, ca să aduni palate, spre adevărata putere de mântuire. Acolo e salvarea și forța sacră de care ai nevoie acum, când inima ta plânge și imploră vremuri cu curcubeu. De aceea, hai să înălțăm rugi de slavă și să ne încredem în adevărata putere dumnezeiască, care cu adevărat face minuni și indubitabil- înalță curcubeie.
      De azi, omule, te așezi smerit în fața Atotputernicului, pentru discuția restanță: te revolți, plângi, zâmbești, dar trebuie să ajungi la o înțelegere cu Creatorul tău și al meu, El trebuie să știe despre suferința ta, care este și glasul ”Golgotei” pe care îți duci viața.  Revoltat îi vei spune:
- Crezi, Doamne, că ai putea să mă  ierți, după ce seară de seară ți-am ignorat îndemnul:

 - Roagă-te, fătul meu!? 

- Crezi că mai sunt vrednic de mila și mântuirea Ta? Crezi că pacea sufletului meu se va înturna din potopul acestei lumi la mine? Crezi că mai sunt demn de fericirea asta pământească pe care ai zămislit-o, jertfindu-Ți fiul? 

       Cu lacrimi în ochi îi vei spune: 

- Dacă mai crezi în mine, în noi, eliberează-ne sufletul de umbra neputinței, oferă -ne şansa să Te slujim aşa cum ai făcut-o Tu, fără prihană, fără interese meschine.  Îi vei spune că nu-i  nimic mai urâcios şi monoton decât fața lumii în această primăvară, iar toatã jertfa creației Lui este zadarnică dacă lipsește zbenguiala puerilă a unor voci curioase, gata altădată  să răstoarne Coloana Infinitului, doar  să redea tinerețe și viață câmpiei cu floricele.

Trebuie să știe Doamne-Doamne, că tabloul Creației Lui  n-are nici un admirator pe mal, toți și-au ascuns capetele sub umbra tăcerii și a fricii: fricii de oameni și pentru oameni.
 Ce folos de tabloul natural pe care L-a creat pentru ochii flămânzi de rai, dacă azi sufletul acesta hulpav  este ferecat în bezna unui anotimp străin lui ?
 Ce folos de toate frumusețile plaiului  de rai, dacă ochii măicuței  sunt ascunși de geană înlăcrimată a unui destin plâns.
Asta îi vei spune, implorând iertare și îndurare, după care sufletul tău tânăr, cu fața spre soare se va cufunda într-un somn de prunc, îngânând: #totul va fi bine!

Pacea din suflet

     

  E dificil de incorect și aberant să crezi că toate în  lumea asta ar trebui să meargă cum vrei tu și să îngenuncheze în fața ta, măi omule.
 Aproape inuman să știi că poți schimba fiecare zi, oră, secundă din viața ta și să nu o faci. E inadmisibil să te crezi un super erou azi când toți eroii sunt la datorie ca să te încurajeze și salveze  pe tine. De ce? Pentru că tu să poți și-n continuare să te dai mare și forțos pe facebook, sau și mai iresponsabil, în stradă.
  E jale lume, e un fiasco jertfa eroilor noștrii de azi, dacă noi, nu vrem să fim eroii lor de mâine. Zadarnică arderea în numele lui Hipocrate fără aportul Dumnezeului din noi. Fiecare, indiferent de cum simțim: românește, italienește, nemțește, nu zic moldovenește, că ar putea să nu ne simțim deloc, trebuie să ne unim într-un singur crez- cel de a salva omenirea de la păcatul autodistrugerii.
     Este curajos și înțelept gândul credinciosului, care înalță slavă Celui de Sus, în numele tuturor, dar și mai înțelept e aportul nostru, al fiecăruia, de-a uni acestea două și, cât timp ”stăm acasă”, să ne îngrijim de grăuntele speranței care nu moare atât timp cât ne încredem în ea. 
Și da, Ei, ucenicii lui Hipocrate, vor instaura pacea în sufletele noastre, pentru că ei pot, dar nu fără noi și fără Dumnezeul din noi.

Primăvara mea

 
   E primăvară. E anotimpul când visele ies din ”tainicul” sufletului amorțit și se mută în rochița cu floricele, care și-a așteptat cumințică ieșirea din dulap, după o lungă și hidoasă hibernare.
   Acum privește suspect la imaginea lumii ca la o arătare deluzorie și nu știe, dacă supărarea ei, și creții de pe față, au fost  declanșate de apariția ei primăvaratică sau de degetul nervos al Babei Odochia, care le irită  sufletul și așa suferind:
- Voi veni și anul acesta când te aștepți mai puțin. Nu uita, zilele babei nu le-a mâncat  încă lupul.
 N-are ea ce-i face babei, nu vrea nici într-un chip să se pună cu ea la harță. Știe, rochița mea cu floricele, că zilele babei, cât de înverșunată și arțăgoasă n-ar fi, tot se sfârșesc  când puterea soarelui devine infinită.
 Iubește, draga de ea și soarele, și florile, și  Baba, dar și pe oameni, deși e conștientă că starea asta a lumii vine tot din greșelile lor, a oamenilor. Dar ce poate să facă ea, o simplă rochiță? Poate doar să își scoată la plimbare stăpâna, care devine o epopee când o îmbracă, o adevărată zeiță a frumuseții.
Dar, azi, nici stăpâna rochiței, nici oamenii, care o admirau odinioară, nu-și mai întâlnesc privirea, nu-și mai strâng mâna în jurul unui dor cu floricele, toți sunt gârboviți de un of, de o supărare mai veche, inexplicabilă pentru o modestă rochiță de batist. Și când te gândești că au fost timpuri frumoase pentru ea, dar și pentru stăpâna ei, veșnic radioasă și zglobie, atunci când o îmbrăca. O însoțea oriunde o îndemna să meargă și nu erau două fericiri mai mari: ea și rochița. Dar, azi, chipul pe care l-a luat primăvara acestei lumi nu poartă rochița de batist și nici măcar floricele, dar declarativ și protector și-a prins mască pe fiecare mugur de primăvară.
Două frumuseți zvăpăiate își scoteau la plimbare primăvara, fără mască, dar cu multe, multe floricele pe fire de batist.

Grădina cu trandafiri

   Era stăpână peste grădina din fața casei. Stăpânea, defapt, un regat împânzit de mireasma și sclipirea anotimpului care răspândește pe pământ: verdele crud, verdele copt, florile parfumate de  iasomie, de bujori și narciși. Toate împreună formau un buchet cromatic inestimabil, luând forma și forța celei care le-au purtat de grijă.

 Toate florile erau speciale, având și un rol deosebit pentru stăpâna acestui ținut, dar cel mai măreț și de preț din acest buchet, erau trandafirii. Tufele mai mari și mai pitice, obraznic de jucăușe se întindeau pe toată suprafața grădinii, luând drumul pribegiei când soarele se înălța de două verste pe bolta senină, atunci ele se înălțau la cer în semn de mulțumire și așa rămâneau să-și verse corola de minuni,  îmbobocită până la căderea serii, își plecau timid fruntea spre umărul nopții și-n liniștea profundă așteptau o altă dimineață. 

   Și uite așa, spectacolul lor, de o valoare incomensurabilă, pentru ochii reginei, ținea din primăvară până la căderea  fulgilor de nea. Nu erau ochi să nu fi trecut prin fața porții și să nu tras cu privirea la tufele de trandafiri, care răspândeau și o mirească adormitoare. Toate florile din regat  erau eclipsate  de florile dragostei, așa cum mai erau numiți trandafirii. Nimeni nu mai aveau ochi și pentru alte flori, chiar dacă și ele trăiau într-o grădină de basm.

    Era un adevărat sejur, o adevărată delectare sufletească când ochii reginei se opreau asupra unui trandafir parcă oficiind un ritual de convertire a florii în tânără copilă și, tot atunci, brațele fluide ale reginei, cuprindeau la piept  tot întinsul grădinei de trandafiri metamorfozând-o. Jocul minunilor lua forța cea mai aprinsă a grădinei de mărgean, transformând și sufletul de om în tufe vibrante de trandafiri.

    Toată întinderea cu trandafiri multicolori luau forma unei simfonii de Vivaldi sau Bethoven, când regina intra în povestea pe care o făurise cu propriile mâini. Ea cerceta fiecare petală, fiecare frunză întrebând-o de sănătate și abia după aceea se ocupa de fiecare puiet în parte. Avea ea, o manieră familiară de a se ocupa de fiecare buton, pentru ca acesta să crească cele mai frumoase și rotate flori. Le cunoștea pe fiecare pe nume, avea grijă ca umbra vreo unui  ochi rău să nu le ia din culoare. De aceea, grădina padadisului era prima grijă a reginei. Toți oaspeții, veniți de pe multe cărări, se opreau să-i fure din secret, dar nimeni și nicicând n-a aflat cum își îngrijea stăpâna acest mic colț de rai. Tot ce trebuiau ei să știe le era oferit gratis. 
   Drept recompensă, pentru expresia vie de uimire, când grădina era împânzită de un văl cromatic, care se așeza pe fața nemuritoare a primăverii, le oferea un spectacol împânzit de mireasma  balzamică a propriului paradis.

Rapsodia iubirii

 

   S-a născut dintr-un fior, din dorința arzătoare a unui zburător şturlubatic şi aventurier, care fură fără să întrebe inimi tinere, virgine. Le sechestrează în găoacea propriului suflet, lăsându-le pradă unui foc, care nu cunoaşte mântuire decât atunci când două inimi sortite vor arde într-o flacără a împlinirii şi iubirii absolute.

   S-a ciocnit la colț de stradă cu Zburătorul. Era o zi de mai, atunci când macii îmbobociți îşi deschid sufletul pentru a fi admirați de toată suflarea, darămite, de un boboc de fată care este în aşteptarea  unui zburãtor, despre care a auzit cã fură în noapte inimi pure, ce n-au gustat din savoarea iubirii adevărate.

 "Era un tânăr voievod, cu pãr de aur moale", la vederea lui i-a venit imediat în minte acest vers, care confirma că există feți-fumoşi şi-n viața reală nu doar în basme. A simțit atunci, când l-a văzut, un dulce fior, o zbatere interioară de valuri ce se unduiau într-un superb dans al fluturaşilor din stomac. L-a urmat cu privirea până hãt în depărtare, până când umbra zburătorului-nălucă s-a risipit în mii stropi de lumină, pe care tânăra copilă urma să le adune asemeni unui puzzle într-o rapsodie a iubirii.

  Era clar, inima candidă, a devenit jertfă pe altarul iubirii, care, deşi arde într-o pălălaie veşnică, va cristaliza fiecare particulă într-o feciorelnică dorință - împlinirea prin visul iubirii. 

   Odată cu venirea nopții, îi apărea în fața ochilor, tânărul cu păr de aur şi fața smeadă de la atâtea căutări. Chipul lăptos îi era luminat de doi aştri jucăuşi, pe semne arma cea mai feroce a aventurierului, şi-a zis fata, dar şi de două buze cărnoase, în care se ascundeau toate tainele lumii, ce se voiau  cât mai grabnic desluşite. N-o deranja, că despre el, vrăjitorul inimii sale, se auzeau tot mai multe poveşti: ba, că a ademenit  o tânără copilă în câmpul cu ciulini, ba că o fată mare a pornit de nebună să-şi caute ursitul, după ce în miez de noapte i-a fost răpită lumina ochilor. Şirul putea continua, dacă Năstica n-ar fi ştiut că tânărul de la colț de stradă îi era predestinat, îi era soarta pe care i-au hărăzit-o la naştere zânele bune. Ele i-au promis că va fi fericită doar dacă iubirea vieții ei va lua chipul tânărului din basm - şi uite, hoțul inimii ei, era chiar desprins din basm. I-a promis atunci că integritatea unui vis va capata forţe ascentrale, dacă îşi vor construi propriul vis de iubire. Visul, in  care ei, îndrăgostiții crează propria rapsodie.

Dor călător

     Mi-e dor de o duminică de acasă, cu oameni deschiși la cătătură și cu sufletul asemeni unei rugăciuni, ridicate în altarul veșniciei.
Mi-e dor de oamenii îndrăgostiți de alți oameni, la fel de buni și mărinimoși ca fața straielor ce le țin de cald și onoare.
Tânjesc după bunătatea lor sinceră, prinsă mereu în colțul gurii, atunci când diminețile mele se anunță noroase. Și cum să nu tânjești după astfel de oameni, când știi că drumurile înfundate de noroi, până-n gât,  au fost îmblânzite de aceleași tălpi zgârâiate: când într-o petricică de pe alee bătătorită, când într-un un bolovan ieșit în cale să te salute arogant?
 Mi-e dor de ei, oamenii în care am crezut ca în Dumnezeu, de limpezimea sufletului lor învolburat de greutăți, de zilele de sărbătoare, anunțate trufaș de un clopot, ce se întindea sonor peste toate ulițile satului, de ele mi-e dor.
Mi-e sufletul dor când mă gândesc la duminica de acasă, unde o soră mai mare, împletește două cosițe de sărbătoare unui boboc de soră mai mic și toată ulița copilăriei căpăta forța unui vulcan în clocot când cele două își anunțau ieșirea pe podium.
Era sărbătoare. Era sărbătoarea lor- a celor două surori îndrăgostite de aceleași rădăcini neaoșe, de aceleași dumnezeiești izvoare din care mustește cu nesaț seva dragostei de oameni.
Două sărbători erau prinse în jocul cadențat al lumii, pornind copilărește să cunoască satul din vale, cu tot cu oameni și viețile lor.
Asa a ponit, într-o duminică, călătoria lor prin lume. Au descoperit cărărușe întinse pe care nu mai călcase picior curios, le-au uns cu alifie, dându-le strălucire și viață. Au făcut bătături în palme de la atâta spoială, dar dorul de casa părintească le-au alinat rănile din palmă, făcându-le zid  în fața greutăților.
Marele lor noroc, am uitat să vă spun,  era fratele mai mare, care știa cum să lupte cu răul, dacă s-ar abate într-o zi asupra lor. Fiecare crispare, umbră de supărare  era alinată de dorul fratelui mai mare și, atunci, chiar nimic sub soare n-ar fi putut să le facă vreun rău. Erau în siguranță când bătaia inimii lui se așeza în cap de masă spunându-le ”va fi bine”! Și așa era, toate gurile rele, se închideau în găoacea tăcerii, pentru că el, fratele mai mare era atotputernic când venea vorba de surioarele lui.
Mi-e dor. De asta mi-e dor: de izvorul cu uluci, unde ne bălăceam pe arșița cea mai mare. Că trebuie să știți, pe vremea copilăriei mele, soarele prăjea tot ce-i ieșea în cale, și noi, copiii satului, ne dădeam întâlnire la uluci, pentru a ne curăța de colbul uliței, imaginându-ne că s-a mutat Marea Neagra la noi în mahala.
Eram șturlubatici și nevinovați când ne întorceam seara, pe aceeași cărare, din drumețiile noastre. Toate în jurul nostru căpătau formă și culoare, toate aveau un rost când ne adunam în jurul măsuței, cu trei picioare, și aproape în genunchi înfulecam bunătățile aburinde, pregătite cu dragoste de mămica noastră. Draga de ea, era o gospodină desăvârșită, știa să ne alinte, nu doar în zilele de sărbătoare, cu cele mai apetisante bucate, dar și atunci când vremea lucrului e în toi- astfel ne răsfăța  ea, răsplătindu-ne cumva efortul de a o ajuta la munca câmpului: cu plăcințele- poale-n brâu, cu alivancă, zeamă cu borș de casă și multe alte bunătăți pe care doar în casele boierești le mai găseai. Așa ne îndemna să mâncăm atunci când ne alintam: Numai boierii mănâncă  gustoșenii din astea și voi. Și avea dreptate, pentru că, cutreierând prin lume, nu mi-a fost dat să mănânc nimic mai dumnezeiesc decât ciorba și plăcintele măicuței mele.
De toate astea și încă de multe altele îmi va fi dor mereu!

Ieșirea din uitare

 

 ”Fiecare zi trăită e o mică viață. O viață în  care ne naștem odată cu zorii zilei și, trăim, simțim, dăm naștere unor visuri, renunțăm la visuri, iubim, iertăm, învățăm, uităm, murim...Da, murim  odată cu apusul soarelui, odată cu somnul care vine să ne cuprindă, odihnitor în brațe. Dar noi nu disperăm. Mâine, odată cu răsăritul soarelui, va începe o nouă mică viață. Oare cum va fi ea?”.

                    ( Ion Anton ,”Ieșirea din uitare”)

  Oare cum va fi ea, acea mică viață, pe care avem puterea și dreptul s-o zămislim așa cum credem noi că-i șade bine unei mici vieți?
  O întrebare existențială, o adevărată frământare pentru omul călător prin ea, Viața. Ea, care își are legile ei,  ne lasă să credem că vivacitatea ei depinde de modul nostru de a o prețui și însuși. Și poate așa ar fi, dacă nu ar trebui să facem neîncetat pocloane și jertfă unei aglomerații hâde și nerușinate, care are tupeul a se supramări, numindu-se viață.
 Toată această alergătură a noastră, nu este decât o competiție de sine, o schimonosire a Paradisului, primit la naștere-VIAȚĂ.
  Viața, fie ea, mică sau mai măricică, este armonia sinelui cu sine. Este compatibilitatea perfectă dintre trup și suflet. Este Edenul în care heruvinii dansează în jurul bucuriei de vață. Este explozie de sentiment și grație pătimașă.
  Astfel arată un răsărit în care viața ne învață că  iubirea se naște din lumina unei zile în care ai reușit să-i surprinzi strălucirea, iar iubirea și iertarea vin  din intensitatea trăirilor care ne-au adus acel răsărit.
Dacă ai reușit să-i înțelegi tainele adâncului, glasul inimii, atunci când îți vorbește, ai descoperit formula chimică perfectă pentru a-i hrăni rădăcinile, care vor căuta să sape cât mai adânc, dând de potirul cu ”tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Copălărie - păpădie

     

google.com

        Lanul cu flori de albăstrele, fragii mustind de dorul tălpilor goale, frunzele de potbal aşternute peste lunca copilăriei mele şi imaginea mamei îndrăgostite,  sunt privelişti pe care le-am luat cu mine în lume şi le port de la o vreme, bine cuibărite între două doruri.

Mă pomenesc într-o zi, la uşa gândului meu  cu cineva: o nălucă, o umbră venită dintr-o depărtare infailibilă, acea depărtare venită dintr-un timp puerilic, perfect, în care şi eu, şi tu, şi noi, eram egali înaintea unui soare dogorâtor, dar şi înaintea sorții răsfățate. O surprind chemându-mă s-o urmez într-un vis de cândva, unde noi două eram copilițele legate de acelaş crez al destinului, cel de a copilări, iar în jurul nostru  e multă pace şi voie bună şi toate se transformă în sărbătoare când pe  chipul mamei se aprind beculețele unor obraji plini de iubire. Atunci toate supărările sufletului de copil neînțeles, forțat să se maturizeze, capătă intensitatea fulgerului, se risipesc aşa cum au venit- iute. 

    Mă pomenesc eu aşa, dintr-odată, în plină pandemie sufletească, când toate coardele sufletului meu sunt îndreptate spre alte nevoi fundamentale, şi nicidecum spre lumea miraculosului şi a paradisiacului de acasă, că-mi dă târcoale copilăria mea timidă, dar extrem de nerăbdătoare. O las să treacă pragul fabulosului din mine şi  devin dintr-odată inocența ochiului de copil. Îmi las capul doldora de griji în poala ei şi simt cum îmi mângâie tristețea obrazului cu soarele de lumină pe care-l poartă după sine. E aşa de familiară şi unduioasă această căldură, că tot ce vreau e să o prind în brațele inimii cu toată puterea copilului din mine şi să n-o eliberez decât atunci când toată lumea mea va fi plină de ea. Inhalez briza de răcoare ce-mi scaldă ființa şi disting mirosul pământului reavăn pe care am mers desculț după toporaşi şi  viorele. E un miracol statul în brațele ei întinse la soare peste dealul copilăriei mele, peste hârtopul cu poveşti la gura sobei, peste amintirile bunicilor mei, peste omul cu sufletul înrădăcinat în țărâna de acasă, pentru că el, omul e stăpân peste întinderea arhetipală și seva balsamică pe care o purtăm ca pe o terapie de veacuri.

...Şi a venit timidă şi inocentă, m-a invitat să colindăm împrejurimile de cândva, să vedem de nu cumva au părăsit malurile şi s-au mutat şi ele la oraş, unde se grăbesc toți zvăpăiații pe care i-a găzduit până le-au crescut aripi.

  Auzise ea  că crescuse nişte fragi mustoşi, pe lunca din spatele casei şi n-are cine să-i mănânce. Apoi, ca să mă convingă de adevărul spuselor ei, mi-a întins  un ciucure roşu-vinețiu de toată frumusețea, ademenindu-mi simțurile cu aroma fragului absorbit de dorul buzelor pârguite de un  sărut feciorelnic. 

Am urmat-o desculță, pe cărăruşa şarpelui îmblânzit de lipsa mea şi ne-am urcat pe creasta dealului, ca să dăm mâna cu orizontul ce-şi revărsa fața peste lunca cu fragi. Ochii mei au trăit un adevărat spectacol viu. Orizontul mut îşi aplecă privirea ruşinat, din pricina slăbiciunii de care a dat dovadã la vederea pomițelor, n-a putut rezista ispitei şi s-a înfruptat din dulceața lanului, iar acum îşi revărsa timid strălucirea peste bobițele fragile, aşteptând să capete din nou grația copilelor cu bujori în obrăjori.

      Mă pomenesc la ușa sufletului meu cu ea, copilăria mea!

   Nu știu cum s-a întâmplat, dar această musafirie neașteptată a copilăriei mele, m-a copleșit, făcându-mă firavă și ușoară ca un pai, din care răsunau melodiile hazardului atunci când ne dădea târcoale la jucatul de-a mijatca. M-a înaripat într-atâta că vocile bătăiaose din mine s-au stins înainte de a se fi aprins, nu mai aveau puterea de-a se opune ispitei, primeau supuse clipa de miracol, venită ca o sărbătoare de aer peste creștetul aplecat de povara neostoită a destinului...

   ...și după cum vă spuneam, zbânțuita din mine era tare fericită stând în poala paradisului,  acum când tot ce voiai  e să te faci nevăzută, pentru a nu ciuguli de prin vecini vreo "jivină", de care să nu scapi până la sfântul-așteaptă, ea savura clipa de Dumnezeu și  din tot ce-a mai rămas din Copilăria de altădată, fără vreo rezervă.

    Nu exista nici timp, nici spațiu când m-am pomenit față-n față cu copiii mei, făcuți după chipul și asemănarea mea de când am simțit că tot ce este impregnat frumos într-un suflet omenesc trebuie să încolțească și să dea rod.

     Acum știu că  privind  în oglinda  creațiilor mele, zămislite cu mare talent și finețe, m-am lăsat furată de roșeața tinerească din obrajii lor. Iar de aici până la câmpia cu brebenei și lunca de acasă nu a fost decât un pas. 

     ...și totuși m-am prins în mirajul efervescent, constatând că inocența și naivitatea fac din copilărie  o lume fericită, înconjurată de bine și apărată de puritatea şi candoarea unui suflet neîntinat. Asta știam și eu, dar nu voia să înțeleagă și copilăria mea că eu, cea de odinioară, am crescut, m-am emancipat prin școala vieții, dar am păstrat  amintirea vie  a copilăriei și ori de câte ori îmi va fi dor, voi reveni la lungile căutări de cândva. O voi descoperi în rochița cu floricele și sandalele de răchită, ce mi-au ținut de răcoare în verile toride. O voi găsi pe o bancă în fața școlii, acolo, unde i-au rămas primele cosițe ciufulite cumva de primul vânt al fiorului și o voi scoate la plimbare prin lunca cu fragi și bobocei. Vom face împreună ocolul satului și obosite ne vom răsfăța tălpile aprinse de arșița verii, modelând lampaci pentu casa cocorelor, așezati de ani buni pe stâlpul din fața porții. 

Eu - omul de azi

 

  A fost odată...

    Am pornit în lume tare timidă. Am luat-o la paşi mici şi tot am reuşit sã-mi scrijelesc genunchii. Ba chiar, am suferit ditamai rană, dar m-am tămăduit privind la spectacolul de afară. Am înțeles că acolo, în lumea mare, n-ai ce cãuta cu genunchii întregi. Trebuie să existe măcar o singură dovadă că ți-ai făcut intrarea cum se cuvine.
   Venită din satul cu privighetori, era indispensabil să pot cânta şi eu. Trebuia îmblânzită conița viațã, dacă doream să fie cea urzitã în visurile mele. I-am cântat aşa cum am învățat de la bunicul, cu sufletul plin de patimă şi dor. I-am tot cântat în strună, lăsându-mă totodată condusă, când în pas cadențat, când în paşi de vals, şi tot nu mi-a reuşit s-o ademenesc, să-mi dea viață de vedetă. Ba din contra, mi-a reproşat că alta e menirea mea.
    A luat şi m-a făcut învățătoare. Şi iată-mă-s învățătoare în satul copiilor mei.
  E  locul perfect pentru o mamă-învățătoare, mi-am spus atunci şi am început să ridic Paradisul aici, pe pământ. A fost tare greu să-L trad la indigo. Eu, un copil crescut din dragoste cu o singură aripă, am reuşit asemeni lui Manole, să-mi zidesc visurile şi dragostea pentru ele între cărămizi. Dar, gata cu ziditul. 

   Azi, mă tot surprind zugrăvind, pe ici- colo, adăugând culoare sorții şi înțeleg că tot asta i-aş cere și azi: să mă facă învățătoare în satul copiilor mei.
  Zilnic pornesc spre școală, îmbrățișez aceeași uliță de ani și nu mă obosesc să-i admir oamenii, pe care-i poartă când la deal, când la vale. Văd diminețile arzânde a fiecărui trecător și mă macină acestă grabă a lor: Oare unde se duc toți cu zorii? Apoi, îmi dau seama că sunt și ei purtați de un vis, visul de a -și trăi  propria legendă.
      Seara sunt așteptată la poarta școlii de aceeași ulicioară, care se întinde copilărește  la picioarele fiecărui trecător. Dar șuieratul pașilor nu se mai bucură de unduirea ei,  nu mai prind sprinteneala din zori, în schimb, fiecare  duce cu el, spre propriul paradis,  o parte din ”legenda” personală.
    Îmi port și eu harul pe aceeași ulicioară, și ajungând în clasă, îmi dau seama că atât de nobilă și spirituală e munca pe care o zidesc zi de zi și atât de dragă și sfântă e, că aș fi în stare să mă iau la harță cu timpul, doar ca să mă țină integră și veșnic îndrăgostită de frumosul și sublimul de la catedră.
    Da, așa este! Eu, omul de azi, la școală trăiesc necuprinsul cerului, îl ating nestingherit și mă transform în pasărea albă a veșniciei. Aici îmi recapăt libertatea de a explora necunoscutul paradisului propriu. Și da, aici îmi hrănesc aripile fragile uneori.
  Printre copiii lumii, visul hărăzit în tinerețe se materializează, căpătând forțe nebănuite. Prinde intensitate când ochii curioși se ridică de pe smartphoane, confirmându-ți că asta e menirea ta. 

  

    

Două mărțișoare

                               

                                                   01 martie 2020

   ”Fiecare bătaie de inimă să vă fie iubire”.
                                         ( Irina Binder)

Dis-de -dimineață mi-am prins în piept cele două mărțișoare. De fapt, m-am asigurat că stau acolo unde le-am agățat de ceva ani, cele mai firave, dar în același timp, protectoare mărțișoare-copiii mei. Apoi am ieșit să admir albul suav al vestitorilor care și-au anunțat venirea fără acordul Babei.
        Erau frumoși, țanțoși, chiar galanți, salutând politicos venirea musafirilor. Băteau mătănii primăvăratice, în asonanță perfectă  cu gândul meu înălțat în altarul iubirii de viață. Le-am admirat curajul și dorința de a renaște iar și iar și m-am prins în hora unei zile de duminică și de leneveală, cu ” Frunze de dor” în brațe și ciucuri alb-roșu la sânu-mi de mamă.
...și a trecut cea mai primăvăratică zi. A trecut ca multe altele, dar mărțișoarele de la inimă rămân acolo, indiferent de anotimpul ce se lasă purtat de timp.