Nu stătea degeaba nici atunci când se odihnea, mi-am zis și mi-am căutat de treabă. Era ca un titirez. Nu putea să stea niciodată locului. Chiar dacă anii i-au mai aplecat spatele, i-au mai luat din puteri, el era oricum bun și pus pe treabă mereu. Când l-am văzut așa de îngândurat, mi-am dat seama că suntem norocoși că e în viețile noastre. N-am simțit asta dintotdeauna, ba chiar mai mult, despre el, eu nu am vorbit niciodată în glas, copila răsfățată din mine a așteptat să crească și să-și dea seama că „părinte este cel care te crește". Și el m-a crescut.
M-am surprins la gândul că aș fi putut să-i seamăn dacă era tatăl meu adevărat. Ar fi fost frumos, pentru că omul din fața mea, chiar dacă vizibil îmbătrânit, avea o lumină tinerească spre care toți veneau. Era destul să-i bați la poartă și imediat te umpleai de o bucurie firească. Îi plăceau oamenii și ei îl iubeau pe el. În unele momente de prea mult drag de ei, ridica ca pe o ancoră salvatoare sloganul lui celebru:„toți pentru unul, și unul pentru toți”. Dar această latură a lui era unica inocență pe care și-o permitea. Apoi parcă se rușina de acestă ieșire copilărească și abandona în grabă mulțimea.
Acum, uitându-mă parcă-l văd cum o ține pe sora mea pe genunchi, drăgălășind-o cu o căldură paternă firească. Era Lica lui cea cu zulufi blonzi. Era fata tatei. Avea niște ochi albaștri ca ai lui. Privind-o puteai jura că el a conceput-o. Îi împrumutase toate trăsăturile feței, de la obrajii rumeni până la nasul înconvoiat puțin spre dreapta. Iar cei câțiva pistrui năstrușnici de sub ochii soră-mii, tot de la el i-a luat. Era frumos.
Îl priveam cu un sentiment de recunoștință pe acest om, care părea pierdut într-o nouă dimensiune. Și atunci am simțit nevoia să-i sesizez prezența mea acolo. Să-i spun că sunt fericită că e tatăl meu, și că nu există un mai mare noroc să știu că mă pot întoarce acasă ori de câte ori simt. L-am strigat cu apelativul obișnuit "bunelu'". Așa îi ziceam de când au apărut nepoții în viața lui. Acum era mult mai simplu decât atunci când trebuia să inventez orice, doar să nu-i zic tată. Mi-a răspuns. A surâs în colț de buze, semn că știa că sunt acolo. S-a îndreptat din spate și dintr-o dată a devenit omul puternic pe care îl vedeam cărând pe umerii lui firavi cele mai grele genți ale studenției mele. Genți grele, masive, pline cu speranțe și visuri. El visa că într-o zi mă voi face învățătoare. Era rândul meu să-mi asum această împlinire a lui. De altfel era și a mea.
Iar în ziua când i-am spus că vreau să mă fac învățătoare, a fost cel mai mândru dintre toți tații pe care îi cunoșteam. Avea un fel al lui de a se bucura. Cu toată gura, sincer, etalându-și cu eleganță cei doi dinți de aur. Fata lui va fi învățătoare! A rămas așa mândru chiar și atunci când șoferul autobuzului îi zicea batjocoritor: mai ai, măi, Ioane, de cărat genți pentru copchii străini? Atunci se răzvrătea în sinea lui, fără ai lăsa impresia omului că l-a rănit. Doar se îndrepta din povara genții și-i răspunde: mai am!
Se întorcea acasă amarât pe omul prost, dar fericit și mulțumit că studenta lui măcar nu va face foame. Dar foame tot făceam până la următoarea geantă când ritualul se repeta.
Iar data viitoare, ca să-i șteargă nasul șoferului, burdușea și mai mult geanta în pătrățele, care pe umerii lui firavi părea o fortăreață ce trebuia cucerită. Și chiar așa și era.
Trebuia să vezi totuși tabloul jenant de pe peronul autogarii din Chisinău în care o fetiță stingherită parcă de carourile fortăreții, încearcă să miște cu eleganță de orășeancă ditamai sumcoiul. Acum se amuză, dar atunci îi părea rău că nu putea el însuși duce până la ușa căminului geanta, că punea pe umerii ei de învățătoare lucruri pe care le putea face și el.
Când a văzut-o corectând caiete, omul acela mic de statură și uscățiv de la atâta alergat, s-a făcut dintr-o dată mare. Mare de fericire. Probabil simțise în toți acei ani, cât fiica i-a fost studentă, că are dreptul și el la o parte din glorie. Deși el, și gloria, două lucruri incompatibile. Dar bucuria pe care o simțea a transformat-o în cea mai frumoasă sărbătoare. Era sărbătoare pe strada în care un tată și o geantă în pătrățele își spuneau satisfăcuți: vezi că am reușit!
Mândria lui de tată era cu atât mai îndreptățită, cu cât spunea că eram prima învățătoare din toată mahalaua. Acum mă privește cu drag, iar eu regret că amintirile despre el n-au fost mereu ca cele de acum.
Am fost un copil dificil, mai dificil decât frații mei. Rebeliunea mea era deseori descântată de câte un „sfânt Neculae” întrupat într-o coadă de mătură, ori o stiblă grațioasă de usturoi. Mamăăă! ce durere era acel descântec dacă aveai nenorocul să fii prin preajmă. În acele momente îl simțeam aproape. Știa să-ți arate că îi pare rău că nu putuse să facă mai mult și atunci regretam prostul obicei de-a-i aminti că nu este decât un tată vitreg și n-ar trebui să-l ascult.
Chiar și atunci, cu glasul părintelui împăciuitor îmi spunea: ai dreptate, eu nu sunt tatăl care te-a adus pe lume, dar fac tot ca să fiu un părinte bun pentru toți voi. Eram trei. Trei bobițe când a ales să ne fie tată.
Îmi amintesc de parcă a fost ieri. Era o zi de primăvară când în casa noastră și-a făcut apariția un tată nou-nouț, proaspăt bărbierit, dicalonat, vorba bunicilor mei, în verănzuică și ne întreba, mai mult cu ochii, că nu prea putea vorbi de emoții, dacă poate fi prieten cu mămica noastră. N-am fost de acord. Îl uram fără motiv. Voiam că acest bărbat să nu fi venit în casa noastră niciodată.
Aici trebuie întrebată adolescenta răzvrătită din mine, de ce nu își dorea un prieten pentru mama ei? Multă vreme am fost cea mică, cea mai răsfățată și probabil simțeam că e în pericol mare acest statut. Atunci nu-mi doream un tată, trăiam foarte bine și fără de el. Și apoi, cum să împarți o mamă la atâția? Din acea zi eram ca un câine de vânătoare. Vânam toate veștile despre bărbatul misterios din verănzuică, până n-a mai trebuit s-o fac. El devenise prieten cu mama mea, cu sora mea, până șj cu fratele meu. Doar cu mine nu.
Mama n-a mai ținut cont de egoismul meu și încurajată de toate rubedenii strânse în verănzuică cu acest motiv, i-au făcut loc acelui bărbat la masa noastră. Negociaseră până și cu fratele meu, pe care îl credeam de partea mea. M-am simțit trădată. Neiubită. Un fel de trădare nejustificată, pentru că de fapt, eu fusesem cea care nu acceptasem nici un fel de negociere. Probabil, frica de o nouă pierdere, era mai puternică decât vocea calmă a bărbatului din fața noastră, care promitea să ne iubească pe toți ca pe proprii copii.
M-au trezit niște pași. Erau ai lui. Voia să știe la ce mă gândeam. Și dacă nu cumva îmi trece prin cap să insist că trebuie să meargă la spital. Îi spusesem că tusea lui nu-mi plăcea și ar face bine să-l vadă un medic. Era înfrigurat la gândul că ar putea să i se depisteze cine știe ce boală și încerca în preajma mea să-și înăbușea tusea. Dar eu știam adevărul, îi era frică că ar putea deveni o povară. El care mereu a fost acolo pentru toți, acum se temea să recunoască că are nevoie de ajutor. Am dat afirmativ din cap, fără ai spune că acum e rândul meu să port pe umerii fermi proverbiala geantă în pătrățele.
