Chiar dacă nu m-am gândit prea mult la simbolistica desenului, mi-e drag. Îl iubesc. Nu mi-e frică să zic că am început să-l iubesc când încă nu începusem să mă iubesc pe mine.
Ideea cu tatuajul a venit spontan și am luat-o ca pe o ieșire dintr-o zonă a necazului și a neputinței în care am trăit până la 40. Chiar daca nu par eu cea mai speriată femeie din lume, mi-am dezvoltat în toți anii aceia, tot atâta axietate câte zile într-un an. De aceea, tot ce simt acum, nu este decât o altă nevoie ignorată mulți ani.
Ca să mă întorc la tatuaj. Au fost voci care mi-au criticat intenție, m-au blamat în raport cu vârsta. Aducând argumentul suprem: ai copii mai mari ca tine.
Da. Și ce?
Asta înseamna că odată ce îți cresc copiii "mai mari ca tine" uiți de tine? Uiți de ceea ce îți face bine și ție și lor? Uiți că ai nevoi? Uiți să te mai întorci la tine? Poate chiar la cea care ai vrut să fii și n-ai fost...
Da. Eu cred ca o mama sănătoasă la minte și corp, e cea mai prețioasă dovadă de iubire.
Or, să te iubești, nu e păcat.
Ne iubim cu tot cu frici, cu păreri de rău, cu cearcăne de la atâta plans. Cu mici bucurii și succese. De ele ne-am sprijinit împreună. Cu ele am parcurs deja o bună bucată de drum spre vindecare.
Dupa 40 m-am pomenit mai în siguranță să rămân cu mine. O iau ca pe cea mai mare izbândă...una tatuată. La început pe brațul drept, iar după pe tot corpul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu