un gând

   M-am trezit într-o dimineață că trebuie să schimb ceva în viața asta a mea. Nu se mai poate astfel. Trebuie să am un obiectiv care să mă mențină dreapta în derapajul acestei alergături lumești.

  Ce să vezi? îmi spun mereu același lucru, încerc să mă descotorosesc de lenea din oase. Să-mi pun pe roate toate membrele și neuronii pentru a nu cadea în dizgrația propriilor lamentări. 

    Am înțeles ca ceea ce mi se întâmplă acum e o meteahnă a mea mai veche. Sau, cu alte cuvinte, am fost așa dintotdeauna. 

    Eram prin clasa a 10-a, elevă bună, dar nu foarte bună, la una din școlile acelea rurale unde se cunosc toți între ei. De la profesori care îți predau la clasă până la femeia de serviciu. Uite, am avut eu norocul ista să fiu mereu sub obiectivul tuturor. Și nu pentru că aș fi eu vreo ditamai strălucire, dar tot le săream în ochi la toți. 

 Într-o zi o profesoară, din cele cu moțoc cât un ghiveci, o întâlnește pe maica-mea și în loc să vorbească despre cârnații din vitrină, doamna profesoară, a binevoit să îi laude odrasla. Adică, pe mine, zicându-i că am crescut mare și sunt  foarte frumoasă și că probabil cheltuie cu mine toată agoniseala. Dar de unde așa bucurie? Avusem noroc cu două verișoare ale mele, mai mari și îmi pasau de la ele, ba câte o geantă pe care ele o aruncau de rea, iar eu o luam de bună. Ba câte un parfum, ruj care își cam făcusera veacul pe la ele. Ce-i drept, aveam mare noroc cu ele, dar și cu mătușa mea, o soră de a mamei, care crescuse fete și știa cum e cu aceste nevoi. Astfel mi-am construit "strălucirea". 

  Aș fi trecut cu vederea complimentul profesoarei de matematică, dacă în altă zi diriginta clasei nu i-ar fi spus maică-mii același lucru. Atunci, n-a mai răbdat biata femeie că odrasla-i este lăudată și a simțit nevoia să intervină și de data asta, spunându-i, doamnei dirigintă că la cât sunt de leneșă și ursuză mereu, la sigur, m-a confundat cu cineva. Și din ziua aceea n-am mai fost frumoasă. 

   Acum că am înțeles de unde mi se trage această năpastă, n-am de ales. Trebuie să mă întorc de unde m-am abandonat. Acolo în trecut. Pentru că de acolo, din neexperiențe ni se trag toate. Din multiplele necunoscute cu care ne-am clădit personalitatea. E bine să începem prin a ne dedica mai mult timp pentru a ne asculta vocea lăuntrică, sufletul făcut cât un purice, de frica abandonului.