când încetăm să visăm

Visam că într-o zi voi fi mare, ca voi avea o casă, un spațiu în care să mă simt bine. O casă care să-mi deschida ușa din ambele laturi, cu nerabdare. 

  Am crescut, dar n-am încetat niciodată să-mi doresc să fiu mare, și mai cu seamă, n-am renunțat niciodată la a-mi dori să fiu așteptată și mângâiată de un vis.

   Mama mea, ca oricare altă femeie de la țară, avea grijile ei. Casa, gospodăria și varietatea de orătanii de prin curte îi fura toată atenția de la visele mele copilărești. Poate doar uneori când se oprea din alergat, își arunca ochii peste cartea din brațele mele, ca să se asigure că nu pierd timpul cu prostii. Îi plăcea să mă vadă citind. Dorea prin mine să-și îndeplinească propriul vis, cel de a fi om cu carte. Atunci, ofta adânc și-mi zicea: pentru mine nimeni nu s-a spetit așa cum o fac eu pentru tine. Ai mei n-au vrut să renunțe la covorul din zestre ca să mă fac profesoară chiar dacă am plâns și am implorat. Oamenilor învatati tot le este mai ușor în viață decât celor ca mine. Iar tu ai stofă de cucoană și nu vei putea să ții o casă ca aceasta. Așa îi plăcea ei să mă convingă să fiu mai prietenoasă cu cartea, atunci când credea că mă abat din drum. 

      De aceea, seara de seara, nu înceta să îmi verifice agenda. Îmi amintesc și acum, când într-o seara, ochii ei de detectiv s-au oprit pe disciplina botanica. Era un curs pe care îl făceam în primul an de gimnaziu. Îi părea ei ca am eu prea mult timp pentru citit și tot mai puțin pentru materiile școlare. M-a lăsat să-mi văd de treaba, iar a doua zi era înaintea mea la lecția de botanică.

Și a continuat acest învatat de voie sau de nevoie până s-a convins că iese om din mine.

Deși, n-am excelat la botanica sau la alte materii neprietenoase din agendă, calitatea de care mi-a tot vorbit ani în șir, s-a lipit de mine. Am reușit să devin omul pe care și-l doresc toți părinții. Mămica mea era mândră. Știu. 

    Exigența față de mine însumi mi-a sculptat personalitatea, m-a făcut competitivă. La început cu alții. Astazi cu mine. Cu visele mele. Și mă bucur ca măcar ele au rămas aceleași. Chiar dacă uneori mi-aș fi dorit să fug din corp, prezența lor mă consolează.

 ...ce treabă nasoală e și competiția asta!