Totul în jur e tăcere

Dis-de-dimineață sunt ciufută. O stare de suparare îmi împăingenește privirea de cum încerc să deschid ochii. Nu încerc să mă dumeresc de unde vine valul asta de umbră. Desi, în situația în care mă aflu, nu e tocmai greu să ghicești. M-am dus la somn iritată, neîmpacată cu mine, iar de la iritare la noapte albă a fost doar un pas. De aceea, dimineața mea e posomorâtă. Eu sunt posomorâtă. 

    Seara zilei de ieri levita sub semnul zilei de luni. O lune cu de toate. Agitația unei noi săptămâni de muncă, adrenalina acumulată în weekend, sentimentul că n-am reușit să ma odihneasc destul mi-a făcut trezirea ciufută. Așa că după o lune ursuză trebuie să mă obișnuiesc și cu o zi de marți pe măsură.

    Atunci când tăcerea îmi inundă sufletul, prefer să-i fac pe plac. O las să-și facă jocul. Ma prind supusă în mrejele ei și las tendoanele ei să mă învăluie. O fac conștient și cuminte. Pentru că tăcerea în zilele de luni și cele de marți e vindicatoare. E rugăciune în zile de miercuri și e gură de aer în cele de joi și vineri. Iar sâmbătă și duminica, tăcerea ia forma unui suspin, ce își materializează sensul devenind strigăt.

  ...și, totuși, tacerea ne oferă vindecarea cea de toate zilele. Ne oferă răgazul cu noi.