Alegeri

                Imagine: pinterest.com

  Când s-a trezit în dimineața aceea, avea ochii plini de lacrimi. Plânsese în somn. Mereu se trezea cu obrajii umezi după ce își petrecea mai bine de o bucată de noapte stând la taclale cu viața ei. Știa că va trebui într-un final să-și găsească astâmpărul. Trebuia să plece dacă voia să-și găsească liniștea cea tămăduitoare. Și a plecat.

A plecat de acasa ca să-și schimbe viața. Voia cu tot dinadinsul să ia decizii de una singură, să calce pe grebla aia buclucașă din copilărie ori de cate ori va fi nevoie, doar să stie că a făcut-o ea de una singură. Asumat.

 Greu cu greblele, cu durerile provocate de ea, dar și mai greu i-a fost în toți anii să visese că într-o zi va putea vorbi despre asta ca despre o eliberare. Eliberarea din pânza de păianjen care îi asigura indubitabil o moarte lentă a sinelui. Or, pentru ea, moartea sufletului era cea mai mare pierdere. Pentru că atunci obștescul sfârșit nu-și mai avea rostul. Deși cei din jur se trezesc abia atunci când te văd lat. 

S-a convins de asta atunci când Vaniușa lui ghiaghea¹ Gheorghe și chiochea² Jenea a fost adus mort de la zarabotcă³. Până atunci nimeni nu a înțeles cât de bun și cuminte, omenos și frumos a fost acest tânăr de 18 ani, care a avut o moarte banală și nedreptă ca însăși viața ce i-a fost sortită. A murit strivit între două remorci, la strâns sfeclă de zahăr, într-un raion departe de casă. Nici măcar n-a avut cine să-l plângă cu adevărat, în afară de sora lui mai mare, victimă și ea a unui accident asemănător. I-a fost amputat un picior, cam la aceeași vârstă cu a fratelui ei, doar că ea a avut un pic mai mult noroc decat el. A rămas să poarte dovada unei neglijențe sociale, de familie pentru tot restul vieții. 

Și cum vă spuneam, pe Vaniușa n-avea cine să-l plângă cu adevărat, pentru că părinții victime și ei a unor vieți sociale în degradare, specific pentru acele timpuri, erau sub semnul beției cronice. Așa că pe Vania la groapă l-au dus mai mult vecinii, satul, care  ofta si el la gândul că moartea le-ar putea bântui casa.

Vestea că prietenul lor din copilărie nu mai e, a trecut foarte repede. Copiii mahalei continuau ca mai înainte să mănânce vară de vară cireșe amare din cei doi copaci, din fața porții lui Vaniușa, fără a-i simți lipsa. Vaniușa era uitat. Așa cum au uitat-o și pe tanti Nina, moartă într-o noapte cu ploaie torențială. Ea nu voia să termine așa. Uitată. 

A plecat de acasă pentru că voia ca atunci când se va întoarce să simtă că i s-a dus dorul. Că mahalaua, satul o aștepta ca într-o zi să revină un alt om, unul care se zbate în pânza de păianjen a sorții, încearcă o evadare, care înseamnă neapărat curaj de luptă în orice împrejurare, dar nu înjositoarea resemnare. Împăcare cu destinul.

Când s-a văzut în dealul Dobrușei a privit spre sat și a răsuflat a eliberare. În sfârșit a reușit să-și convingă părinții că singura cale de a se elibera de trecut e să deschidă ușa unei alte vieți. Ce fel de viață nu prea știa, dar cu siguranță una pe care o va trăi altfel. Și-a promis asta, apoi de două ori semnul crucii a făcut și a pornit la drum. A treia oară și-a făcut semnul crucii abia când și-a dat seama că duce în picioare niște papuci străini. Deci, i-a descălțat pe creasta dealului și dusă a fost. 

 

 A ales de departe cea mai ușoară cale, dar știa că de azi toate greblele va trebui să și le asume. Erau multe. La tot pasul. Și a început să-și reclădească din ele o punte spre inima sa. Cu ea avea de gând să înceapă.

Glosar: ghiaghea¹- nenea

              Chiochea²- tanti

              Zarabotcă³ - (aici)muncă/ câștiguri