Iat-o vine, o zăresc în capul aleei. Pășește cu grația femeii trecute de patruzeci, sigură de fiecare pas ce îi iese în cale. Frumoasă cum n-am mai văzut-o vreodată. Avea un licăr. Oare o fi un alt bărbat în vaiața ei?
Da. Cu siguranță, are pe altul. Altfel de ce ar străluci așa?
Totuși femeia de pe aleea venea spre mine. Știa că o aștept. Doar ea m-a invitat. Convenisem că atunci când voi fi pregătit să o întâlnesc o să o chem neapărat. Și iată-mă aici gata să o implor să nu plece. Să nu mă lase singur în fața dragostei asta chinuitoare. Da! chiar e chinuitoare dragostea, poate doar moartea o întrece. Deși, tot timpul cât a lipsit, aș fi preferat moartea decât chinul de carceră pe care l-am trăit în casa noastră fără ea.
-Bună! mă salută fără să mă privească în ochi. Mă urăște, am gândit atunci. Totuși mai târziu, m-a contrazis. Nu mă urăște, înseamnă că mai am o șansă. Și chiar dacă mai e una cât de mică, n-aveam de gând s-o ratez.
- Salut, Năstică, ești frumoasă. Și totuși ceva mă face să zic că ești mai frumoasă ca de obicei, am adăugat eu încercând să fiu galant. Iar ea mi-a mulțumit vădit dezinteresată de complementul meu și s-a așezat pe bancă lângă mine.
În acele clipe, am început să tremur. Să mă bâlbâi. Simțeam că n-am aer în prejma ei. Mă domina această femeie. Mă hipnotiza. O iubeam nespus. Îi adoram parfumul. E cel pe care i l-am cumpărat de atâtea ori. L-a păstrat, înseamnă că mă iubește și ea. Doar că e supărată pe bestia în care m-am transformat de atâtea ori în cei douăzecii de ani de trai împreună.
...dar pentru că mi-am înțeles greșeala, azi sunt aici. O voi implora să nu mă abandoneze ca pe ceva uzat, ca pe ceva de care nu mai ai nevoie de mult timp.
Azi e șansa mea.
Femeia din fața mea, n-avea de gând să mă ierte, nici măcar n-avea nevoie de iertarea mea: ea voia libertate. Acea libertate pe care o inploră pasărea din colivie, chiar dacă ea e de aur.
Năstica mea supusă și cuminte dispăruse. În fața mea era o femeie care îmi propunea rece un divorț amiabil. Unul care ar lăsa un loc de bună ziua. Iar bărbatul din fața ei, adică eu, am început să mă folosesc de ultima redută ca să o fac să uite de decizia ei. Am început să mă smiorcăi, în lipsă de argumente. Și apoi, despre ce fel de argumente mai poate fi vorba, când, clar, femeia de lângă mine, e pasărea rănită din colivia de aur. N-am știut să o iubesc. M-am lăsat orbit de gelozie și prostie, care negreșit m-au adus aici, pe banca din parcul Catedralei, singur cuc în căutarea dragostei.
Ea a plecat. Eu am rămas. Iar, azi, după ani distanță, încă mă mir, cum de n-am înnebunit de dorul ei? Cu siguranță, speranța aceea, a moldoveanului, de pe fundul sacului, mi-a fost salvarea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu