discurs motivațional

Eu sunt o supravetuitoare a violenței domestice, dar mesajul meu de astazi nu va fi despre durerea și nedrepratea acestui flagel, ci, din contra despre purere, solidaritate, renastere. Or, noi, cu dv, pentru asta astazi ne am adunat: sa lansam um mesaj de solidaritate catre toate femeile care traiesc inca in cercul vicios al violenței.

Spuneam ca ma identific cu notiunea de supravetuitoare pentru ca o victima a violenței domestice va purta pe umeri pentru intreaga viata stigmatul umilintei daca nu va fi pregatita sa lupte pentru a supravetui intr-o societate, comunitatea care nu are suficiente resurse ca s-o apere. Nedreptatile intalnite, replicile acide, comunitatea gata să te puna la zid pentru decizia de a pleca dintr-o relatie abuziva, s-ar parea ca ar trebui s-o dezarmeze. Dar imediat intervine simtul de supravetuitor si constientizezi ca ai doua cai: sa supraviețuiești sau sa te intorci de unde ai plecat.

Tot despre violența

​

Violența asupra femeii este o problemă gravă  a societății contemporane.

Dintotdeauna, femeia a fost privită prin prisma stereotipurilor și a glumelor de prost gust care au poziționat-o, de prea multe ori, în ipostaze jignitoare. 

   Astăzi, deși asistăm la o aparentă emancipare a societății și vorbim despre egalitatea în drepturi tot mai mult, declarațiile misogine și atitudinile denaturate la adresa femeilor, continuă să facă parte din cotidian. Însă oare acest gen de atitudine nu este, în sine, o formă clară de violență?

Tot o formă de violența este și discriminarea la care sunt supuse zilnic femeile și nu vorbim doar de cele dintr-un mediu defavorizat. La un moment dat, toate femeile suntem defavorizate, mai ales când suntem lipsite de dreptul de a fi protejate într-un stat în care toți suntem egali sub soare. Dacă e așa, de ce tot mai multe femei astăzi sunt singure în lupta pentru propria siguranță?

Statisticile sunt îngrijorătoare. Zilnic în lume mor peste o sută de femei, ce-i mai grav e că, majoritatea dintre acestea, au fost ucise de mâna partenerului sau a unui membru de familie. Dar câte trăiesc încă mutilate alături de un partener gelos, narcisist, traumatizant? Multe!

Multe trăiesc sub semnul neputinței, dar și mai multe sub semnul incertitudinii și a imposibilității de a distinge cu adevărat ce li se întâmplă. Multe dintre noi încă confundă grija, iubirea cu controlul și îngrădirea dreptului la viață liberă. De aceea, e important să identificăm:

Când începe cu adevărat  VIOLENȚA?

Violența începe atunci când îți spune cum ar trebui să-ți alegi prietenile. El știe mai bine cum trebuie să fie oamenii din jurul tău.

Violența începe când îl deranjează vizita în casa voastră a  membrilor familiei tale, pe motiv că "nu prea mă are la inimă mama ta" . Desigur un motiv manipulator.

 Tot violență e și atunci când el crede că poate să decidă în ce și cum să te îmbraci. Argumentul aici nu mai contează. Tot ce contează e să-i dai dreptate.

Violența e și atunci când îți impune propria părere, lipsindu-te de dreptul la replică. La început pentru că el știe mai bine, iar mai apoi pentru că tu nu prea ești capabilă, prin generație, decât să stai la cratiță și să te ocupi cu "treburi fimeiești".

Deci, violența,  nu începe întotdeauna cu pumnul. Ea începe mult mai devreme și se ascunde în gesturi, priviri, vorbe, pe care uneori le trecem cu vedere.

Astfel, încet și inconștient, te transformi dintr-o persoană liberă, în prizoniera propriului partener. Dintr-o persoană visătoare devii opusul ei, făcând loc în viața ta, tot mai mult anxietății, apatiei și fricii. Atunci constați că violența nu începe cu o lovitură. Începe mult mai devreme, în șoaptă și sub masca „grijii”.

 Ajunsă aici, tu victima ai nevoie de curaj, voință, ajutor ca să poți spune: stop abuzului. Dar cum să o faci și unde să ceri ajutor real, nimeni nu te învață?

De aceea, @liniarosie italia este aici pentru tine, pentru a-ți oferi suport juridic și consiliere psihologică, atât cât să prinzi la curaj și să spui: stop violenței!

  

Acolo unde există empatie, sufletul se simte acasă. 

Acasă s-a simțit si echipa Linia Roșii Italia in compania celor 31 de femei minunate, venite din diferite orașe: Roma, Parma, Modena, Bologna, Brescia, Milano și București. 

Toate unite de aceeași dorință: conexiune, liniște, empatie, curaj și eliberare, într-o drumeție pe care doar inegalabila Ina Birca a putut să o ghideze.

Am pornit încet, dar sigure și determinate să ajungem pe creastă ca împreună, de acolo de sus, de la înălțime să spunem ferm: STOP VIOLENȚA.

Pe măsură ce urcam rucsacul fizic s-a contopit cu rucsacul invizibil al vieții. Astfel, până în vârf de munte fiecare femeia a reușit să conștientizeze că e timpul să se eliberereze de propriile poveri.

 Au făcut-o simbolic, construind un munte al eliberării.

 Drumul în sine a fost despre eliberare!

 Iar conectarea cu natura un lucru iminent.

Am înțeles, că muntele are un mod aparte de a apropia oamenii, iar potecile lui șerpuite și dificile, știu cum să fure din oboseală, din griji, din frici, din greutatea gândurilor și să le risipească în neant. Asta s-a întâmplat.

 Acesta a fost scopul nostru!

Această drumeție a fost mai mult decât un mesaj, mai mult decît o evadare, mai mult decât o dorință: a fost o călătorie de autocunoaștere, de conștientizare că singura forță capabilă să mai salveze lumea este empatia pură, acea empatie care nu are nevoie de cuvinte. 

Rămânem cu emoția, cu vibrația care nu se va mai șterge și cu certitudinea că femeile chiar pot întoarce munții. Nu doar să îi urce, nu doar să îi cucerească, nu doar sa-i coboare, dar să îi mute din loc, prin simpla și uriașa forță atunci cînd se întâlnesc și se unesc.

Și da: unele drumeții nu sunt doar despre munți, dar despre persoanele cu care împarți același traseu.❤️⛰️

Cu mulțumiri, 

Echipa Linia Roșie Italia.

Va salut. Ma numesc corina, sunt o supravetuitoare a violenței domestice, dar mesajul meu de astazi nu va fi despre durerea și nedrepratea acestui flagel, ci, din contra despre purere, solidaritate, renastere.

 Or, noi, cu dv, pentru asta  ne am adunat astazi: sa lansam um mesaj de solidaritate catre toate femeile care traiesc inca in cercul vicios al violenței.

Spuneam ca ma identific cu notiunea de supravetuitoare pentru ca o victima a violenței domestice va purta pe umeri pentru intreaga viata stigmatul umilintei daca nu va fi pregatita sa lupte pentru a supravetui intr-o societate, comunitatea care nu are suficiente resurse ca s-o apere. Nedreptatile intalnite, replicile acide, comunitatea gata să te puna la zid pentru decizia de a pleca dintr-o relatie abuziva, s-ar parea ca ar trebui s-o dezarmeze. Dar imediat intervine simtul de supravetuitor si constientizezi ca ai doua cai: sa supraviețuiești sau sa te intorci de unde ai plecat.

Eu am ales sa supraviețuiesc, sa renasc. Iar daca aveti astazi, in anturajul dv femei care traiesc in spatele usilor inchise frica, deznadejde, umilinta, va indemn sa le fiti alaturi fara a le judeca, fara a va impune parere, fara a le forta decizia, incurajati le sa vorbească, sa va povesteasca despre cum se simt, pentru ca adevarata vindecare de acolo vine. Din prezenta celor dragi. Curajul vine din sprijin constant.

 Va rog sa nu obositi sa le fiti alaturi. Iar ca efortul nostru sa dea roade sanatoase, avem nevoie de organizatii care sa-si asume sa fie vocea femeilor care inca nu pot sa vorbească. Sa le ofere suport real pentru a supravetui intr o lume in care femeia e privita prin prisma traditionalsmului toxic: "asa a fost mama, a asa a fost bunica si ca ele eu voi fi și eu". 

 Va indemn sa veniti la evenimentele @linia rosie italia, pentru a ne sustine sa continuam lupta pentru drepturile femeii. Impreuna sa spunem Stop violenței! La fel, va indemn sa fiti curajoase, sa impuneti respect pentru propria persoana si da, sa va iubiti mai mult si atunci nimeni nu va ma putea sa va raneasca!

îndemn la fericire

       Sunt un om cu multiple traume. (Cine nu le are?) Unele vin din frageda-mi pruncie, iar altele le-am adunat pe rând, puțin câte puțin din experiențele proaste pe care le-am avut. Dar asta nu înseamnă că regret că am iubit, că am suferit, că am cunoscut tradarea și consecințele ei. Nu regret nici că am ales prost și de multe ori foarte prost oamenii pe care să-i iubesc. 

Din toate am învățat. Pe toate le-am transformat în lecții pentru mine, nu pentru alții. Astfel am ajuns să înțeleg că viața m-a pus mereu la încercare, dar mi-a oferit mereu piste de zbor, fragile, dar piste. M-a lăsat pe mine să aleg unde și când se va întâmpla aterizarea propriu-zisă. A fost cam  buclucașă cu mine uneori, dar toate au avut un scop: trezirea mea. Dar nu m-a abandonat.

    Nu m-am abandonat nici eu, deși am tras cu mine de pământ poate mai mult decât au făcut-o alții. Mi-am ignorat nevoile din dorința de a fi iubită. Dar n-am fost decât atunci când am înțeles că nu te pot iubi alții până nu o faci tu. Noi atragem exact ceea ce suntem și credem despre noi. Dacă tu crezi că nu meriți să fii fericită, nu vei fi niciodată. Pentru că fericirea e mai mult o stare. O trăire cât o clipă. Dacă ai ratat-o, totul din jurul tău va arăta a neîmplinire. 

Așa am ajuns să înțeleg că nimic nu este mai banal decât dorința de a fi fericit. Toți ne dorim să fim fericiți, dar uităm să fim atunci când se ivește clipa.

Uităm să savurăm din potirul ei când îl avem în față și lăsăm să ne scape printre degete partea prea plină a lui. Fugim. Ne abandonăm, după care regretăm "clipa cea din urmă". 

E aproape firesc să greșim și e omenește să nu le știm pe toate. Dar clipa de răgaz cu tine însuți, ar putea să fie salvarea.

De aceea, haideți să începem a fi fericiți/ fericite de azi. Haideți la o doză de iubire de sine cu gust de cafea sau scorțișoară. Cu gust de "buratino" sau "crem-soda". Dar, haideți de azi să fim fericiți/fericite!

 

Pentru că fericiți putem să fim sau să nu fim. E alegerea noastră a fiecăruia. Putem alege să ne lingem rănile toată viața ori, din contră, să alegem trezirea din întunericul în care ne-am abandonat sufletul sub dominația traumelor noastre. 

E timpul să punem mână pe bagheta magică din noi și să începem edificarea ființei interioare care e demnă de toată fericirea. 

reflectii

Cazul Ludmilei Vartic m-a șocat. M-a destabilizat emoțional. 

Pentru Ludmila, pentru fetele ei, pentru fetele noastre, pentru noi, e necesar să cerem ferm legi care să ne protejeze. Să cerem programe sociale de educare a femeilor, care să le comunice clar unde să apeleze, ce instanță să sesizeze atunci când sunt supuse actelor de violență. 

In prezent, fiecare agresor, are un prieten, un cumetru, o rudă care îl protejează(a se citi "încurajează), asigurându-l că nu e unicul care trăiesc cu astfel de "femei-problemă". Din decență nu voi reproduce exact cum sunt numite femeile care au îndrăznit să se plângă polițistului de sector. Că unele sesizări acolo și se pierd.

Personal, am sesizat organele de drept, de câteva ori. Am depus cerere de divorț cam tot de atâtea ori. Am plecat de sute de ori și am revenit tot de atâtea ori. De ce? E simplu.

Pentru că există presiunea din partea societății care spune clar "femeia trebuie să rabde".

Pentru că tu ca victimă ești șantajabilă, vulnerabilă. "Cui trebuiești, fa, cu doi copii? "

Sau nici o instanță nu va lăsa copiii cu o dementă. Au ei grijă să te transforme. Mecanisme au. Dovadă și cazul Ludmlei.

...și apoi, o femeie care trăiește constant, în spatele ușilor închise un act de abuz, dar alege să tacă, nu mai este credibilă pentru societate atunci când alege să vorbească. 

Societate se divizează în cei care văd în victimă o femeie norocoasă că are așa statul social, dar nu știe să aprecieze. Și cei care o compătimesc. 

Dragă societate, o victimă a violenței domestice, nu vrea să fie compătimită, vrea să fie ajutată. Vrea suport concret. 

Centre care oferă protecție, cazare pe un termen lung. Acces la educație, psiholog, justiție. Cele câteva care oferă un astfel de suport sunt insuficiente și fără prea multe mecanisme. Am apelat. Mai bine n-o făceam.

De aceea, dragă stat, societate, dacă nu vom face nimic acum, riscăm să împingem în prăpastia disperării și alte femei ca Ludmila. Iar despre multe nici nu se va mai vorbi la televizor.

Semnat: o femeie care putea să sfârşească ca Ludmila. Doar micile diferențe au făcut-o să nu ajungă acolo.

8 martie e despre tine. E despre femeia ce-a înțeles că dreptul la viață și la propria libertate este fundamental. 

8 martie e despre tine, femeia,  care a prins la curaj și a ieșit din spatelor ușilor închise, strecurandu-se prin gaura cheii. 

8 martie e despre tine. E despre femeia ce-a decis să vorbească public despre violența domestică. E despre femeia ce s-a ridicat împotriva tuturor prejudecăților și regulilor impuse într-o lume a bărbaților.

8 martie e despre tine, e despre mine. E despre noi toate care am prins la voce, la putere.

 E despre noi, femeile, care ne-am trezit "din somnul de moarte" pentru a ne cere drepturile, drepturi fundamentale, drepturi firești.

8 martie e despre femeile care au voce și azi, în numele altor femei. E despre ele care au rămas tot "pe baricade", ca să ne facă vocea auzit.

8 martie e ṣi despre femeile care încă tac. E despre ele,  care încă n-au înțeles că prin această tăcere, condamnă și alte generații la tăcere ṣi frică.

8 martie încă e despre frică. 

Da! în secolul 21 femeiei încă îi mai este frică. Ea trebuie să strige, să ceară, să demonstreze constant că este și ea om.

Da! Femeia este om. Și încă ce Om?!

De aceea, nu ne aduceți flori, bărbaților, pentru că suntem firave și sensibile.

 Aduceți-ne flori, dacă vreți, pentru că ne respectați și pentru că ne iubiți. 

Aduceți-ne flori, pentru că vă inspiram și că împreună putem construi o lume mai bună. 

Nu ne mai aduceți flori pentru că suntem "sexul slab". Am tot demonstrat că nu suntem! 

...Și o vom face cât încă va fi nevoie, pentru că noi suntem FEMEI.

Presentare de carte

                                     MAI CAUȚI NEMURIREA ÎN CUVINTE, 

                                     DORMIND LA UMBRA UNEI LITERE?

                                                                                Maricica-Lăcrămioara Niță

 Am citit și eu cartea. O carte de proză scurtă, scrisa într-un limbaj osest, clar. O caracteristica, după mine, definitorie a literaturii de azi. Cartea posrtă amprenta autenticitatii, operand cu motive literare de profunzime, cum ar fi dorul, casa parinteasca, motivul drumului, al pribegiei, motivul măicuței bătrâne care asteaptă cu fidelitate copiii răspândiți prin lume. Toate luate împreuna, fac din cartea Lacramioarei Niță o bijuterie creata cu migală și suflet. 

Iar titlul ei, o interogație retorica, nu e întalmplator, ba din contră cred că e o intenție bine aleasă. Autoarea ne aruncă mreaja unei provocari la lectura. Pentru ca cine n-ar vrea să descopere "nemurirea în cuvinte"? Eu da!

Astfel, am descoperit cele 20 de povestiri, care m-au lăsat să patrund cuminte în universul creației Lacramioarei, fără grabă și cu atenție pentru a nu perturba linistea aia sfânta care vine din simplitatea și bunăvoința personajelor carora le împrumută negreșit din sufletul ei. Un suflet frumos și sensibil care tânjește după rădăcini și le iubește cu dedicarea "pribeagului" ce le caută neîncetat nu doar în cuvinte, dar și-n oameni. Or, noi oamenii suntem ceea ce spunem, gândim? Acolo sălășluiește cel mai bine artistul Maricica Niță, la umbra lor, unde ne invită retoric și pe noi. 

Eu m-am regasit în stilul autentic  al autoarei de a povesti,  mi-am asemanat  dragostea mea pentru copii cu cea  a Katarinei. Am înteles ca asemeni lui Karim voi fi mereu în cautarea destinului care să mă împlinească, iar soarta pribeagului despre care scrie Maricica Niță mi se potriveste mănușă. Or, asta ni se potrivește fiecăruia dintre noi, cei care am decis sa ne facem o viața departe de casa, cu voie sau fară de voie?

De aceea, recomand cartea parafrazând cuvintele autoarei: dacă vrei să cunoști un scriitor cu adevărat, citește-i opera. Ai putea să rămâi surprins de  cât de multe lucruri aveți în comun!

Casa speranței( Lucha y Siesta)

           Lucha y siesta

Dacă vă mai amintiți, am fost la început de decembrie la Casa Luci( Lucha y Siesta), aici la Roma, împreună cu Cenaclu? Atunci v-am promis că revin cu impresii.

Casa Luci este tărâmul speranței.  Este mâna întinsă zecilor de femei, mame neputinciose, fugite din calea unui agresor. Fie el soț, prieten, concubin. Toate își găsesc refugiu, și o dată cu el și liniștea între zidurile acestei case blajine și primitoare. Deși, pereții vizibil scorojiți, lasă parcă la vedere toată sarea lacrimilor ce au curs din durerea mamelor și a copiilor fugiți din calea unui tată abuzator, totuși este mâna întinsă în fața disperării. Locul devine cămin și cetate. 

Toate acestea le-am aflat de la bunicuța noastră, dna Lucia Irimie, voluntară si prietenul tuturor celor care cer  aici ajutor într-un moment de cumpană. 

Eu am rămas impresionată de poveștile zguduitoare impregnate parcă în  zidurile casei. A casei care ascunde povești sfâșietoare de durere, disperare, de umilință și neputința. O casă în care liniștea și căldura este singura avere. Pentru că zidurille îmbătrânite și ele de la atâta nepăsare, sunt singurile care rămân drepte și oferă real sprijin când ceilalți tac. Doar oameni ca dna Iremia nu pot tăcea. Nu vor să tacă.

Printre lacrimi, ea ne-a povestit că atunci când vine o femeie bătută/ abuzată de soț, în cele mai multe cazuri, ea retrăieste propria poveste. O poveste de groază, unde femeia merită să i se întâmple toate doar pentru că e femeie.

Tot de la ea am auzit un gând: nu există foste victime a violenței. O vicitima a oricarei tip de agresiune va ramane mereu o victimă. Atunci m-a revoltat gândul. Recunosc. Azi, intrând în profunzimea lui, mi-am dat seama de adevarul acestui greu verdict. Clar, raportându-mă strict la persoana mea, la poziția din care scriu. 

Mulți ani am trăit și eu cu speranța că poate într-o zi Dumnezeu, văzându-mă cât sufăr, îmi va curma suferința. Cum, nu mă interesa? Tot ce știu, e că nu mai voiam să fiu acolo. Și zilnic dintr-un om care-și înscena sfârșitul,  mă transformam în asasin. În asasinul propriului meu destin. Nu mai zic de suferința la care mi-am supus propriii copii?  Și chiar dacă pare că tot răul a rămas în urmă, imediat ce aud despre un act de agresiune, mă transform în femeia gata să sară la gâtul agresorului ca să se apere. Azi am curaj. Am voce, dar tot mă înec în lacrimi de neputința când văd câtă durere pot să pricinuiască cei care au promis să ne iubească.

Violența asupra femeilor ia amploare peste tot in lume, durerea și disperarea în toate limbile se poartă la fel. Iar agresorii, indiferent de rasă, urăsc și iubesc la fel. Cu pumnul. 

Copilul diasporei sovietice

Era cât pe ce să uit că în biografia mea există și o pagină ca a multor copii ai timpurilor noastre: "copilul diasporei".

  Fac parte din generația anilor '80. Ani de tranziție socială destul de anevoioși pentru întreg spațiul basarabean. Părinții ancorați în slujirea unui sistem corupt și dominator. Vesnic obosiți și săraci.

   Pe atunci, povestea maică-mea, era obligată să muncească peste 12 ore pe zi, cel mai adesea fără pauza de masă. Nu mai zic, că pe fratele meu de la 2 luni era nevoită să-l lăse la cresă, iar pe mine, zilnic mă lăsa cu paznicul și tot de la paznic mă lua. Deci, vă dați seama că pe părinți îi vedeam mai mult în vis? Pentru că, primii ani ai copilăriei, i-am petrecut mai mult în brațele bonelor, oamenilor străini, care aveau grijă să creștem "oameni cu caracter" sau mai bine- zis fără. De altfel, asta își dorea și sistemul. Să ne crească umili și inhibați. Am crescut majoritatea cu multe frici și insiguranțe la purtător.

  Dar ca să mă întorc la etapa când am devenit noi, cei doi frați, copii cu parinti in diasporă (azi, așa ne-am fi numit!), deși în acele timpuri încă eram copiii unui "imperiu" și ne numeam "copii sovietici". Îl adulam pe Lenin și pe alți succesori ai lui. Îi mulțumeam pentru lumină, pentru pace. Îi cântam ode și melodii ca să gâdilăm orgoliul mort al celui de care știam că are un întreg mauzoleu la piciorele lui tocmai în "Moscova iubită, mândră capitală". Totul era bine și frumos! Dar de fapt, nimic nu era. Eram săraci, incapabili să ne întrebăm ce fel de normalitate sunt cozile interminabile de la pâine, lactate, carne. Iar statul în asemenea cozi, chiar dacă mama mea era vânzătoarea, deseori se terminau cu eșec. Nu reușeam să aduc acasă mereu unt, lapte sau alte produse alimentare normale azi.

    Aveam patru, cinci ani,  când mamica mea, a fost și ea ademenita, ca mulți alții din satul nostru, de banii mulți din afară. Acest "in afara" era atunci unul: "Rusia mare". Prin urmare: Siberia, la tăiat de pădure. Forțele noastre de muncă erau necesare acolo. Deci, era un tărâm al fagăduinței. Maică-mea, o femeie cu doi copii, proaspăt divorțată, cu o tolbă de nevoi pe umeri, a luat drumul "siberiei de gheață" benevol, iar pe noi, fratele meu și pe mine, ne-a lăsat cu nana Galea, cea despre care spusesem anterior că ne este ca o mamă.  Ea ne-a ținut loc de mamă, cât mămica noastră își pierdea tinerețea prin taiga. 

Chiar dacă eram mică, iar matușa și verii mei, erau mai mult decât familia noastră, îmi amintesc foarte bine cât de mult am fost afectată de lipsa mamei. Nu mai zic de mesajele imaginare pe care i le trimeteam frecvent, unele rămase celebre până azi. 

Deci, știu ce înseamnă să traiești departe de părinți? Să te simți abandonat și singur? Știu cum e să plângi de dorul mamei. Și toate astea în "regimul de glorie" a lui Brejnev, Andropov. 

De atunci, mult timp încă ne-am simțit copii fără părinți. Pentru că după, ceea ce a urmat, a fost o muncă constantă pentru supravețuire. O luptă zilnică cu sărăcia care se instaura într-o țară secată de resurse, dar devenită liberă.

Această satisfacție multă vremea ne-a ținut de foame, de sete. Eram parte a unei lumi noi ce trebuia construită, iar noi, copiii anilor '80 ne-am adus aportul cum am putut.

Am trăit 20 de ani cu un barbat pe care nu l-am cunoscut cu adevărat niciodată. N-am reușit cel mai probabil din cauza fricii pe care mi-a indus-o încă de la începutul căsniciei. 

A început prin a-mi blama trecutul, prietenii. Toți erau de pe vremea "destrăbălării" mele. De aceea, trebuia să stau departe de tot ce considera el că-i amenință  căsnicia. Iar mai apoi a început să-mi îndepărteze familia. Nu suporta să mă vadă prea mult stând la telefon cu ai mei. Nici să-i calce pragul prea mult. Într-un cuvânt, tot ce nu era despre el, era împotriva lui. Ceea ce credeam eu la început că

 era dragoste, s-a transformat în cea mai mare greșeală a vieții. Nu a trebuit să aștept prea mult până să-mi dau seama că trebuie sa fug. Și am fugit din acel moment. De el, de mine, de noi, până nu am mai reușit să fug. Am rămas însărcinată. Și astfel m-am agățat de acest copil ca de o ancora salvatoare. Mare greșeală, pentru că la o luna după naștere, m-a batut pentru prima data. Nu eram surprinsă, știam că nu e mult până va recurge la acest gest.

 Barbatul din fața mea, tatăl copilului meu, pur și simplu m-a calcat în picioare la propriu. În seara aia am dormit prin vecini, iar asemenea nopți deveniseră o obișnuință dupa. 

  Mă veți întreba de ce nu am plecat? Am plecat și am revenit, în tot acești ani, de sute de ori. Reveneam pentru că îmi promitea că se va schimba. Reveneam pentru că copiii mici fiind, născusem între timp ṣi al doilea copil, erau atașati mult de loc, de bunici chiar și de el la început. Acum știu că ceea ce făceam nu era decat o reacție firească a victimei fața de agresor. Începusem să-l protejez de gura lumii, învinuindu-mă pe mine ca nu- s destul de bună, destul de gospodină, destul de femeie, destul de mama. Deși, nu era nimic din asta. Eram o femeie respectată, o mamă bună, o nora bună și mai puțin fiică bună. De ce zic asta? Pentru că între timp reușisem să cred ca familia mea nu face destul de multe pentru mine. Că am fost blestemată să duc crucea asta de una singură pentru nu știu ce păcate. Eram într-o luptă continuă cu mine. Voiam să mor. Voiam să-i atrag atenția. Să mă observe. Să înțeleagă câtă suferință îmi provoacă fiecare insultă, care ajunseseră să doara mai mult decât bătăile periodice și care obligatoriu începeau seara. Eram torturați cu crize de nervi, urlete și lovituri surde de pumn. 

Coșmarul vieții mele trecea într-o altă fază. Una din care credeam că nu mai ies. Mă uram. Mă blestemam pentru lipsa de curaj. Pentru că mi-am atras copiii într-un joc care nu era al lor. Era al meu și eu trebuia să-i pun capăt.

  Ani de zile, nopțile, mi le petreceam făcând scenarii de evadare. Ziua eram soția ideală, iar seara când se așternea mult râvnita pace, eu căutam soluții. În mintea mea era mai simplu să fug din calea violenței, dar când se iveau zorii, femeia curajoasă o lua de la capăt. Până un ziua cand m-au  trezit copiii din această beție: "cat se poate, mama, atâta umilință?" Atunci am conștientizat că până în acel moment am jucat un rol. Mă justificam că o fac de dragul lor. Că-i protejez de lumea rea. Când de fapt, eu i-am aruncat și pe ei, în cel mai mare hau, care era casnicia cu tatăl lor. M-am trezit! M-am întors la mine și la copiii mei. 

Astfel, am început o viață nouă fără violență, fără plâns în perna. Am lăsat tot ce am agonisit material într-un trecut care m-a umilit, încercând să-mi fure identitatea.Mi-am luat doar curajul ṣi dorința de a începe o viață nouă, înainte de a ma pierde pe mine. 

 Azi sunt bine. Mulțumită ca le pot dărui copiilor mei toată dragostea mea. Că am reușit să mă salvez la timp. Și să încep a trăi!

Asta e povestea mea de viață,  în care se pare ca au încăput toți cei 20 de ani de casnicie. La fel de simplu ar putea fi redusă la trei cuvinte.

Strigat. Disperare. Tacere.