marți, 28 decembrie 2021

Dimineți

   
     Îmi încep ziua cu un surâs de soare, care-mi gâdilă geana înnebunită de somn. Mă las mângâiată și-mi vine să strig de fericire, fiindcă acești zori nebuni mă surprind contemplând seninul mioritic. Mă bucur ca un copil de acest mister pueril. Luând la pași mici fiecare părticică din gura de rai, mă îmbăt cu stropul de fericire ce mi-a fost dat. Alerg mâncând pământul de teamă ca ar putea cineva să -mi ea această stare de pomină. Nimic nu se compară cu ce simt în momentul când soarele din lunca cu păpădie își aprinde felinarele pentru a ne lumina supărările ori, din contra, bucuriile din care ne înfruptăm zilnic.
     Privesc cu sufletul însetat priveliștea ce mi se intinde în față și mă mir că această fidelă revelație a rămas aceeași, surprinzător de maternă. M-a primit cu bucuria părintelui ce-și strânge la piept odorul risipit în lume. De dorul lui chipul îi e brăzdat în nuanța holdelor pârguite, iar zâmbetul îi e o mare sărbătoare. Astfel ne-am revăzut după lungi așteptări. Ambele plângeam. Eu după o viață a mea. Ea după toți copiii risipiți prin lume.
     Mă întreb, de câtă suferință e nevoie ca acest pământ să răsufle a implinire și împăcare? Cât tribut vom plăti an de an exodului care ne sărăceste tot mai mult de oameni, oameni buni, cuminți, care, în pofida acestei cumințenii uită să se mai întoarcă?
Ne e apretat pe suflet cu lacrimi că suntem poporul cel mai împovărat de grijle care ne-au împrăștiat, la rândul lor,  prin lume ca găina orbului. 

duminică, 12 decembrie 2021

Eu încă aștept

   Stau într-o gară rece, la capăt de lume pustiit de zgomotul mașinăriilor ce-i cară, cu tot cu poveri, pe călătorii îmbrățișați cu drumul. Aștept să vină și pe peronul meu un tren, unul care m-ar adopta atât cât să ajung în miez de lume pentru mă convinge că și ei i-a fost dor de mine. Vreau să o cuprind cu nesaț și să -i declar că nu o voi părăsi atâta timp cât va exista străbunul dor, care s-a îngrijit mereu ca acolo, în prag de suflet să stea el, țanțoș și neaoș. 
     Acum că îmi aștept nerăbdătoare vagonul cu noroc, am timp să meditez la viața mea de mai departe, la tot ce vreau să mi se întâmple de aici în colo. Nu știu câtă fericire îmi va aduce această decizie, dar știu că tot ce vreau e să trăiesc cu plenitudine fiecare zori de zi pe care l-am ignorat în perioada exilului din mine. Vreau să-i văd chipul răsărit la geamul meu, de unde să-i surud și să mi-l însușesc pentru încă o viață. Vreau să mă regăsesc printre frunzele înnebunite de la atâta toamnă și să -mi odihnesc glezna amorțită de la cronica așteptare. Mai  aștept încă o văpaie de lumină care mi-ar confirma că tija bătătorită din fața ochilor e doar o undă verde pentru cei cu nazuințe ca mine și încă mai cred că această cronică stare mă va duce mai aproape de împlinirea propriului ideal.
    Aștept de multă vreme un tren, de-o veșnicie poate, care să-mi scoată în cale eclantante trăiri de inimă, tresăriri pe care le-aș recunoaște dintr-o mie că sunt cele pe care le-am așteptat de când mă știu. Lipsa lor m-au golit pe dinăuntru, m-au secătuit de miez. Nu mă mai recunosc, totul îmi pare străin, chiar și privirea parcă-mi e furată de grija unui răsărit pe care îl întâmpin cu nesaț în aceeași gară, care-și petrece cu ochi de gheață fiecare drumeț.
   

    

marți, 7 decembrie 2021

Vreau să nu mă mai iubești

     
          Imagine: pinterest.com
Gândul că l-a facut să sufere, nu-i dă pace. Nu o parăsește nici pentru o clipă regretul că n-a reușit să-l facă să înțeleagă că separarea lor e cea mai înțeleaptă decizie de până acum. 
    Era evident acest sfârșit, prea erau diferiți în gânduri, trăiri, abordări. Fiecare avea propria concepție despre lucrurile pe care trebuiau să le facă sau le făcuseră deja. Mimau un joc făcut la întâmplare și atât.
     I-a spus atunci că tot ce-și dorește e să nu o fi iubit vreodată. Ar fi vrut să-l știe în siguranță o dată cu plecarea ei, de aceea a fost sinceră când i-a vorbit despre durerea ce o chinuie de ani alături de el. Dar parcă vorbele ei nu aveau viața, erau duse de un val al cărui ecou răsuna opac în surdina unui glas înăbușit de incoveniente. Tot ce voia el să audă e că vor fi împreună până la adânci bătrâneți, că vor prinde dalbe flori îmbrățișați de același anotimp. Iar, ea, tot ce-și dorea e să uite că a trecut prin viața lui.
     - Oare a fost iubire sau un miraj toată întâmplarea din viețile lor? se întreba mereu. Nu credea că li se întâmplase tocmai lor să calce pe aceeași greblă de zeci de ori. Și chiar și așa au rămar corigenți la lecția unei căsnicii fericite. Au ratat de fiecare dată sunetul clopoțelului ce-i anunța stringent că ar putea să fie prea târziu. Dar nu, ei aveau timp pentru câte în lună și-n stele, dar de ei nu. Uitau că sufletul e tot de ce trebuie să te îngrijești în viața asta. Acum sunt măcinați de întrebări, incertitudini, regrete fără rost. 
 I-a spus că pleacă și că tot ce-l imploră, e să n-o iubească. S-o lase să zboare silită de împrejurările obscure în care se bălăcea alianța lor. Avea o ultimă și insistentă dorința: să n-o iubească, pentru ca să poată strânge la piept un alt dor, care l-ar iubi așa cum este: cu păreri de rău sau nu prea, cu dureri sau din contra cu fericirea unei evadări adulate, sau măcar pentru simplu fapt că a învățat să investească sclipire în orice răsărit. 
     O fi ascultat-o nu știe că prea o durea durerea din ochii lui, dar nimic n-o putea opri din hotărârea pe care o luase. Era convinsă că-i va trece, văzându-se eliberat de obligațiile unei căsnicii ratate înainte să fi început. Era o decizie asumată. Grea și valoros de fermă.
     

Azi voi pleca

              imagine: pinterest.com

     Azi voi pleca din calea unui naufragiu, nu mai vreau să-mi las corăbiile în larg. Mai bine să-și găsească obșteasca liniște la mal decât să piară în colții avizi a unor rechini incapabili să-și aprecieze prada.
   Azi voi pleca doar pentru că nu -mi doresc să te expun disecării din larg și nici să fii pradă ușoară pentru vârcolacul în al cărui duhnitoare gușă e ferecată libertatea ta. Vreau să te simți pește în marea ta și să înoți spre lume cu ochii deschiși, optimiști. 
-E greu, dar nu imposibil, îți voi spune. Te voi încuraja să te iubești mai mult, să te îngrijești de zăbrelele inimii, de rugina dintre ele ca să poată înmuguri la nevoie și alte vise. 
    Azi voi pleca doar pentru o clipă, atât cât să ajung până la colț de stradă unde mă așteaptă apa neînceputa de la răspântia zilelelor cu roșu în calendar, să-mi dea vestea unui nou început. Apoi mă voi întoarce să te privesc pentru ultima oara, cu ochii împăiengeniți de oftat. Nu-ți voi cere socoteală pentru greul din brațe și nici pentru apusul din ochii mei, în schimb voi pleca, ca să-i las timpului să te vindece de tine, de angoasa impermiabilă în care te-ai îmbrăcat de la o vreme, sper doar să nu-ți sugrume plânsul care purifică de orice încercare și să-ți găsești imensa răbdare din care discern atâtea minunății. 
    Azi am să plec, pentru că nu mai vreau să te vad imponderabil și pesimist. Vreau să te păstrez în amintire ca pe ultimul incurabil de iubire. Un nebun obsesiv de sincer în materie de tandrețuri. Așa te vreau, așa îmi doresc să te las, semânând iubire pe unde te poartă pașii. De aceea astăzi plec, plec pentru totdeauna într-o iluzie firesc de ademinitoare, plec ca să-ți las spațiu pentru propria cină de taină unde proptit în capul mesei te vei gândi poate la iluzia care am fost și n-am vrut să mai fiu.
   Azi plec.

marți, 30 noiembrie 2021

Plâns de noiembrie

     
             Imagine: pinterest.com
       Se duce cu viteza frunzei dogorâte de prima brumă și acest noiembrie, legat fedeleș la brațul toamnei din care a renascut. E plâns, iar de la atâta tristețe că pleacă, i-au intrat la apă si zilele. 
    Paradoxal, ar trebui s-o doară tristețea lui, dar ea, din contra, e fericită că zilele toamnei de aur au intrat în sacul timpului, alături de alte zile cu soare. Iar ea mai taie din calendarul cu zile încă una, încă una și gata. 
    Plânge acest noiembrie cu fulgi de iarnă, cu soare îmbobocit pe la ferești, cu stropi grei de ploaie, pentru a ne lăsa impresie, nouă celor nostalgici că nimic din împărăția peste care guvernează nu e mai de pomină ca el. Știe acest noiembrie să se retragă în scorbura anilor, ca să revină în forță când i-o veni vremea.
      Și ea stă îngândurată la geamul lumii imens și privește cum peste creștet i se aștern fulgi de nea, care mai târziu vor împânzi cerul ei cu vise și-l va transforma într-o imensă cetate de nea. Speră doar că nimic din ce și-ar fi dorit până atunci să nu rămână o simplă iluzie, o bulă din a cărui conținut să nu fi savurat întregul. 
     E tristă când o zăresc la hotarul acestui noiembrie, privește cu resemnare la tabloul efemerității și în clipa aceea mi-aș fi dorit să știu la ce se gândește, unde îi levitează privirea, la ce taine râvnește? Dar n-o deranjez, nu vreau să-i răpesc clipa de liniște, pentru că știu ce înseamnă cu adevărat această revelație a ei. O cuprind doar cu sufletul, o lipesc tandru de glasul inimii mele și o las să contemple la propriul paradis, unde toate sunt lustruite după voia ei.
     Cine știe, poate vreo dată va avea curaj să deschidă o nouă poarta către sine? Poate își va dori ca-n lumea ei de vrajă să existe un pajure cu drepturi depline, dar până atunci îl las pe acest noiembrie plâns să-și tragă pelerina peste veghea toamnei, făcând loc unui decembrie care -și va cântă ultimile acorduri ale unui an agasant și verosimil de greu.
      

joi, 18 noiembrie 2021

Refugiu

     
                   imagine: pinterest.com
      Patru zile s-a tot frământat cum să le spună că-i este dor. Că ține cu tot dinadinsul să se facă pasăre, că vrea să survoleze bolta împăiengenită de plânsul ingenuu al toamnei fără teamă de căderi.
     Și, cât ai clipi din geană, avântul ei a luat calea celei mai călătoare păsări, refugiată pentru totdeauna într-un zbor al zămislirii de iubire. Și-a desfăcut aripile înnebunite după zbor încă când geana nopții străjuia sinistru peste imaginea lunii. Și-a pus în rucsac doar băsmăluța cu floricele pe care în ultima vreme a tot spălat-o, călcat-o, pentru că sarea amară a lacrimilor și-a cam lăsat  ciucurii la vedere și a pornit spre destiația unde o asteptau patru brațe bolnave de iubire. O așteptau cu îmbrățișări trăite și retrăite atâtea nopți, cu șoapte desenate pe paleta unei toamne enigmatice, mai speciale, cum era să o catalogheze mai târziu. 
      Hrăpărețul drumului de fier avea să mănânce într-o clipită distanța care i-a despărțit atâta amar de vreme și să le dea întâlnire într-o iluzie, dacă nu avea să aibă suficient curaj ca să o facă aievea. Dar a avut și acum e cel mai fericit refugiu de care s-a bucurat în ultima vreme. Brațele copiilor ei e tot de ce are nevoie pentru împlinire.           
      Plimbările sub soare, adevărat mied tămăduitor, le-au imortalizat în imagini din paleta fericirii, pentru mai târziu, când se va așterne din nou negura dorului.
      Au petrecut în declarații pasionale de tandrețe două zile, timp în care au încercat să mituiască timpul, să-l compromită, dar n-au reușit, pentru că el trăiește după propriile regiuli. Dar și așa, fericirea deplină le-a creionat pe chipuri cele mai veritabile trăiri. Erau împliniți. Fețele lor scăldau în lacrimi cele mai minunate raze de soare. Erau împreună, în sfârșit, după zile interminabile de încercări, se bucurau unii de alții. De trio perfect pe care l-au inveșnicit în iubire necondiționată. 
     Au luat la pași mici fiecare fărâmă de tristețe și au îmbălsămat-o cu mir din potirul sufletului, unde găzduiește Dumnezeul care le veghează păsul. Și astfel s-au izbăvit de tot ce-i rău, lăsând la vedere doar zâmbet, voie bună și pupici.
     Tot chinul, framântările sufletești, ca prin minune, au dispărut luate de valul frenetic al fericirii. S-au prins de mână și pierduti au fost în marea de lume care le găzduia bucuria.
    
   
    
     
     
     
     
     

miercuri, 10 noiembrie 2021

Alegeri

     

     Era septembrie, zi caldă și pură ca apa neîncepută când a decis ferm să-și schimbe viața, renunțând la toate câte au făcut-o fericită sau nefericită în toti anii pe care i-a strâns la piept. A decis să-și pună în traista cu zile rămase toate amintirile și dusă a fost. Știa că a lăsat în urmă multe lucruri nespuse, nefăcute, dar asta nu mai conta în acele clipe. A plecat fără bilet de întoarcere într-o viață care nu i-a deschis brațele a amiciție nici după testul compatibilității, nici după confirmarea sentimentului sănatos de iubire.
           Azi, iat-o pe banca "stranierelor" ofilite de dorul de casă și copii, strângând la piept scrisoare vineție strecurată în valiză de doi ochi verzi, mari ca două sărbători. Și ori de câte ori i se face dor, ia in palme răvașul și se gândește la binecuvântarea pe care o poartă la piept.
      Își amintește ziua în care a ales să plece fără a privi în urmă, la amintirile peste care s-a așternut demult nemiloasa trădare. Era după o altă dezamăgire, una din miile de dezamăgiri care au secătuit-o de vlagă și voința de a mai lupta. Atunci și-a spus:
- Gata, nu mai pot să lupt cu nefericirea, cu durerea, cu trădarea. Nu mai vreau să fiu un simplu pion în tot jocul ista de șah. Vreau să fiu fericită, să privesc cu obsesie feciorelnică la zilele din traistă . Nu mai vreau să-mi fie rușine că mă mint. Asta a spus și a ales să plece.
    S-a trezit, în aceeasi zi, dintr-un om mare, unul mic, mic de tot. Umil și înfricoșat, cu ochii privind în gol la opulența ce a adoptat-o pentru un timp nedeterminat. I-a oferit tot de ce avea nevoie și a visat o viață întreagă și tot împânzită de regrete era.
        Abia peste câteva zile avea să-și dea seama că alegerea pe care a făcut-o o va stoarce și de puțina vlagă  pusă în torbă la plecare. Ochiul de vultur care o veghează zi și noapte îi pătrunde în oase, infiltrându-i teama că nu va izbândi să biruie norii tomnatici ce-și spânzură zilnic la geamurile lumii matasea fumurie a dorului.
     Așa au început nopțile ei albe, plâns în pernă și frica că ziua de mâine nu va mai veni. Dar se scurge, durut de șovăielnic, se prelinge prin arterele strangulate de demnitate și-i mai scade din timpul destinat așteptării. Știe că va trece, de aceea își înăbușă sub plapumă neputința și de cum încep zorii să se precipite la geamurile glisante, ce fac corp comun cu imaginea în care se bălăcește, o ia de la capăt până cade cortina peste spectacolul  în care cel mai ovaționat rol este al profesoarei care printr-o ironie a sorții a ajuns să țină lecții unui singur elev, așa cum a visat cândva.
   
     

luni, 8 noiembrie 2021

O zi

     
         Imagine: pinterest.com
Iar e luni, o altă zi de luni în care încearcă să se adune din cioburi și să redevină cea de odinioară. Nu-i reușește, pentru că tot ce a ajuns e un ambalaj hâd, pe care și  oglinda îl respinge cu vehemență. Nici ei nu-i place arătarea ce a ajuns. O judecă pentru că cea pe care a cunoscut-o cândva era frumoasă, radioasă, iar chipul încercănat nu e decât degradarea iremediabilă a unui suflet suferind.
     Prima zi din săptămână a adus cu sine, de când se știe, încărcătura anxioasă a lui "a fi" la timpul trecut, dar azi e și mai dificilă povara. Nu o lasă nici să respire, darmite să se privească în oglindă. A uitat cum e să vezi dincolo de frumusețea ochilor, dincolo de chipul crispat de durere. A uitat cum e să se bucure de un început de zi, cu tot ce aduce el. 
    Zilnic trăiește cu speranța ca lumea ei nu se va risipi ca un castel de nisip în clipa următoare și că starea de angoasă e doar un moment nefericit ce urmează a fi depășit cu un alt moment fericit.
      Se încrede în forța miraculoasă a lui "poți" și Doamne, Doamne și atunci miracolul iminamente se întâmplă. Îi cântă sufletul, se îmburică tare când reușește să se înarmeze cu răbdare de zeu și-și promite că vă face orice ca să stea dârză, chiar și într-un picior, asemeni soldățelului de plumb. Pentru că i se cam înmoaie cele două picioare cum vin zorii, iar noapte așterne doar tăcere, așteptarea fiind ascunsă bine sub plapuma tomnatică a violetului.
    Azi e toată numai rouă, dar se sprijină în crenguța de brad la care visează că o va împodobi împreună cu cei de la care împrumută lumină pentru a eclipsa întunericul.


duminică, 7 noiembrie 2021

***

 
              Imagine: pinterest.com
   Când se lasa cortina peste spectacolul unei zile ea încă umblă ca un titirez de colo colo. Ici mai deretică, mai coase la horbotică, își calcă barizul și tot așa până cade și ultimul spectator. 
     E harnică foc Năstica. De când s-a mutat la casa ei, cu omul iubit, nu stă locului toata ziua. Pe toate vrea sa le facă cu mana ei, ca nu cumva să zică vreo vecină că Tudor n-ar fi de nasul ei. A învățat de la mama- sa că bărbatul are nevoie să i se poarte de grijă mai ceva ca unui copil. De aceea, când el pleaca la culcare, ea mai zăbovește un pic să vadă dacă toate în casa lor sunt orânduite cum trebuie. Apoi pleacă și ea să-și pună capul pe pieptul omului iubit și adoarme fără să se prindă că mâine e o altă zi. Lângă el, bărbatul care a cucerit-o în ciuda gurilor rele, uită de toate. Se pierde în brațele lui și nici că-i pasă de bezna din jur.
     Dimineața o prinde pe Nastica pe picioare, nici nu prinde de veste când soarele e sus pe creasta de deal, iar ea trebuie să-l suie cât nu s-a prelins pe toată bolta. E studentă, la Orhei, vrea să se facă învătătoare, cum a visat toată copilăria și trebuie să iasă la drumul central dacă nu vrea să rateze autobuzul care o va lăsa în fața Colegiului pedagogic, unde o asteapta un alt vis, visul de a-i invăța pe copii cum să stăpânească lumea magică a cărții. Tudor o ajută cu bagajul și-i sugerează să țină geanta mai aproape de piept ca să nu dea peste ea vreun hoț, că prin cartierele de oraș nu stau degeaba cei fără bani. I-a promis că așa va face și dusă a fost.
    Cât autobusul urcă și coboară serpentinele anevoioase, ea se lasă furată de ambianța pitorească din vehicul. Oameni sărmani, dichisiți cu ce au ei mai frumos și-au luat puținul de acasă pentru a-l duce la piață pentru un ban de cheltuială. Așa trăiesc de când se știu oamenii simpli, țărani din tată în fiu. Privirea lor caută în gol, a nevoi multe, doar fruntea semeață mai are putere să stea dreaptă așa cum le-a fost hărăzit- să trăiască: cu demnitate. 
     Asta e viața omului simplu, să se descurce cu puținul bătăturii și să rămână demn în fața lui, și-a zis Năstica. Acasă, la mama, a știut de nevoi și atunci și-a promis că orice ar fi va munci ca să schimbe viața oamenilor care înveșnicesc glia străbună. De aceea azi, cu inima deschisă de fericire merge mândră către visul ei.
    

sâmbătă, 6 noiembrie 2021

Soare cu dinți

                imagine: pinterest.com

    Îmi încep călatoria într-un noiembrie aproape primăvaratic, condimentat încă subtil cu verdele crud al ierbii de april.
   E eternă această vrajă de când privesc cu nopți albe la tomnatica primăvară ce mi-a pus pe umeri dalbe încercări. E angelică chiar dacă apasă cu greutatea frunzelor mohorâte peste pământul în care îmi ascund privirea de teamă că aș putea întrerupe vraja de margean. Îmi sprijin sufletul cu aceeași mohorâtă stare de acest aur de noiembrie și-i promit să primesc cu lumină căldura care mi se prelinge printre gene. Chiar dacă mă gâdilă ca un copil sprințar, trezindu-mă din amorțeala vieții pe care o port ca melcul în spate, starea mea e inertă, aproape lipsită de simțuri.
      Vreau să-i raspund cu aceeași candoare, gând imaculat, acestor zile rare, dar umbra pe care o duc e de plumb. Se ține scai, intimidându-mi spațiul personal pe care, de la o vreme, oricât nu l-aș îngrădi îl calcă toți ca pe un fir de iarbă. 
    Noiembrie, acest june galant mi se culcă în poale și-mi acoperă genunchii cu sărutări de miere, mi-i mângâie de parcă ar ști că acest mir mă îndumnezeiește mai mult decât orice pe lume. Nu există grad de comparație pentru flerul nobil pe care îl revarsă peste umbra-mi. Eu fiind în acel moment o picătură din frunza, pe care briza tainică o răvășește pe colnic.
     E noiembrie prins încă la pălăria unui anotimp pe care toți îl îmbrățișează cu patos chiar dacă răspândește prin ponoare de suflet melancolia. Soarele lui cu dinți e cel mai nefericit și ciufut, trebuie să ciupească din toate pentru a rezista măcar cât acest Brumar nu și-a facut misiunea prin curțile îmbătrânite de așteptare.

marți, 2 noiembrie 2021

un pic de bunătate, oameni buni!

   
            Pinterest.com
     Te-ai ciocnit nu o dată cu afirmații de tot felul care inculpa deseori comportamentul sau felul de a fi a celor din preajma ta. Li se aduceau acuze, injurii pentru păcate despre care nici ei nu știau. De asta te-ai convins un pic mai târziu, când ai prins la curaj și ai întors pe toate părțile cauza unui asemenea comportament. Și să vezi, cu stupoare constați că de fapt, cei mai demni de milă sunt tot cei care nedreptățesc oamenii din preajmă, descurajându-le intențiile înainte ca acestea să ia o formă.
     Am fost și eu martoră de multiple ori când trebuia să iau partea avocatului care-și apără cu vehemență clientul sau din contra, poziția juratului imparțial. Dar nici atunci și nici altădată nu am reușit decăt să ajung pe banca acuzaților doar pentru că am vrut să-i dau Cezarului ce e a lui: adevărul.
     Am pledat mereu pentru adevăr, l-am apărat cu ardoare ori de câte ori a fost întemnițat pe nedrept. E drept, apărând fermitatea unui gând, m-am ales, nu o dată și cu tot atâția bolovani pe cap, imensă și imponderabilă povară. Dar, conștientizez, doar așa mi-am putut păstra coloana vertebrală intactă, făcând față slăbiciunilor oacheșe ale adversarilor.
     E greu să schimbi oameni, intenția lor, modul de a percepe lucrurile în plinătatea lor dacă tu însuți te scalzi în două bălți. Pentru că oamenii deseori au nevoie de modele pentru a-și reseta prioritățile, nevoile. Iar poziția ta poate fi exemplu cel mai demn în astfel de situații. Tu poți influența viața celui de lângă tine, celui cu care te împrejmuiești, de aceea trebuie să te îngrijești de valoare gândului pe care îl transmiți, îl redirecționezi către sufletul înnegurat și-nstrăinat de valori.
     Tu poți alege să fii bun, semănând iubire ori să răspândești deznădejde și urgie pe unde treci.  Și una și cealaltă sunt lumi ale noastre în care noi alegem de partea cui să fim - a adevărului îngenunchiat pe la colț de stradă sau a minciunii fardate și risipită prin lume?
     

Ziua în care n-am mai plâns

               imagine: pinterest      Era 4 dimineața, zi de sâmbătă când a urcat în microbusul ce avea s-o ducă pentru prima d...