Cicatrici

   

               Imagine: pinterest.com
   Te salt pe vârfuri ca să-ți șoptesc stângaci cât de norocos sunt că te am. Ce fericire e să știu că și tu simți la fel. 

     Sunt gânduri fredonate la ceas de noapte când te caut în așternutul moale, din care nu aș mai vrea să ies niciodată, pentru că te-a  găzduit  pe tine, cel mai minunat om din lume. Cel mai albastru cer se ascunde în ochii tăi, pentru care am facut o slăbiciune din clipa când i-am văzut. Sunt dependent de tot ce spun ei, de tot ce trăiesc. 

      Sunt prizonierul capturat într-o primăvară, cu roșu  gravat în calendarul de pe peretele din sufragerie, alaturi de amintirea ce ai rămas.

  Nu pot să cred că asta ești acum, când tot ce vad eu în lume, în oameni sunt cei doi ochi albaștri de care n-am cum și nu vreau să mâ despart. Te caut nebun de dor peste unde de apă, în speranța că îți voi surprinde licărul luat de valul în care ți-ai oglindit chipul cândva. Apoi ridic brațele a rugă la cer și te vad pasăre, stăpână peste zări albastre, peste depărtări uitate, dar a mea. Te cuprind cu retina grea de ploaie și te las să survolezi râvnita libertate, pe care ai tot implorat-o. Iar eu, naivul, am tot insistat că locul tău e în atriul meu drept, unde nici un ochi de lumină nu-ți poate face rău. Credeam că pot să te am ținându-te captivă în pânza mea de păianjen. Dar am eșuat nebun de dor.

    Această nebunie e tot ce mi-a rămas.  Credeam că voi împărăți peste raiul ce ești o imensitate, dar m-am înșelat când ți-am văzut chipul plângând a toamnă. Erai nefericită. Erai o nălucă în palma mea când m-am descotorosit, într-un final, de extremul păcat. Dar era mult prea târziu. 

     Știu că ți-am tatuat pe chip cele mai hâde vremuri, lăsând cicatricile sângerânde la vedere. De asta n-am să mă iert nici chiar dacă voi cerși îndurare la nesfârșit și aș primi-o. N-am să- mi iert slăbiciunea unui păcat greu de dus, deoarece, orb ce eram, am trecut neobservată dezamăgirea ta. Am ignorat ideea că puteam să fiu bărbatul din viața ta care să contempleze la nesfârșit priveliștea din cei doi ochi albaștri. 

     

     

Vindecare

         Imagine: pinterest.com

- Copile, pune-mi mâna pe creștet ca să mă conving că nu visez, că nu ești doar o arătare.

- Am venit, mamă, sunt fiul risipit prin lume ca cenușa mânată de vânt. Ți-am auzit ruga către Preacurată, ți-am văzut lacrimile care mă dor mai mult decât sarea din oase și am venit.

   Mă astepta cuminte pe același țolișor pe care am lăsat-o acum câțiva ani. Doar că atunci își ținea nepoții în poală și le șoptea la ureche cuvinte de alint. Credea că e doar un moft al nostru această plecare  în lumea mare și că ne vom întoarce de cum vom vedea că mai bine ca acasă nu e nicăieri. Dar n-a fost să se împlinească prorocirea ei. Am rămas acolo, în țara ciocolatei mulți ani. Ne-am așezat la casa noastră în neagra depărtare, uitând sau ignorând chemarea inimii și îndemnul măicuței de a veni acasă. Că și acasa, spunea ea, dacă muncești trăiești bine. 

Cu siguranță avea partea ei de dreptate atunci când frica de a rămâne singură era însoțită de teama că se va stinge într-o zi și nu va avea cine să-i închidă pleoapele. Se îngrijea de acest obștesc sfârșit încă de pe vremea când era în floarea vieții, punea în sofca, moștenită de la bunica, fel de fel de lucrușoare, ca să nu ne cheltuim noi, dacă, Doamne ferește, va veni doamna-secure pe nepusă masă. Că na, toți suntem datori cu o moarte, se consola ea.

     Azi, când am văzut-o în prag mică și smerită, am înțeles că poți fugi de toate pe lume, dar de ochii vii ai mamei n-ai cum. Nu poți și nu trebuie, pentru că din ei izvorăsc toate averile din lume. Din ei se revarsă cele mai puternice rugăciuni care se înalță apoi la cer, materializându-se în semințe dătătoare de rod. 

      Acești ochi sunt ai maicii mele, două focuri încă purpurii la care îmi încălzesc copilul care mai sunt în brațele ei. Îi ating anii cu brațul ferm și constat că n-am plecat nicăieri și că firele dalbe din creștet i-au apărut doar să o facă și mai suavă decât era. 

      Mama mea, mai ca toate mamele din lume, poate citi în stele, poate îmblânzi apa și poate vindeca răni pe care nici un vraci nu le-ar putea descoase. Nici o alifie nu poate ține piept la vorba de alint a mamei. Cum o face ea nimeni n-o mai face. E dumnezeiască starea pe care o trăiesc la sânul ei, chiar dacă brațele caută în pământ a sprijin.

      Buna mea e pură ca un Dumnezeu. E Fântână cu de toate, dar mai cu seamă, cu dor, din acela nemuritor ce ne zgâlțâie ori de câte ori fulgeră în viețile noastre. 

 Mama e pace. E vindecare. 

     

Tot ce contează e aici și acum

     

        Imagine: pinterest.com
     Mestecenii ciupiți de soare stau ca doi străjeri, de-o parte și de alta a portiței cu răzor și freamătă cât e ziulica de mare că-i dor rădăcinile și că sclipirea frunzelor nu mai e un semn de bucurie ca altădată, ci din contra e o covârșitoare durere.

     Îi surprind sporovăind și ofticându-se din marea dimineață, când soarele abia de-și mai șterge geana de cer, cum că această toamnă este prea ciufută și le ciufulește și lor viețile. 

        Sunt doi falnici mesteceni sau au fost în vremi demult apuse. Sunt împovărați de cute brumării, cu umerii plecați de ani sărută pământul din a căror sevă se trag, amintindu-și de tinerețe lor și de sclipirea argintie de sub geană și se vaită ca doi bunei în a căror oase stă pitulită o ocă de sare. Nu-și mai ridică ochii din pământ decât ca să surprindă unghiul din care va bate vântul, că și el, zvăpăiatul este complice înrăit al acestui anotimp. 

   Cum vine dimineața, merg să le dau binețe și-i asigur că sarea din oase mă doare și pe mine. Că mi-e dor și mie de alte vremi, de vremi tinere în care lumea îmi aparține. Se întindea languroasă sub tălpile ca niște zvârlugi și așteapta să o cuceresc. Le mai spun că tânjesc și eu după acasă. Că la fel ca ei, am plecat silită de împrejurări, iar solul de unde mă trag e cel mai fertil dintre toate. Din el mi-am țesut cele mai temeinice ancore, cele mai năstrușnice povești, pe care azi le îngân ca să rezist acestor zile de toamnă, pe care nu pot spune că le iubesc, dar încerc să trec pe lângă ele cu fruntea sus, să mă bucur că sunt totuși în viața mea.

- Asta ar trebui să faceți și voi, cu atât mai mult că anii v-au pus în plete înțelepciunea care mie încă-mi lipsește. Eu încă o mai caut ca să-mi astâmpăr ecoul zvăpăiat din gândurile nocturne și cred, cu elanul de la douăzeci de ani, că în ea este pitit secretul fericirii. 

      Nu știu dacă pomii care au împânzit straturile de acasă mi-au ascultat îndemnul, dar cert e că s-au prins că secretul fericirii vine din zile trăite cu înțelepciune, fie într-un Brumărel sprințar ori din contra, într-o toamnă în care puterea lui "a fost odată" nu-și mai are rost. Tot ce contează "e aici și acum".

Prima dragoste

          Imagine: pinterest.com
- Îmi ești datoare cu un dans. Mi-ai promis. Sper că n-ai uitat?

    Așa încep mai toate poveștile de dragoste, povești din acelea cu zvâcniri de inimă, cu fluturi în stomac, nopți albe și pârpâlit sub plapumă. Așa a început și a mea.

    Eram un pui de om, un boboc de floare abia înmugurit când am auzit de unul Zburătorul ce frânge noaptea pe-nserat inimi nestricate de fiorul dragostei pătimașe. El le ademenește în pânza de cuceritor, le promite nopți cu stele fine și dimineți cu zurgălăi, dar de fapt se complace în propriul rol, delectându-se cu lacrimi și of-uri dosite sub plapumă de june fecioare.

    A venit și la mine, l-am tot așteptat, invocat în nopți albastre ca să mă conving de abilitatea cuceritorului din povești și a venit. A venit, așa cum îi stă bine în straie de cavaler, m-a curtat, mi-a adus flori și m-a invitat la dans. La unul din dansurile acelea de care n-ai vrea să te desprinzi niciodată. Cu aer bonom, cu frac și cravată mi-a promis că-n nopți cu lună plină îmi va pune sub cap tot Carul Mare, toată constelația aprinsă a bolții spre care privim, doar să-i dau o sărutare. 

    De la acea sărutare și până acum au trecut câteva decenii, timp în care, fiecare dintre noi și-a ales o stea, doar o stea ca să o urmeze, crezând că așa vor izbăvi de întunericul gros acest pământ pe care își plimbă razele soarele. 

     Era mai. Satul îmbrăcat în albul castanilor forfotea de lume, iar noi, doi tineri îndrăgostiți de acest miracol, am pornit să căutăm sub veghea pădurii tăcerea care să vorbească în locul nostru. Am găsit-o pitulită la umbra unui tei, doldora de așteptare. Am prins-o în hora noastră puierilă, aproape pudică și n-am mai lăsat-o să plece decât la apus, atunci când se lasase umbra peste noi.

    Eram doi copii, două gânduri ce fredonau la unison, nemuritorul cânt al veșniciei din care ne-am născut, cu tot cu fior.

    Azi ne purtăm pașii sărăciți de acel alean prin locuri megieșe de cândva. Admirăm cu aceeași liniște castanii beți de floare, teiul cu a lui mireasmă, doar că acum, la decenii distanță, nici floarea, nici parfumul nu mai pun în mișcare fluturii aghezmuiți de dulceața primului sărut. Au adormit ferecați în promisiunile frivole de cândva, dar măcar acum, cu părul nins de la atâtea flori de tei, strângem la piept misterul unei nopți în care două frunți plecate stau îmbrățișați, vegheați de acelaș Car Mare.

   

singura direcție e doar înainte

     

          Imagine: pinterest.com
     Zilele și-au luat carapacea în spate de la atâta mocirlă și se miscă cu viteza țestoasei spre nicăieri. Eu, ca și ieri, mi-am agățat speranța în gâtul lor și îmi confirm, a mia oară că singura direcție în care pot să merg acum e doar înainte. Chiar dacă semnul zodiacal face o antiteză perfectă cu afirmația, mă ambiționez să cred că mersul, fie și pe bandă îngustă, dar înainte, îmi face bine. 

    Azi mi-am agățat cei treizeci de arginți de brațul sfidător al sorții și la piept cu speranța mea pudică mă îndrept spre ziua de mâine, unde stă și mă așteaptă Duminica mea Mare. Mă așteaptă cozonacul aburind a soare și oameni, mama, cu tot ce înseamnă ea, dar și nuielușa din cui, care vibrează în van de când toți au plecat. S-a uscat asemeni nucului din poartă de la atâta așteptare, de la atâta privit în zare.

    Mă întorc pe cărarea bătătorită a câta oară și tot nu mă satur să-i admir minunile cu care a înzestrat-o Dumnezeu de sus. Cred că, dacă printr-o încrengătură a sorții, aș putea să revin la rădăcini, cu tot ce sunt acum, aș fi în stare să zidesc munți de oameni  doar să nu mai fie dor pe ulița cu porțită la colț. Sau să nu mai fie maicuțe îmbodolite de singurătate și tați orfani de aripi. I-aș readuce uliței, de la un cap la altul, zumzetul de odinioară, criptat în fețe de măicuțe  îmbătrânite. Tot ele odinioară cu fața strălucind de tinerețe ne petreceau în lume, ștergând cu colțul batistei, cu floricele, cele două amărăciuni înnodate sub barbă.

     În fața porții și azi mai poți vedea aceeași băsmăluță, tivită de sute de ori pe la colțuri, roasă de molima de timp, ce dă drumul pe unde apucă la fine brume. Dar n-o schimbă pe nimic în lume, că poate fiului rătăcitor i se face dor și doar batista cu floricele îl va face să-i bată la poartă.

    Asta e soarta mamelor care au luat de pe umerii zilelor carapacea dureros de grea și și-au întins-o pe propiile brațe asemeni unui șal verde, crezând că timpul le-a luat tot.

     ...Mă ciupesc totuși și revin la ceea ce simt. Simt că timpul petrecut  mai mult în dosul pleoapelor mă purifică. Mă lasă să văd în voie și pădurea, și copacii din care urmează să-mi cresc rădăcini fragile, dar noi.

cauta-ți muntele și urcă-l

   

           Imagine: pinterest.com
      E octombrie, iar eu abia azi m-am prins la gândul că acest Brumarel, legat de mijloc ca un vornicel, pornește să bată câmpii de bine ce se simte în pielea-i cărămizie. Ciufulește pomul din fața casei și-i aprinde în plete felinare cu gust dulce-acrișor, cu care mama  parfuma seara de Crăciun. O seară de basm, în care doar cei iubiți și încălziți de o sobă și un peretar aveau parte. 

     Azi mă încălzesc și eu la lumina felinarelor din fața casei și trăiesc cu ardoarea copilului nerăbdător Noaptea de Ajun. 

...și totuși acest Brumărel e mai blând, mă lasă să-mi sprijin brațele împovărate de mijlocul lui și toate în lume capătă un sens. Se aliniază ca la o solemnitate, iar eu, în rolul cenușăresei, care n-a mai fost la un bal, de pe vremea lui Păzvante le dichisește straiele, le piaptănă cocurile, doar se vor îndura să mă scoată în lume. Și se îndură, pentru că acest chipeș octombrel știe cel mai bine cum e să ți se fure din ce a fost mai întâi al tău și apoi a celorlalți și mă ia de braț, ca un veritabil prinț și ne pierdem în cel mai iluzoriu "vals, vals". Mă lasă  din piruiete abia spre seară, când luna nu mai are ochi pentru atâta dans, pe prispa din fața casei, unde mama, până dimineață, plămădește, frământă, adună cea mai pufabă pâine pe care îmi pun capul ostenit de la atâta dans.        

      Acolo mă prind zorii, iar prin geana lor o aud pe mama, abia șoptind: "caută-ti, draga mea, muntele și urcă-l, acolo e ascuns firicelul de noroc de care se sprijină destinul tău". 

    ...și iată-mă până azi urcând și coborând munți de griji, de încercări, de împliniri și neîmpliniri. Dar mai sper. 

      Eu încă mai sper că acest brumărel, deloc brumăriu să scoată la lumina felinarelor firul Ariadnei, pe care îl tot caut.

     

    

Fericirea are chipul tău

 

          Imagine: pinterest.com
        E dimineață. Soarele ca și mine a ieșit să-și scuture de rouă geana. E frumos și maiestuos acest astru matinal care știe cum să ne facă să ne simțim bine- ne inundă de lumină, căldură și ne prinde de obraji rosul fructului pârguit.

    Șapte dimineața e ora perfectă pentru a nu te împiedica de întuneric. E ora când orice gărgăriță vrea să-și încerce picioarele adormite de iarba înrourată pe care toamna și-a așezat fața. Și eu asemeni acestei misterioase insecte, de a căror servicii matrimoniale mă foloseam ca să-mi arate ursitul, în îndepărtate vremi puierile, calc prin firul de iarbă reavăn ca să simt că trăiesc, că  sunt vie și tot ce-i omenesc îmi aparține. 

   La opt dimineața nu mai e loc de copilării, e nevoie ca omul serios, din care sunt clădit să-și intre în rol: să pună, să alinieze ca de zi mare orice fir de tăcere, că doar gărgărița, cu roua pe degete, să nu rătăcească prea mult printre cioburile de ieri și azi.

    Când ornicul bate zece, toate și-au intrat în rol. Un Rowenta, de ultimă generație, umblă de amețește printre picioare statice, iar robotul de bucătărie stoarce, curăță, leagă, dezleagă până în lume se așterne pacea. Pacea aceea pe care o poți gusta, o poți pipăi cu sufletul satisfăcut că gura nu-ți mai lasă apă. Toate în momentul acela au nevoie de liniște, elimentara liniște care se și bea și are cel mai savuros gust dulce-amărui. E licoarea la care nu aș renunța nici pentru puiul de somn care ar trebui să mă prindă de cum se face paișpe.

   Și dacă e să trăiesc revelația unei zile împlinite, totuși aș alege s-o petrec în compania ta. De aceea, ora 15 mă surprinde cu  capul în nori, dar cu vârful degetelor, totuși de pământul țeapăn, de unde n-am voie să mă desprind. Trebuie să fiu lucidă, translucidă, pentru că gărgărița, cu frumusețea ei angelică, cuceritoare, îmi tot face cu ochiul, se vrea în centrul evenimentelor. Chiar și așa, gândul la tine ma umple de bine, de mine și vreau să-mi oglindesc privirea chiar și pentru o clipită în marea ta de vise.  Atât cât să mă îmbujorez. Să mă intimidez de ce-ar putea să se întâmple cu noi, dacă ne-am lăsa prinși în vârtej și să adorm.

      Îmi reușește pentru că fericirea mea are chipul tău. Iar această fericire, îmi e de ajuns ca să prind ora șaptesprezece, când greul e mai greu și să adorm în fapt de noapte când peste lume se așterne violetul, gândindu-mă că atâta soare, nu m-a inundat de pe vremea când rochița cu floricele purta cosite brune și fundițe gofrate.

     

Gând

     

          imagine: pinterest.com
        Ziua în care m-am nascut a fost o zi obișnuită. Nu că as fi putut pretinde ca ea să fi fost o zi mare, din aia cu sfinți, dar macar așa, cât de opac să se fi zărit o stea norocoasă pe strada mea. Dar n-a fost să fie. A fost o zi de pomină macar pentru părinții mei. Asta da satisfacție. Cică tata a ținut-o într-o petrecere o săptămână, de bucurie mare, iar biata mama era extrem de fericită că am măcar ochi albastri și da, că o să port nume de vedetă. 

      Ei, mama și tata,  au ales să-mi dea un nume de radio, de tv. Am zis vedetă, pentru că la ora aceea se perindau prin fața ecranului TV mai multe tizuri de ale mele: Corina Chiriac, Corina Fusu etc. Și părinții mei, cumva furați de candoarea și profesionalismul acestora mi-au dat și mie, pe lângă nume și ce au putut. Au avut din plin frumusețe, mi-au dat, au avut dragoste de împartășit, n-au așteptat și mi-au injectat-o cu tot cu nerv ca să nu mă pomenesc într-o zi că n-are de cine să-mi fie dor. Și uite așa: din dor în dor, am ajuns să mă pirpiresc la umbra lui ca o floare de nu-mă-uita. 

     Azi mă surprind citind în stele, în speranța că am și eu pe bolta dintre cer și pământ o stea, una care să mă deconspire, să-mi arate din deget atunci când calc prin străchini. Că na, mi se mai întâmplă și mie să mai dau prin gropi de la atâta căutat. Și deseori mă prind la gândul că visez la cai verzi pe pereți. Că lumea din care fac parte mă iubește, așa cum o iubesc și eu. Că oamenii pe care-i am aproape chiar îmi sunt aproape; că binele pe care l-am tot făcut, dezinteresat, se răsplătește cu bine; că florile pe care le-am crescut își vor deschide fața către mine, iar bărbatul pe care l-am iubit mă va iubi și el. 

    De toate mi-au pus în traistă mama și tata, dar totuși au uitat ceva, au uitat norocul pe masa din sufragerie. N-au vrut să-l deranjeze cică juca table cu vecinul de peste drum. Era tare nenorocit că acela îi luase un cal și atunci, li s-au făcut milă de el și l-au lăsat, în capul mesei să-și lingă rănile. Iar mie mi-au promis că mi-l dau pe urmă.  Și ce credeți? A doua zi, ia-l de unde nu-i.

      Și uite așa, cu de toate la purtător, dar norocul ia-l de unde nu e.

    Azi să mă plâng ar fi un mare pacat, pentru că părinții mei, mai ales mama, cea cu Dumnezeu în suflet, mi L-a dat pe El să mă ocrotească, să mă păzească de necaz și să-I plâng pe umăr atunci când îmi va fi greu. El are grijă de mine, dar și de cei cărora le-am dat bruma de noroc, ca să o pună la încolțit pentru a da rod nou. 

   

Bine nu se vede decât cu inima

       

          imagine: pinterest.com
       E dimineață, curtea școlii e împânzită de larmă de copii. Toți se grăbesc să ajungă înaintea clopoțelului și să-și ocupe locul în bănci, doar Doru își poartă pașii stângaci spre clasă. El a uitat să-i aducă doamnei învățătoare crizantemele ce și-au scos bobocii la soare ca să înflorească și să se pârguiască în lumina lui. Deși mama, i-a amintit cu noaptea-n cap, când a dat să plece la cules de struguri, el a uitat și gata.

Dar cum să nu uiți dacă nătăfleața de soră-sa vrea tocmai azi, de ziua tuturor învățătorilor, rochia în buline? 

      Tocmai azi și-a amintit că de prea multă vreme n-a condus-o la grădiniță și parcă n-ar fi fost de ajuns toate astea, și-a mai uitat și păpușa acasă, așa că Dorul a mai tras o fugă să i-o aducă. Și, să vezi, toate treburile astea de oameni mari l-au făcut să uite de flori. 

      Trec in grabă pe lângă el, copii mai mari, mai mititei și toți, dar aproape toți au în mână buchete. Intră grăbiți pe ușa școlii, care  și ea a îmbrăcat rochie de gală, exact ca Mădălina, soră-sa. E imensă școala lui, o zi întreagă nu i-ar ajunge să -i cunoască toate ungherele, dar azi, e și mai mare cu brațele deschise. 

  - Oare ce va zice doamna învățătoare, se gândește Doru?  Va observa că astăzi nu i-a adus flori? 

     Mânat de acest gând Dorul pornește spre clasă și ticluiește un plan. La recreația mare, când toți ai lui vor fi furați de joc, el va trage o fugă până acasă, că nu locuiește decât peste două garduri de școală și-i va dărui bunei lui învățătoare, care astăzi e numai lumină, numai zâmbet, cel mai frumos braț de flori. Și când totul părea pregătit, iată că se aude strigat:

- Dorule, trezește-te, băiete, e timpul să-l lași pe moș Ene, că uite, te prinde clopoțelul pe drum. Dar vezi, nu uita, că azi toată școala e numai sărbătoare, ca de zi mare trebuie să fii gătit și tu.

- Atunci trebuie să -mi iau și florile, că toată noaptea le-am rătăcit prin vise. Vreau să o surprind pe doamna învățătoare cu cele mai boghete crizanteme, sare ca ars din pat Doru.

E tare fericit că toată aventura cu buchetul de flori, pregătit pentru un om important din viața lui, a fost doar un vis. E convins că doamna învățătoare se va bucura și-i va spune, așa cum le spune mereu:

- "Bine se vede doar cu inima, de aceea, dragii mei discipoli nu încetați să creșteți oameni buni, copii cuminți, îndrăgostiți de carte și atunci, dar numai atunci, inima voastră vă deschide ochii ca să privească blând la tot ce ați făurit voi " 

    Astfel ne răsplătește doamna profesoară  faptele noastre de oameni mari. E cea mai minunată ființă pe care am cunoscut-o după mama și soră-mea. 

       Dorul știe bine ce spune, pentru că, din banca-ntâi, unde stă el și Dumitrița, o colegă oacheșă, pe care o cunoaște încă de la grădiniță, ochii învățătoarei lui sunt cei mai superbi, cei mai radioși și nu doar pentru că el, Doru i-a adus flori, ci pentru că buna lui îndrumătoare a fost binecuvântată de o zână bună la naștere, să se facă învățătoare, să fie zâna tuturor copiilor care vor făuri destinul țării și al lor. Acest lucru l-a citit în ochii ei atunci când literele din abecedar păreau pentru el doar niște înscrisuri înșiruite la  întâmplare.

      Acum, că știe să citească și să scrie nu va înceta să-i mulțumească zânei care l-a învățat cum se scrie "mama", "pace", "soare".      ...Și tot de la ea a învățat că bine se vede doar cu inima îndrăgostită de tot și de toate.

   

Bună dimineața, ziuă nouă!

   

                    imag.pinterest.com

     Bună dimineața, ziuă nouă! Bună dimineața, rutină! Ce mai faci? Cum o mai duci?

    Așa începe o zi în care te pomenești că tot ce făceai ieri, s-a ruinat, iar azi e musai să o iei de la capat. E imperios necesar să te reinventezi, pentru ca zilele să nu se amestece ca culorile de pe pasarela Soarelui, ci să se distingă măcar prin stropul de brumă tomnatică. 

     Lumina unei zile mohorâte abia de se zărește când îmi crap geana grea de nesomn și mă încumet să cred că ea intenționat mi se așează pe pleoape doar, doar să simt și eu un punct de reper. 

    Lumina dimineții e punctul meu de reper, mă sprijin de ea ca să îmbrățișăm împreună apusul. Iar apusul aduce cu sine liniște și miracolul că "uite, a mai trecut o zi". Uit că calendarul, ca și ornicul e supărat pe timp și îți scade zile, ore, dar îți adaugă ani, ani peste care a trecut securea războinică a batrânului Cronos. Și, dintr-o dată, mă pomenesc că am uitat să mai fiu eu, că străina din oglindă nu-mi mai seamănă, iar ochii vii de odinioară, au rămas să privească în gol a așteptare. S-ar părea că tabloul e sumbru, dar nu e, e timorat un pic de incertitudinea ce o aduce deseori noua zi. Și nu catadicsește să se ia la bătaie cu timpul, că oricât de galeș n-ar fi, tot  hulpav și răzbunător rămâne.

 Știu asta,  de aceea, tot ce-mi rămâne, este să-l salut de la fereastra zilelor mele albe, fluturând același gând: 

     "Astăzi e o nouă zi". 

 

     

     

    

Autoexilare

     

           Imag: facebook.com
  Stau între patru pereți departe de lume și mi-e aproape imposibil să mă gândesc că ușa s-ar putea deschide și, ca printr-o minune, ar intra soarele. E mai mult o iluzie această viziune a mea, pentru că în realitate ușile de la ospiciu sunt ferecate bine, prin ele nu intră decât halatul în dungi și camașa de forță. 

     M-am autoexilat dintr-o părere, am ales drumul cel mai scurt de a fugi de probleme, așa cred acum când cheia de la broasca inimii mi-a ferecat toate trăirile vii. Simt că mi-e străină cămara asta, cu pereți desenați în alb, cu cercuri jucăușe, cu lumini artificile de unde doar fluturii nopții pot zâmbi transigent. Mi-e frică de ei, dar și mai frică mi-e de vârtejul de lumină ce-mi scaldă retina împovărată de roua expulzării. Mi-e teamă că ar putea într-o zi să erupă secătuită de tot și de toate și atunci ce rost acest exil, doar cu bilet-dus. 

Mă întreb atunci, ce rost au toate astea dacă cămașa de forță pe care ai îmbrăcat-o benevol e cu dus-întors, cu fericiri de moment și dureri interminabile? De ce oamenii se răstignesc pe propria cruce, de ce se complac în această moarte latentă? Probabil, ca și mine au ales să traiască experiența emigrantului, cu plâns sub plapumă, cu capul plecat, dar cu mai mulți amărâți de bani în buzunar. Paradoxal, dar banii nu aduc fericirea, ei te secătuiesc de fericire. Și atunci ce rost acest surghiunt?

    Stau între patru pereți, am timp și nu am timp să mă lamentez, să mă las dus de valul emigrantului cu bani, pentru că de fapt există zilnic un clopoțel, un clinhet minuscul care mă ademenește să-mi încep ziua cu bucurie, ca și cum ar fi ultima zi de exil.