Popas

            (imagine google)

M-am oprit la marginea drumului pentru a trage un pic de aer montan. Da, montan, pentru că aerul de la mine de acasă capătă dimensiuni nemărginite. M-am oprit, pentru că eram surmenată după un drum lung, făcut prin ploaia ciobàneascà care nu mai contenea de săptămâni bune, de părea că s-a spars cerul cu toată marea lui de lacrimi.

 Imediat, cum s-a ivit un ochi de lumină, m-am oprit să-i admir strălucirea de care mi se făcuse un dor nebun. Voiam să alerg prin iarba fragedă de acasă dupa lungi rătaciri prin lume. După un zbucium constant, am reușit să mă proptesc în lungul drumului și să mă-mbăt cu mireasma lanului cu rapiță, care aprindea lunca ca o scânteie de văpaie. Felinarele aprinse erau călauză prielnică rătăcirii mele despre care abia când am adulmecat misterul locului ce m-a nascut, am înțeles cât de neînsemnate și efemere sunt toate tragerile astea la sorț cu viața.

    Din lungul câmpului mi-a iesit în întâmpinare toloaca cu bobocei, troscotul catifelat ce-mi mângâia blând genunchii înfloriți de la atâta mătanii, toate îmi faceau o poftă nebună de zbenguiala de altădată. Acum că am călcat țarina arsă de vreme, nu mai plec decât după soare ca să-i fac loc în viața mea. 

  

   

Revedere

Mașina s-a oprit în fața porții, acolo unde zeci de copii gălăgioși așteptau nerăbdători o îmbrățișare, uitând că distanța socială mai e încă dezideratul zilelor din care am început a renaște precum curcubeul după ploaie iese cu întreg spectrul de culori.

   Mă așteptau nerăbdători și gureși asemeni pitulicilor ieșite în larg, voiau să le spun că gata, zilele fără soare la orizont au apus, de azi în colo, toată minunea din jur ne aparține și se vrea explorată. Asta le-am spus și ca un refren sublim, în asonanță perfectă cu unduirile inimii mele, au poftit în clasa cu glastre în floare și lumină cât cuprinde cerul. Acolo, brațele mamei ce-și așteaptă feciorii risipiți în lume,  ne-au acoperit cu cea mai mirifică tandrețe, lăsându-ne clipa de intimitate doar nouă, celor care ne-a fost cel mai dor.

  Asezați în băncile care păleau stângaci de la atâta suferință cât au îndurat, ne-am ancorat într-un cânt al dorului de absolut ce suna frenetic, dar insistent de la o vreme încoace. Le-am povestit cât de mult lumea s-a schimbat, cât de mare e bucuria revederii cu ei și cât e de sublim răsăritul, cu sunet de clopoțel ce ne strânge cu mic și mare sub un singur imens dor- cel de a însufleți adevărul din magistralul tărâm al descoperirilor, fără să-mi dau seama că gălăgia clasei mele a împrumutat din mângâierea insistentă și suavă a râului, din șopotul reverberat al apei, din licărul strident al luminiței de la capătul tunelului și atunci am înțeles că această revedere a noastră este mai mult decăt o întâlnire, ea este esență tămaduitoare în stare pură. Este ieșirea din uitarea morbidă în care ne-am pomenit peste noapte.

   

Rătăcire

 

      Mă caut și nu mă găsesc. Mă strig și nu mă aud. Mă uit și nu mă văd, de parcă toate pe lume mi-au declarat un ostentativ război, interminabil de dificil pe care simt că l-aș fi putut evita dacă aveam suficient curaj în fața destinului, ripostând cu un dislike hotărât.

    Simt că aș fi în stare să urc Everestul, dacă acolo, pe creasta calcinată și uriașă ar sta să mă aștepte răbdătoare și nepieritoare umbra mea fără de care aș fi înghițit de bezna adâncului. Și apoi,  ce fel de El fără umbră, fără pașii mișcători în bezna unor zile asaltate de corvoadele zilnice ale șederii lui pe planeta cu cele mai frumoase visuri - un fluture de-o zi, atât va rezista ispitei.

   Am avut un vis, unul din care e mai bine să  nu te trezești, pentru că odată ieșit din misterului lui, începi să te întrebi dacă goana după bani mulți și fuste scurte nu e ceva destul de peiorativ și  nebulos? Nu e o alergare deșartă această ambuscadă tacită a lucrurilor inutile din viața pe care o trăim, gonind ca un Sisif cu propria povară în spate sau mai degrabă un efort de moment, cu satisfacții efemere?
   Am impresia că nimic nu poate fi mai de lungă durată decât spiritul tău îndrăgostit de minunea care ești și decât șansa pe care o dai valorilor din care ți-e clădit acest spirit constructivist, înălțător de dulce atunci când este fundamentat pe sănătatea ta mintală.
   Mă pierd în aceste căutări zilnice, interminabile reflecții despre sensul existențial al problemelor cotidiene, fără de care, conștient sunt, am rătăci fără busolă, adică fără dreapta judecată.

Delir

      S-a trezit cu ochii împăiengeniți încă de somn, era mult prea extenuat aseară când s-a întins în moalele catifelat al așternutului familiar, curat și croșetat cu dantela preferată. Nu-și amintea prea bine cum a ajuns în patul de un alb imaculat, întreținut ca la carte de bona care i-a devenit ca o mamă, de când cea care i-a dat viață,  a plecat pe un drum fără întoarcere.
     Simțea, dis-de -dimineață, nevoia unui suflu proaspăt, o adiere feciorelnică, un gând năstrușnic ce l-ar scoate din starea de angoasă și apatie ce i-a invadat ființa. Probabil,  căldura casei părintești, așternutul apretat, cu nuanțe fine de violete, l-a teleportat într-o lume cu de toate, foarte bine orânduită: cu mama gospodărind prin casă, cu tata la mașina de scris, cu duminici în floare și copilării la colț de stradă. Toate migălos de bine potrivite, compuneau cel mai ingenuu tablou, dar care exclipsează fărâma de viață prin opulență spirituală, adevărată hrană a unor rădăcini cultivate cu dragoste.
 ... Îi era dor de veșnicie, de elixirul ce-ți pune în mișcare fiecare vis năstrușnic, de la care pornesc toate averile din lume.
   A înțeles că tot ce își dorea de la viață alcătuiau un mic paradis, dar al lui. Acum că s-a întors îi lipsea familia, cea  care a rămas cuminte să-i aștepte reîntoarcerea, pentru că atunci când a plecat, trăirile contradictorii, că ar fi putut proceda altfel, nu l-au lăsat multă vreme să-și continuie viața, să o construiască așa cum au visat cu toții și acum iată-l aici, în casa care i-au crescut aripi, i-a dat impulsul luptătorului, forța biruitorului,  rădăcini sănătoase, prinse în adeneul pământului ce l-a născut, dar care aveau să sângereze până la delir atunci când îi va și dor de veșnicia arhetipală, din care au zburat ca un fum iluzoriu mama și tata, luând cu ei copilăria pe care o cauta neîncetat prin orașele mari, ce n-au habar de plânsul copilului rămas orfan, într-un spațiu de cavou, până nu s-a lăsat în voia pașilor, care dintr-odată prinseseră vlagă, aducându-l acasă.
     Abandonat în visul unei zile de vară, cu grădina dată în floare asemeni crângului cu păsărele, a înțeles că nimic nu e mai fără de prihană decât dorul ce te poartă ca un bezmetic prin lume ca până la urmă să te abandoneze într-o grădină pitorească, în care a încolțit aspirațiile inocente ale unui tânăr abia îmbobocit, dar atât de îmbătrânit în căutarea sublimului vital.
   Casa, cu tot miracolul ei, l-a primit cu o modestie exacerbată, parcă intimidată că obloanele ochioase de cândva pălesc în fața impozanței tânărului venit de la oraș. Cu chipul împăiengenit de lianele sălbăticite, ce îi umbreau fragezimea și tinerețe de cândva, privea în golul imens de parcă tot ce voia să-i spună e că a venit mult prea târziu. Toate în jurul ei aveau chipul palid al muribundului, pregătit silențios pentru ultima sărutare, o resemnare firească a trupului în fața morții îi era familiară ogrăzii care l-a crescut. Dar toate aveau să renască, să capete roșul câmpului cu maci, dacă venea el, glasul buclucaș de altădată să-i inunde răzorul cu clinchete zglobii.
    Și el a venit. A revenit maturul din el și a constatat: copilul din el nu a plecat niciodată din această grădină de rai, a fost mereu prezent printre straturile îmbujorate, doar că a fost nevoie de ani ani -lumină, așa i se părea acum această lipsă, ca să constate că e un arhetip care a revenit să -și îmbrățișeze cu tandrețea însetatului de pământ și inimă de îndrăgostit, gura de aer, care îi va ajunge până să se transforme în absolutul mult râvnit.

Imensitate

 

    Azi noapte ți-am văzut chipul în oglinda de dincolo de paravan. Erai deosebită. Ceva îmi spunea că nu te voi putea lăsa să pleci ca o nălucă, așa cum ai venit și că mă voi îngriji, ca venirea ta temporară să se transforme într-o ședere pe viață, cu domiciliu stabil în inima mea. Te voi lăsa să mă iubești, dar nu te voi lăsa să mă diseci de sentimente înainte să -mi lași veșnicia cu toate miresmele ei, să-mi cadă la picioare. Voi avea grijă să nu mă despoi de iluzii fără a mă încredința că trăit aievea visul de iubire ia forțe anscentrale, adevărate doctorii pe timp de criză de iubire. Dar pe noi, doi nebuni de dor, nu ne paște moartea, atâta timp cât  marele mistere ce suntem se vor împreuna sub acelaș imens cer de stele,  martor veghetor al tuturor ofurilor din lume și vor valsa sub carul mare tandemul perfect.
    Azi noapte m-ai rugat să te las să-mi adormi pe piept, și eu te-am lăsat să-mi veghezi bătăile inimii din care reverbera monoton, dar frecvent ritmul pus pe fugă de avalanșa nisipoasă în care îmi cufundam tălpile dornice de verde crud atunci când te căutam.
...și pentru că te-am găsit, te-am cucerit pe îndelete: mai întâi ți-am iubit gândul, apoi retina prin care priveai imensitatea sacadată de griji și după te-am iubit pe tine, cu tot cu  oceanul de vise prin care te căutam cu nesaț. Atunci ochii tăi mari, senini ca apa din care te-ai născut și-au deschis obloanele sufletului amorțin, așa mi-ai spus atunci, spre curcubeul ce sunt și mi-au șoptit ”mai rămâi”.
Și iată-mă aici, iubind iubirea din miracolul ce ești!

Antiteză

 

    Eram mică când am început să mă gândesc mai serios la viață și moarte. Aceste două probleme existențialiste erau percepute de mine, copilul, într-o antiteză naivă, aproape imperceptibil de ridicolă. Viața era văzută de copilul din mine, ca un Colos gigantic, ce-și înalță maiestuos cupola spre culmile imense ale Universului, dar, în același timp, un gigant firav și neputincios în pofida constituției lui de nămilă, atâta timp cât o biată bătrânică urâcioasă, ce-i drept, poate spulbera un ditamai colosul. Acestuia începe să-i tremure picioarele și răvășește toată cupola cetății peste omenirea vraiște. E o interpretarea frivolă, puierilă, dar care m-a ținut trează multe nopți cu lună. În aceste nopți, am reflectat neîncetat la  luptă pe care o duc cele două și am constatat cu stupoare că ele: viața și moarte, au nevoie stringentă de a trăi în armonie. E ca și cum ai ține un dușman aproape. Atunci nu știam care e cea mai tare până nu am descoperit că misterul longeviv al lumii este cumva reflectat și-n cealaltă față a vieții- moartea, care de multe ori și-a demonstrat vivacitatea secerând fără prea multe surle și trâmbițe vieți abia date în floare. Era crudă și nedreaptă atunci, așa este și acum și de aceea, am început prin a-mi seta prioritățile, dând vieții farmecul și fragezimea înfloririi din iubire pentru ea.
   Am hotărât să nu mai fiu nemulțumită de mine, ci, din contra, am început prin a mă iubi mai mult, pentru că, nimic nu este mai fără de sens decât pierderea de sine constantă, lipsa de iubire față de tine.  E ca și cum te-ai ancora într-o viață care nu-ți aparține- te obișnuiești prin a te hrăni cu jumătăți de măsură, pe motiv că până la întreg mai e cale lungă ori, din contra, nu-l vei palpa niciodată și de aici până la moartea propriului sine nu e decât un pas minuscul.  De aceea, am început a mă privi mai mult în oglindă. Neprietena despre care vă vorbisem anterior, azi ocupă un loc de cinste în garderoba mea, am grijă cum mă vede: tristă sau fericită, pentru că reflecția eului din mine este ceea ce caut în ochiul argintiu al ei.

Tribut

   

                       unui Om care a fost și nu mai e

Azi doar durerea vorbește!

Era mai și sărbătoare când peste cerul inimii mele s-a abătut furtuna nemiloasă a morții. Năvalnica și incoruptibila moarte a venit, așa cum vine ea, prin ușa din spate să ceară tribut pentru șederea noastră pe pământ. Fără prea multe amendamente, rigori sau menajamente ea s-a strecurat printre oamenii tineri, oameni îndrăgostiți de viață și a strivit cu nepăsare cea mai optimistă viață, invocând că și Dumnezeu, acolo, sus are nevoie de ea pentru a-L ajuta să descopere geografia universului, de care aceasta era  îndrăgostită la nebunie. Ademenită ca o școlăriță, ea a ales să plece, uitând că toate-n lumea asta au o rânduială și că nu poți pleca undeva, de unde știi că nu te vei mai întoarce, fără să lași un bilet de adio, un sărutat pe frunte sau un " iartați-mă, dar plec", sau pur și simplu un banal " adio". Prea în grabă i-a fost plecarea, dacă  a uitat de toate aceste formalități ale bunelor maniere, lăsându-ne, pe cei încă vii, dar morți de durerea unui asemenea zbor să ne consolăm rănile cu frânturi de amintiri și regretul că am fi putut schimba ceva de am fi încercat. 

  Azi doar lacrima e cea care ne dezbracă de regrete și durerea imensă  face loc iertării și iubirii de aproapele care ne-a fost pavăză și confident în vremile de restriște, dar care împovărat de neagra veșnicie, a ales lumina edenului pură și suavă aidoma zâmbetului ștrengar de pe buzele ei. 

Sper ca în cele patruzeci de zile, cât călătorește sufletul ei printre noi, oamenii cu care s-a înfrățit în această ședere a ei pe pământ, să-i ridicăm ofrande la cer pentru a o convinge  că a făcut mare greșeală lăsând paradisul propriului leagăn-casa înveșnicită cu straturi imense de flori și cuib de rândunele, alegând un eden comun, al tuturor, de unde nu s-a mai întors nici un plecat.
Amin!

  

    

Popas

 

Omule, când ți-e greu, ce faci, plângi sau râzi? Oftezi sau îți strigi durerea golgotei din tine fără prea mari rezerve? Sigur, te exteriorizezi, eliberându-ți trupul de amărăciunea eșecului și a neputinței, implorând-o pe Preacurata să te izbăvească de bolovanul imens al durerii. Constați cu amărăciune și ezitare că toate-n lume sunt efemere asemeni firului de iarbă ce-și scaldă pleata-n vânt la apropierea tăișului. De aceea, omule, tu călătorule, ai grijă pe unde treci, pentru că în trecerea ta grăbită, ai putea involuntar să rănești firul de iarbă necopt, pentru că n-a știut la timp să-și plece fruntea din calea ta.
    Omule, ai grijă pe unde calci, că s-ar putea să dai de izvoare și să le strivești fața brăzdată de cutele ce altădată ți-au tămăduit trupul de rănile secetei, lăsându-te să scotocești în adâncimi de izvoare pentru a te salva de peire.

       Ai grijă, omule, să nu-ți faci rău ignorând bătăile inimii datorită cărora azi ești atotputernic, fii prudent cu firul de iarbă, cu limpezimea izvoarelor, dar și cu aproapele pe al cărui umăr ți-ai așezat capul osândit între reverberațiile strigătului din tine și vocile extintoare ale agitației pământești.
      Fii empatic! Fii tu însuți pentru a te câștiga neîncetat, nu-ți ignora asanalele cugetului, dacă știi că asta te ajută să crești în fața propriilor decizii, nu te pedepsi atunci când n-ai greșit, și da, dă-ți o șansă lumii din tine, pentru a putea deschide cu toată ființa, ochii rațiuni, pentru toate micile și neînsemnatele nimicuri ale vieții, pentru că prin aceste mici-mari nimicuri ne înălțăm spre paradisul din noi, cu semeție și curaj.

Viața sub lupă

Era vara anului 1966, Doamna Bagidson o bătrână trecută ușor de 70 de  ani, își trăia ultimele zile ale vieții dintr-o bucurie mică, firească, care îi mai rămăsese în viață- vizita feciorului mai mic. Acesta muncea în oraș, la câteva mile depărtare, dar o data în săptămâna venea să-și viziteze mama,care se hrănea din aceste scurte  și răzlețe vizite.         Azi era una din acele zile, trebuia să-i vină copilul, avea un motiv serios, era ziua lui. În fiecare an vine să-și sărbătorească ziua de naștere acasă, fiindcă aici îl așteaptă mama sa, în plus, se mai și  odihnește   de gălagia orașului. El este atât de preocupat de cariera sa, încât  la cei 35 de ani ai săi nu are o viață personală. Iată acesta era unicul  motiv  pentru care   mereu se certa cu mama sa. Bătrâna și-ar fi dorit  să-și  țină măcar    un nepoțel în brațe, dar Leo nu se grăbea .

Doamna Bagidson a avut o viață foarte grea, și-a îngropat trei dintre  copii. Pe cel mai mare l-a pierdut la  doar unsprezece ani, iar cel mijlociu și cel mic au murit într-un accident, la vârsta de doar șase și trei  ani. De prea multă durere și supărare s-a stins și soțul, lăsând-o pe ea singură cu durerea.  Din acea zi pe chipul senin și frumos conturat al doamnei Bagidson s-au așezat cutele adânci și tăcerea mortuală. Ea cutreiera demoralizată străzile căutând parcă ceva. Căuta. Atunci cineva o sfătuise să înfieze un copil, care, ca și ea, avea nevoie de o familie. Speranța și lumina  i-au invadat sufletul, dar …dar  îi era frică…se temea, se temea de o nouă durere   pe care n-ar mai suporta-o. Totuși s-a decis…și iată așa la înfiat pe Leo, un copil minunat, un copil care i-a redat viața, cu care avea de gând să-și încheie socotelile. Leo era copilul pe care Doamna Bagidson la crescut cu cea mai mare dragoste. Ia oferit toată atenția aproape posesivă a unei mame. Acum Leo îi raspunde la fel, oferindu-i tot timpul posibil.

       Acea zi, ziua de naștere a lui Leo, a fost un pic altfel decât și-a imaginat-o, doamna Bagidson. Leo avea un comportament mult prea subtil și stângaci. Era mai liniștit, parcă uitase de grijile și problemele afacerii sale, iar la întrebările mamei sale privitor la căsătorire și copii, răspundea printr-un zâmbet calm. Desigur, doamna Bagidson îi pregătise un cadou feciorului său, o pereche de ciorapi împletiți de ea:

- Iarna să-ți faci sanie, iar vara căruța, a zis bătrâna zâmbind usor. El luase ciorapii, îi privi și printr-o mișcare ușoară, dar fermă  își astupă  fața, zicând doar pentru el :

- Nu voi mai avea nevoie de ei…păcat că sunt așa de... altfel…

- Ai zis ceva Leo? întrebă bătrâna un pic contrariată de gestul feciorului său, care primea cu bunăvoință și căldură fiecare umbra de gest a mamei sale.

- Mulțumesc mamă!

- A, cu plăcere, dragule, zise bătrâna în timp ce îi turna ceai fiului său, important e să-ți fie cald. Tu cu lucrul tău nu te mai gândești la sănatate…

 Leo brusc ridică privirea spre mama sa când auzise de sănătate, din fericire pentru el ea  nu observă asta și își continua treburile tot ținându-i morală, că trebuie să aibă grijă de sănătatea sa.

-Știi…mama e acea care te crește nu cea care te naște, a spus Doamna Bagidson cu  glas trist, eu doar simt că ceva s-a întâmplat!?…

- Nu! Ridică vocea, nu s-a întâmplat nimic mamă, scuze, sunt doar un pic obosit din cauza lucrului.

  Ea doar știa, știa că acum nu lucrul și nu rutina orașului e de vină. Ceea ce e foarte straniu, e că Leo a anunțat-o mai apoi pe mama  că va rămâne pentru mai mult timp  în ospeție. A doua zi Leo se sculase din cauza unor zgomote la bucătărie, era mama sa, care-i pregătea micul dejun preferat de el încă în copilărie, bacon cu ochiuri.

-Bună dimineața! o salută Leo încă somnoros.

-Leo!  Strigă fericită  doamna Bagindson, cu jumate de oră în urmă a venit  la tine un domn, îmbrăcat frumos, spunea că e un coleg de-al tău. S-a prezentat Max, Max Greenwood.

-Max? agitat întrebă Leo.

-Da, Max spunea că are ceva urgent să-ți transmită…un plic, nu am vrut să te scol dormeai așa de bine… Plicul e pe masă.

-L-ai deschis?!

-Nu.

Leo în grabă deschise plicul, e ceea ce aștepta să fie:

- E și mai rău…spuse Leo în șoaptă.

- Probleme de  afacere?

- Nu, ceva nesemnificativ.

  Trecuse două zile de când Leo se afla în ospeție, dar mamei sale i se parea  straniu și îl întrebă în una din seri :

- Leo sunt mama ta, ce s-a întimplat? În mine poți avea încredere. În loc de răspuns primi doar tăcerea. Eu doar simt…

- Mamă, a întrerupt-o Leo, am…am…cancer. A durat o pauză de cincisprezece secunde.

- Cum… cum adica ?  întrebă bătrâna tremurând.

- Mai am aproximativ o lună.

   Doamna Bagidson, a doua zi,  se sculase mult mai târziu ca de obicei, din cauza că toată noaptea a plâns. Leo s-a apropiat de ea și i-a spus:

- Am vândut tot ce am avut, banii sunt la tine în noptieră.

- Ai bani? Se agită mama sa, atunci poate poți sa îți faci o intervenție chirurgicală!

-E inutil…

-Speranța moare ultima!

-Nu și în cazul meu, răspunse Leo și puse punct discuției.

   Atmosfera se liniștise și următoarele doua săptămâni  le petrecuseră împreună. Doamna Bagidson a recuoscut că a petrecut aceste paisprezece zile alături de fiul său și era nespus de fericită, dar totuși în orice noapte bătrîna plângea, plângea pentru că se întâmplase cee ce ea dorea cel mai puțin să se întâmple,  fiul său era pe moarte.Trecuseră trei săptămâni și Leo căzuse la pat. A fost dus deodata la spitalul din sat, dar în aceeași zi a fost adus înapoi. Mama sa era alături de el  în tot acest timp, îl ținea de mână și se ruga să fie ea în locul feciorului său. Chinurile și durerile doamnei Bagidson erau mult mai mari ca cele ale lui Leo, fiindcă pe doamna Bagidson o durea sufletul. Ea nu mânca practic nimic și tot timpul era cu fiul său, ținându-l de mână și povestindui năzbâtiile lui din copilărie, grijile pe care le avea ea cu el și cât de mult ar vrea să mai rămână puțin. E dureros sa-ți vezi copii pe patul de moarte și încă mai dureros e atunci când știi că nu mai ai pe nimeni altcineva înafară de ei…

   Două iulie, 1966. Leo a decedat, era o zi frumoasă și soarele puternic trecea printre fereastră și îi lumina chipul deja înălbit al bărbatului. Doamna Bagidson se apropie de el îl săruta pe frunte și își luă rămas bun de la el.

   Sfârșitul lui august. Prin sat mergea vorba ca Doamna Bagidson e pe moarte, dar cui să-i pese de o bătrână chinuită de soartă și trecută prin cel mai dezastruos coșmar al vieții de om. 
    Nu a suferit mult, iar  moartea i-a fost firească, nu ca  cea a feciorilor și a soțului său. Totuși, înainte de moarte, a reușit sa-i spună ceva fetei ce a fost trimisă de la asistența socială, ca să aibă grijă de bătrână în ultimile zile ale vieții sale. Afară ploua și tunetele astupau vocea chinuită a bătrânei, aproape mută,  a spus parcă pentru sine :

- Am avut o viață grea, cu griji, nevoi, dar totuși cel mai mare chin, cea mai mare durere prin care mi-a fost dat să trec a fost moartea copiilor mei! E groaznic  să îți îngropi  propriii copii, a mai murmurat vocea resemnată.

  A fost înmormântată alături de cei patru feciori ai săi,  iar satul  vorbea despre  ea ca despre   o femeie chinuită de soartă, un simbol al puterii, al credinței și o dovadă clară că viața e mult mai mult  decât poate duce un om.

                                                                                                 Cristi, 2016

Regina nopții

 

Chiau! chiau! chiau! fi, fi, fi...
   De câteva zile cântul de soprană  nu se mai aude în fața geamului meu. Glasul ei de filomenă nu mai umple noaptea. Tăcerea e tot ce umple golul lăsat de lipsa magnificului cor, a musafirului meu, venit din zări îndepărtate ca să alunge monotonia curții mele. Până și cerul albastru e  și el în doliu fără spectacolul din castan. Toată mișcarea din curte caută cu urechile ceva, un semn, un sunet surd, o notă care să urce dibaci  pe portativ, doar tăcerea e tot ce a împânzit cuprinsul necuprins.
   Am ieșit s-o caut, să-i urez bună dimineața, pentru că datorită câtecului ei: când melancolic, când pasional, ziua mea urca adevărate lungimi de unde, de care agățam, într-o zi obișnuită, toate reușitele și pasiunile mele, iar azi norii s-au cocoțat primii în geamul meu, blocând cântul misterios al ei. De aceea, tot ce am făcut dis-de -dimineață, am căutat să-i disting glasul ba  de pe o rămurea, ba  de pe stâlpul de telegraf, unde reușeasă să se mai pitească ori de câte ori voia să-mi încerce nevoia de cânt și am crezut că și-n dimineața aceasta, ștrengărița, face la fel. Am început să-mi fac griji cu adevărat abia când am constatat că cuibul îi era răvășit, puii speriați și agitați , într-un colț de cerdac, urmăreau parcă ceva de sub umbra protectoare a unei frunze de castan. Am alergat speriată în curte, vrând parcă să împiedic un pericol iminent, dar spaima și panica mea de ce avea să se întâmple nu a împiedicat pe ditamai motanul să se ia la harță tocmai cu ea - privighetoare ce-și creștea puii an de an în curtea casei cu castan. An de an avea grijă să se întoarcă nostalgică și mai ambițioasă, ca să-și drămăluiască căsuța și cu mai multă ardoare. Avea grijă ca de un ritual, totul trebuia să ia înfățișarea cea mai nobilă când vor apărea pe lume cei mai iubiți dintre pui. Și tocmai când toate erau bine orânduite, sulemenite, gătite ca de o zi mare, viața i-a fost curmată atât de nedrept, și încă de cine? de cel mai fidel dintre motani, prietenul ei, căruia îi lăsa în grijă puii ei atunci când trebuia să găsească cei mai proaspeți vermișori pentru ca aceștea să se-ntremeze și să  le crească aripi mai ușor. Acum i-a sfâșiat gușa maronie, în care-și ținea toate cântecele pentru orchestră, de acolo din acea gușuliță ieșeau cele mai ritmate și tandre melodii, care acum zac inerte într-un mieunat de motan urâcios.

 Toate au secat odată, lăsându-i doar  ochii triști să-mi cânte serenadele ei dimineața-n zori și seara când toate pe lumea asta pleacă la culcare.

   Azi Regina nopții tace, s-a dus la culcare înaintea soarelui.

Legământ

- Am atins cu puterea inimii mele inima ta și am înțeles pe dată că nu am scăpare, că nu există suferință mai mare fără coloana infinitului din ochii tăi.

- Știam eu că gândul la tine și însuflețirea crezului tău îmi sunt pavăză pe timp de nori, iar vraja de pe buzele  tale, cel mai curativ remediu împotriva singurătății.

   I-am surprind cochetând sub umbra diafană a copacului de castan, păreau o lavă încinsă la lumina felinarului opac, pe măsură ce șoaptele lor reverberau dulci fiori de amor, erau îndrăgostiți. 

    Se cunoscuseră la mijloc de brumar, într-o noapte cu lună plină cănd florile demult cedaseră sub presiunea infailibilă a lui moș Ger și gărbovite sub povara cerului cu lună păreau  adevărați paji în noaptea unui brumar ambițios, venit să străjuiască povestea celor doi.

- Hai, urmează-mă, vino să ne pierdem anii prin adâncimi de poteci unde martori vom fi doar noi și luna. Vino să pășim într-o altă galaxie, unde opulența ochilor tăi va fi cea mai adorată priveliște, iar glasul tău cel mai inofensiv sedativ.

   Ea l-a urmat, s-a încrezut, cu toată nemărginirea firii în cele două stele de boltă, le-a mângâiat fluidul misterios și l-a invitat la un banal dans sub privirile de necuprins al cerului, cel al mirilor. 

   Nu a existat în tot ținutul o poveste mai deșucheată ca a lor, dar asta nu-i lipsea de fericirea pe care erau capabili s-o trăiască. Urmau să-și ducă la îndeplinire legământul: să iubească iubirea dintre ei, să dureze cea mai sănătoasă punte, pe care să odihnească nestăvilit dorul pentru doi. 

  Ar fi trecut neobservat acest vârtej de dans, dacă nu erau apele tumultuase ale tinereții care au început să înece din când în când puntea pe care odihnea dorul și astfel, necuprinsul paradisului le-a devenit străin. S-a lăsat peste ei întunericul și gerul unei toamne conștiente că este invitat de onoare la propria pieire.

   Azi se tot caută printre cioburi de amintiri, invocă nopțile în care un Brumar ambițios i-a legat, ridică rugi, blesteamă clipa de rătăcire, uitând esențialul: să se iubească.