Dans în ploaie

 

  Dansez în ploaie ca o paparudă, mă purific prin stropii cristalini  de păcatele veacului acesta. Sunt plină de zel, pentru că pot în sfârşit să mă recuperez după perioada cât am stat închisă în tăcerea din mine.

   Uraaaa! Plouă cu stropi catifelați şi puri peste tot ce înseamnă viu. Plouă cu binecuvântări dumnezeieşti peste case, peste verdele de mătase, care se pierdea vlăguit într-un morman uscat de țărână, dar şi peste creştetul nostru ce se unduieşte fericit în paşi de dans.

  M-ai invitat la dans şi eu am râs de provocare ca o ştrengăriță zănatică, dar ți-am acceptat cu drag brațul întins peste podul din viețile noastre. 

    Iar acum dansăm!

    Ploaia ne-a surprins prinşi în pas grațios de vals, ne-a purtat satisfăcută prin oceanul de ochi cristalini fără să-i piese că nu suntem la prima tinerețe. Ne-a abandonat în brațele ei, obligându-ne să levităm  într-un ritm lent, până tinerețea din noi a prins forța seminței de liliac, ce creşte şi înfloreşte de atâțea ani în pragul casei. Ne-am încrezut în vitalitatea intențiilor ei până şi-a făcut loc printre visuri nişte glasuri crispate de copii, erau anii ce nu puteau ține paşii cu fiorul dansului şi ne implorau să temperăm avântul în care ne-am înrolat. Deşi vocile lor sunau malițios de insistent nu ne-am oprit decât atunci când ploaia şi-a astâmpărat şi ea ropotul. 

   Îmbătați de mireasma fermecată a vitalității din noi, lăsăm ochiul de lumină să se odihnească în  pletele noastre tinere şi fragede de la atâta ploaie şi pornim, iar în paşi de dans, să căutăm ploaia care ar găzdui nestingherit dansul care ne-a legat.

1 MAI

Ecoul paradei de 1 mai încă îmi răsună în cap asemeni unui gong care cheamă creștinii la slujba mântuirii. Mă las condusă de mână, încă sedată de euforia discursurilor siropoase de la tribuna adunării care au început cu urale asemeni salvelor de pușcă de la parada de  9 mai:

- Trăiască 1 mai! Trăiască oamenii muncii! Trăiască colectivul muncitoresc...!

Oare ce-o fi însemnând toată această agitație, toată acestă  adunare de oameni mari și serioși  la ”pravlenia” satului? De ce toată lumea, într-un cor, aclamă ”Trăiască 1 mai”? De ce e nevoie  să scoți atâta lume în stradă, toată dichisita ca și mine, și să-i pui să cânte și să defileze toți într-un ritm?

- Mămică, de ce nu putem rămâne până la încheierea sărbătorii? De ce nu pot  pune și eu flori la monumentul din centru? De ce  mi-ai pus  în  păr banturile istea frumoase, dacă nu o să mi le vadă nimeni?

  Erau întrebări pe care mai mult le strigam din urma mamei mele care  se agita grăbită înaintea mea.

- Pășește, că-mi dă pâinea din lighean!Ttrebuie să reușesc să fac o mulțime de treburi, dar tu vrei defilare? Am și eu o zi liberă  în care pot să-mi văd de ale gospodăriei, că prea le-am lăsat pe toate de izbeliște din cauza serviciului meu, dar tu vrei s-o pierd pe aici.

- Și cum rămâne cu parada, cu banturile, nu mă lăsam eu? De ce mi le-ai mai pus?

- Hai, gata cu vorbăraia, ne-am arătat, ne-au pus ”prezent” și acum la copt pâinică! E tot ce-am auzit despre paradă în acea zi.

  Am plecat în sughițuri și oftat de la marele carnaval, așa îl vedeam eu: steaguri purpurii, multe steaguri, baloane fel de fel, tovarăși și tovarășe pomăduite ca de carnaval. Nu-mi plăcea atmosfera, dar nici nu pot să zic că-mi displăcea, mai ales că puteam și eu, o dată în plus,  să -mi etalez, în voie, banturile și rochița alb-albastră pe care o îmbrăcasem cu această ocazie. Toți aveam o mină serioasă, mai ales cei de pe scena improvizată, ziceai că urmează să fie puși la zid dacă fugeau de acolo.Nu înțelegeam de ce erau nevoiți bieții oameni să stea în soare, înfofoliți excesiv de elegant și să se prefacă mulțumiți, susținând discursuri înflăcărate despre omul care e slăvit prin muncă. Am reușit să prind din tot potopul de aplauze că omul de la tribună era un mare ”cinovnic”, venit de la raion, de aceea, toți ca unul îl ascultau, poate le va spune de ce anul ista așa de puțin plouă.
   Asta îl interesa pe omul ars de soare, pentru care singura problemă adevărată e răsărita pârjolită pe deal, credeam eu atunci.

  Când s-a lăsat seara peste satul meu, fanfara, în care cântase cândva și fratele meu, nu se mai auze, în schimb ecoul zarvei din centrul satului nu-mi dădea pace. Nu mă lăsa și pace!

- Cum am putut să plec de acolo fără să aflu cei cu acest ”Trăiască 1 mai”? De ce mămica nu se bucura și ea de îndemnul de la tribună?

  Am lăsat-o să se odihnească un pic după ziua grea pe care a avut-o și hai, din nou cu întrebările!

- Mămico, de ce te-a supărat așa te tare parada din centru, de ce n-am mers să ducem flori la monument?
 Atunci chipul mămicăi s-a înseninat și mi-a spus: Pentru mine fiecare zi e un ”întâi mai”, de ce trebuie să mimez o fericire impusă, falsă?

- Ce însemnă o fericire impusă, oamenii ceia toți aclamau degeaba, ei nu se bucurau cu adevărat de sărbătoarea de la ”pravlenie”?

- Să știi, draga mea, că pe noi, oamenii simpli, nimic nu ne mai miră: nici când ne sunt încălcate drepturile, fiind nevoiți să lucrăm 10 ore pe zi, în loc de opt, așa cum spune legea adoptată încă în 1889  și pe care am aplaudat-o azi, și nici când suntem chemați cu turma să ascultăm discursuri lozungare și partiinice, nimic! Totul e politică, iaca ce ți-oi spune, draga mea.  Lozinci de care stau agățate soarta omului simplu, încrezător că viața lui într-un fel sau altul se va schimba...
   Am plecat la somn cu un singur gând: Mâine e un alt 1 mai de care ne vom bucura împreună...

Copilăria mea

      Mă pomenesc eu aşa, dintr-odată, în plină pandemie sufletească, când toate coardele sufletului meu sunt îndreptate spre alte nevoi fundamentale, şi nicidecum spre lumea miraculosului şi a paradisiacului de acasă, că-mi dă târcoale copilăria mea timidă, dar nerăbdătoare. O las să treacă pragul fabulosului din mine şi  devin dintr-odată inocența ochiului de copil. Îmi las capul doldora de griji în poala ei şi simt cum îmi mângâie tristețea obrazului cu soarele de lumină pe care-l poartă după sine. E aşa de familiară şi unduioasă această căldură, că tot ce vreau e să o prind în brațele inimii cu toată puterea copilului din mine şi să n-o eliberez decât atunci când toată lumea mea va fi plină de ea. Inhalez briza de răcoare ce-mi scaldă ființa şi disting mirosul pământului reavăn pe care am mers desculț după toporaşi şi  viorele. E un miracol statul în brațele ei întinse la soare peste dealul copilăriei mele, peste hârtopul cu poveşti la gura sobei, peste amintirile bunicilor mei, peste omul cu sufletul înrădăcinat în țărâna de acasă, pentru că el, omul e stăpân peste întinderea arhetipală și seva balsamică pe care o purtăm ca pe o terapie de veacuri.

    Nu știu cum s-a întâmplat, dar această musafirie neașteptată a copilăriei mele, m-a copleșit, făcându-mă firavă și ușoară ca un pai, din care răsunau melodiile hazardului atunci când ne dădea târcoale la jucatul de-a mijatca. M-a înaripat într-atâta că vocile bătăiaose din mine s-au stins înainte de a se fi aprins, nu mai aveau puterea de-a se opune ispitei, primeau supuse clipa de miracol, venită ca o sărbătoare de aer peste creștetul aplecat de povara neostoită a destinului...

   ...și după cum vă spuneam, zbânțuita din mine era tare fericită stând în poala paradisului,  acum când tot ce voiai  e să te faci nevăzută, pentru a nu ciuguli de prin vecini vreo "jivină", de care să nu scapi până la sfântul-așteaptă, ea savura clipa de Dumnezeu și  din tot ce-a mai rămas din Copilăria de altădată, fără vreo rezervă.

    Nu exista nici timp, nici spațiu când m-am pomenit față-n față cu copiii mei, făcuți după chipul și asemănarea mea de când am simțit că tot ce este impregnat frumos într-un suflet omenesc trebuie să încolțească și să dea rod.

     Acum știu că  privind  în oglinda  creațiilor mele, zămislite cu mare talent și finețe, m-am lăsat furată de roșeața tinerească din obrajii lor. Iar de aici până la câmpia cu brebenei și viorele nu a fost decât un pas.

   

 

   

Învăț să fiu!

       Mă complac în rolul de martiră a propriei mele vieți: mă biciuiesc pentru fiecare gest stângaci care a fost, dar  ar fi putut să nu fie; lupt pentru confortul unui suflet mai puțin condamnat de stângăciile lumești, dar nu-mi reușește decât să constat că bolovanul lui Sisif prinde și mai multă greutate când dau să-l ridic în spate. Reușesc într-un final să-l aburc pe umerii speranței, dar puterea ei este estompată de neputința gândului amputat frecvent de dogmele și stereotipurile din lumea în care trăiesc. Și iar încerc, poate mă câștig din nou, așa ca altădată.  Și, da, am reușit să închei lupta cu mine, am îngropat securea războiului când am înțeles că tot ce vreau în viața mea e să fiu! Și am ajuns să fiu zbor de rândunici, pentru că asta mi-am dorit. Am reușit să prind curcubeul în palmă, pentru că de el depindea visul meu...

   ...dar n-a fost dintotdeauna așa.  

  Până acum credeam că e duhovnicește să -ți trăiești viața într-un continuu păcat, mereu în conflict cu tine, lipsit de măduvă și coloană verticală, să fii unealtă de săvârșirea păcatului suprem, dar gata, de azi: am învățat să fiu! Nu-mi mai dau o altă șansă dacă nu reușesc să mă iubesc așa cum sunt, așa cum mi-a fost prorocit. De azi, nu mai sunt pe baricade cu propriul destin, ci, din contra, voi lupta cot la cot pentru echilibru armonios din mine. 

    Am învățat să fiu. N-am fost mereu fermă și feroce, pentru că dezechilibru provocat de sunt și voi fi mă dezarmau și mai mult de mine, lăsându-mă despuiată în fața grea a adevărului. Dar acum sunt bine, cred că omul din mine îi va cere socoteală vieții pentru ceea ce am fost și n-am putut să fiu. 

     Azi admir cu ochii deschiși spre lume tot răsăritul din viața mea și mă minunez că ”pitorescul” ei hilar nu mă mai înspăimântă, nu mă mai întoarnă în miasma degradării din povestea în care am ales să învăț să fiu, nu mai stăpânește cetatea din mine, de aceea pericolul unui asediu îl voi risipi cu armura cea mai carismatică și longevivă-zâmbetul. 

Pași în noapte

       
   

          Cobor la prima stație fără să mă gândesc prea mult. E mare forfota aici unde am coborât, dar asta nu mă deranjează nicidecum. O iau pe cărărușa bătătorită de aglomerația de pași  și mă pomenesc înghițită de întunericul ei ca de un balaur cu șapte capete năstrușnice. Toate aleargă în fața mea și mă îndeamnă să le țin tovărășie în jocul lor de fiară. Încerc să evit căpcăunul ce se zbenguie în noapte cu frica mea și reușesc să o iau pe cărări dosite, poate-poate îmi surâde evadarea din gheara fioroasă a balaurului de noapte. Recunosc, sunt cuprinsă de groaza nămilei, dar nu-i arăt, că s-ar putea să se țină de mine în permanență, iar această probabilitate este mai periculoasă decât toate luate la un loc, de aceea îmi iau în  pumn instinctul de autoapărare și mă grăbesc să ies din întuneric, redirecționată de oază luminoasă ce se ivește la orizont. Acolo, știu exact, mă așteaptă și, de astă dată, liniștea și sublimul după care gonim toți: care la galop, care la pași mărunți, dar toți într-un final vream să ajungem acolo; să punem capul doldora de griji pe punctul nostru de sprijin- familia noastră.

    Parcurgând noaptea dosită a ulicioarei ajung să constat că singura stăpână peste întuneric sunt eu, alți pași care să mă urmeze nu există, și totuși valul de tăcere este impresionat pentru că aduce cu sine niște voci din depărtările seculare ale umbrelor nocturne ce s-au perindat pe aici în alte vieți. E imensă forța lor, e adevărată sursă balsamică pentru toți cei interesați de istoria impregnată în fiecare piatră de zid care veghează tăcerea de mormânt a drumului. Mă complac în onoarea și norocul pe care îl am: de a-mi purta pașii pe aleea cu imprimeurile istoriei și mă pomenesc dintr-odată zburdând ca o copilă zănatică ce nu cunoaște teama de a fi descoperită sărind într-un picior sau și mai bine, îmblânzind feroce un băț pe post de  cal. E senzația firească, familiară pe care o trăiesc ori de câte ori pașii nopții mă poartă prin locurile copilăriei mele nevinovată și primordială.

Viața-n izolare

   

      Te-ai întrebat vreodată cum e să fii privat de dreptul de a zâmbi, de a iubi și de a te plimba fără restricții sub bolta vastă a zilei? 

    Cu ziguranță, azi, mai mult ca oricând, ai răspuns la această întrebare, pentru că ai simțit ca nimeni altul cum e să stai în izolare fără râsul dezinvolt al prietenilor, fără îmbrățișările tandre ale vieții de dinainte, dar și fără libertatea zborului din colivia sinelui. La sigur, ai cunoscut deznădejdea apropiaților din celălalt capăt al lumii, simțindu-te neputincioasă și inutilă. Ai tresărit în noapte la sunetul strident al telefonului, de teama veștilor ce te țin captivă sub masca grea a neliniștii  și n-ai știut: să plângi sau să râzi la insistențele lui.

    Ai surprins sau nu ai mai surprins zborul de cocori, așa cum se întâmpla până acum? Cu certitudine, știu că n-ai reușit să le dai o întâlnire pe zoom, pe messenger, instagram, că ele, păsări călătoare, n-au nevoie de eter ca să exploreze zările virtuale la care noi doar putem visa. Ei au infinitatea lumii pe aripi, pe când noi ne-am lipsit de ele odată ce am îmbrăcat masca supărării și a fricii. Am închis obloanele casei, lăsând la vedere totuși stigmatul unei lumi neputincioase și anxioase. Toți și-au construit paravane din propriile angoase, crezând, în disperare, că au găsit poțiunea vindecătoare, iar iminența contaminării îi va ocoli.

     Dacă stau și mă gândesc viața-n izolare nu este cea mai rea formă de exprimare a regretelor și neîmplinirilor, ci din contra, e un exercițiu viabil de a ne măsura propriul sistem de valori, trecându-le printr-o filieră a potențialului nostru psihologic. E obsedantă starea de dezagregare în care ne-am antrenat potențialul analitic, dar e o opțiune fiabilă pe timp de criză, și ne-ar  ajuta  să găsim mult mai ușor echilibrul emoțional care ne-ar scoate din  sumbrul cotidianului.

    Vreau să cred că capacitatea emoțională îmi va permite să rezist tuturor frustrărilor, temerilor care mă inundă în acestă perioadă debusolantă și că într-o bună zi toate umbrele tristeții se vor risipi asemeni valului luat de vânt. Sper doar că până atunci să rămân integră și cu suficient discernământ sufletesc ca să mă bucur cu toată ființa de miracolul traiului pe PĂMÂNT.

Când înforesc caișii

    Era odată o Primăvară...
    Am ieșit în curte îmbiată de mireasma țipătoarea a caisului, care ne pregătise un spectacol feieric. Lampioane luminoase, stăteau  agățate timid de fiecare crenguță împletite cu  croșeta   migăloasă şi  dibace a unui artist pasionat, iar  creştetul le era inundat de o ploaie torențială de alb, trimisă ca o  binecuvântare în primăvara unui aprilie ce ne privea mohorât.
  Am îmbrățișat cu toată ființa miracolul căzut peste ogradă ca un semn divin și m-am prins în mirajul parfumat, uitând de tot ce este lumesc. Vraja ce mi-a învăluit corpul venea din tărâmul de poveste pe care mi l-am imaginat copil încă fiind, zburdând feciorelnic peste livada plină de beculețe arginții în căutarea sublimului din care se trag. Căutam să mă pătrund de vraja botezului ce-mi era sortit, adulmecând cu tot cerul ființei mele mireasma dătătoare de viață și dintr-odată un înger cu flori de cais pe cap mi-a întins o mâna catifelată  și m-a trecut hotarul  unui ținut invadat de miroznele vii ale copilăriei. Bezele de toate culorile își desfăceau brațele mânate de briza caldă a zefirului; florile de lămâiță curgeau drăgostos în pletele anotimpului ce le-au dat viață, iar adierea de cais era stăpână peste zarea îmbrăcată în  candoarea albului vrăjit, îmbiindu-mă să ascult sonata unei lumi de rai. Amețită de la atâta bine, am alunecat într-un univers paralel în care chipul meu a luat forma unui copac de cais, privindu-mă în oglinda timpului m-am speriat, și, deodată,  mi-am dorit să revin pentru că prea searbătă mi se arăta viața unui pom - un ciclu interminabil de vieți în care nu prea reușești decât să înflorești la nesfârșit, cunoscând moartea plicticoasă la aceeași distanță de timp, pe când eu puteam să cunosc nemurirea doar adulmecându-i mirodeniile înflorite și coapte ce-mi străjuiau ograda mai multe primăveri
   Așa că am revenit, îmbrățișânu-i coroana maiestuoasă din care aveam să ne înfruptăm ochii o viață..
 

Dor de veșnicie

- Unde crezi că te-ai ascuns?
- Pe  raza din ochii tăi sfioși...
- Chiar crezi că poți rămâne acolo o veșnicie?
- O veșnicie nu... dar,  viața veșnică din ochii tăi, mă tentează.

   Astfel vedeau veșnicia cei patru ochi, trimițând unul altuia, semnale de iubire eternă.
   Erau convinși că iubirea din ochii lor e suficientă ca să orbească apusul ce aduce în viețile lor noaptea neagră a tăcerii. Se îngrijeau de izbucnirile inimii, pentru că erau convinși că puterea ei este imprevizibilă și imensă, nu aveau nevoie de alte confirmări decât de zorii unei zile cu soare, care pot aduce în viața unui om atâta lumină, încât tot ce-ți dorești e să te conectezi la eternitatea ei.
Au îceput să- și plimbe iubirea pe sub ochii migdalați ai nopții, descoperind, pentru a câta oară, complicitatea acesteia. I-au mulțumit, înălțând la nori salve de iubire:

 - Crezi că ai putea să-mi dăruieşti Carul-Mare, că prea mă obsedează îndrăzneala lui?

- Da! Pot să-ți ofer în dar tot cerul de mi-ai cere...

- Atunci îți cer: iubeşte-mă cu tot cerul tău! ...iar eu voi fi pur şi simplu fericită...

Evadare

     Mi-am imaginat cum ar arată de azi libertatea mea...

     E nerăbdătoare să-şi pună adidaşii, cumpărați la pachet cu alte nimicuri şi să plece aşa, de nebună fără vreo treabă. Ştiu, comportamentul ei ar putea stârni controverse printre cei cu reticențe la asemenea porniri, dar eu nu fac altceva decât să mă delectez cu sinceritatea bucuriei ei. O îndemn să-şi pună şi pantalonii de denim, odată ce-a ales adidaşii şi ea zâmbeşte, semn că i-am citit gândurile. O ador când e veselă, de aceea, o încurajez să-şi dosească în rucsac cele trei lucruri care i-au lipsit în izolare, iar ea se opune, spunându-mi că tot ce i-a lipsit cu adevărat este cerul cu stele şi mireasma luncii înflorite, şi tot ce vrea e să colinde fără mască sub bolta cu cocori şi să asculte liniştea codrului sub bolțile aprinse de verde. Îi dau dreptate, confirmând că nimic nu este mai spectaculos decât o primăvarā în libertate şi o las să zburde realmente pe caldarâmul ce- i şerpuieşte  sub picioarele sprintene de căprioară.

     Îi admir elanul feciorelnic şi-mi imaginez temnița în care a fost ferecată această nevinovată arătare, şi mă simt înaripată că am reuşit să pun la cale o evadare ca în filme, mie mi-am pus mască ca să trec de garda de fier, iar pe ea am prefăcut-o în privighetoare, rugând-o să zboare unde va vedea cu ochii, dar să nu uite să cânte, pentru că cântecul ei va scoate din temnița angoasei şi a fricii toată suflarea omenească.

    Odată scăpată, libertatea mea a luat chipul unei cosânzene moderne împărțind din bucuria evadării cu fiecare şi  ignorând cu nonşalanță toate restricțiile impuse de acel martie anxios şi lipsit de iubire.

Conexiuni

   

   Lumea mea e legată imparțial de a ta. E un adevăr probator ce capătă valenţe spirituale dacă te gândeşti la biserica din tine şi la armonia ta cu Dumnezeu. 

    Apropierea mea cu tine, m-a dezarmat de orice prejudecăţi şi clişeie născute din instinct, m-a convins de existenţa sacră a unui semn izvorât din iubirea absolută, capabil să încrusteze imaginea divinului pe chipuri, pe oameni, pe case.  Sunt convinsă că puterea acestuia, va cultiva iremediabil în noi,  puteri eclantante pentru autonomia spiritului şi a cugetului. Cred în forţa magică a lui, a zâmbetului, izvorât dintr-o conştiinţă sănătoasă, molipsitoare, dar şi în limpezimea izvoarelor care nu-şi schimă cursul indiferent de stihie. Ştiu că e în puterea lui să înlocuiască o cută a supărării, a deziluziei cu o îmbrăţişarea de raze.              
        Alianţa pe care am creat-o ne distinge din mulţime lâncedă în care ne-am pomenit, oferindu-ne posibilitatea de a ne reabilita în oglinda veşniciei. E în puterea noastră să stabilim legături conecte cu raiul dar şi cu iadul, reuşind să alegem pertinent şi lucid cărui univers ne asociem. Dacă alegem raiul,  e necesară purificarea de umbra neadevărului, iar dacă iadul este opţiunea noastră, nu avem decât să clădim imperii cu picioare de Colos, pentru că oricum menirea e una- iadul, îmbrăcat în zele de argint.

Stop-cadru

         Văd în jur lumina unui abis ce-mi eclipsează retina obosită. Mă grăbesc să-i ignor chemarea șireată doar pentru că planurile mele de viitor sunt altele. Nu am de gând să lunec voluntar sau involuntar, precipitat sau lent în întunericul unui absolut incert. Nu am de gând să cad în plasa unui pescar corupt, când lumina unei vieți sănătoase mă ademenește. Am planuri mari în ce privește panorama tărâmului pe care aș vrea să convețuiesc, știu bine spre care țintă ochiul meu  însetat caută și de aceea, abisul gol al unui paradis în destrămare trebuie să vâneze alte firi naive și descumpănite.
    Văd în juru-mi doar sclipiri de diamant, revărsându-se parcă din unda de lumină fermecată și știu că valul acesta poarta cu sine multiple provocări din care nu am gustat încă, dar sunt tentată să o fac.
Îmi doresc că fiecare provocare să mă detașeze de la problemele degradării spirituale, propulsându-mă înaintea efemerității timpului. Voi apăsa pe stop-cadru doar pentru a imortaliza într-o ramă a timpului această căutare de sine, ce epuizează uneori până la desfrâu.
  Voi pune butonul ”stop-cadru” pe imaginea fericirii mele și nu voi privi decât spre lumina de la capătul tunelului, pentru că acolo, într-un palat de cleștar stă cocoțată SPERANȚĂ, iar cu ea tărâmul mirific din care pot face oricând rai.