Lumea din noi

- Ți-am spus vreo dată cât ești de frumoasă?
- Nu. Sau poate am uitat?
- Nici că în ochii tăi și-a făcut culcuș soarele?
- Nici...
- Cum am putut să nu-ți spun că în inima ta mare și-a făcut căpătâi dorul meu de tine?
- ...?!
- Dar despre constelația din cerul ochilor tăi, tot nu ți-am vorbit?
- Tot...

       ...inutile sunt aceste declarații dacă ele nu au fost rostite atunci când inima, dar și trupul invocau aceleași zvâcniri june, aceleași sincertăți în fapt de noapte.
       Zadarnic cauți cărărușa ce te ducea odată  la poteca cu doruri, acum, când și-a ferecat în zale tot ce o făcea iubită. Ai ratat și timpul și locul, ai ratat și răsăritul, dar și apusul din ochii soarelui care ți-au aparținut pe de a -ntregul.
  Nu te mai împiedica de stele, de noaptea ce -ți așterne întuneric în sufletul tău gol, dar nici de albul zilei nu te împiedica dacă nu ți-a lipsit vreodată iubirea profundă și frivolă. Nu mai răscoli după neadevărul din tine, nu te mai agita fără să te biciuiești în oglinda sufletului cu adevărul pe care ești. Nu căuta vinovatul la distanța luminii de cândva, caută printre cioburile aruncate neglijent de tine, poate astfel reușești să-ți surprinzi chipul schimonosit de căutări și încetezi să te mai victimizezi. Opreștete-te din degradarea evidentă spre care te avânți.Confundând-o cu o Cale -Lactee, riști să te pomenești târât de grapa propriilor moravuri, în abisul de care zici că ți-e atât de frică. Începe de la lucruri mărunte pentru a te înălța în fața propriei conștiințe și după, în fața lumii pe care ți-ai construit-o din frânturi de iluzii. Nu înceta să te privești în oglindă, fără mască, după fiecare apus-răsărit, pentru că ar putea într-o bună zi să te pomenești că  apusul și răsăritul sunt două extreme ce te vor secătui, transformându-te în morman de hoit. Iar după, corbii din viața ta te vor dezmembra, hrănindu-și puii lui, nu ai tăi.

Un simplu călător

   

Toate trec sub anonimatul unor vremuri ciudate, nerostite, netăgăduite, dacă nu le-ai trăit cu intensitatea maximă a omului îndrăgostit de viață şi provocările ei.

    Toate se transformă neverosimil în puf de păpădie, în adiere de vânt, în colb luat de vârtejul uliței secată de vlagă, dacă nu te-ai înfruptat în plină viață cu savoarea, dar şi disgrația pământului care te ține.

    Zadarnic vei continua să simulezi că-ți sunt dragi norii urgiei, că iubeşti ploile calde, pentru că aduc curcubeul, că luna e mai arătoasă când e plină, iar lanul după treier mai mult mângâie decât înțeapă, dacă nu ai admirat îndeajuns ceea ce-ți aparține-viața ta.

    Până la urmă, o discuție tet-a -tet cu Ea e indispensabilă, crucială chiar. Trebuie să-i rezervi o fereastră în calendarul din birou şi după aceea s-o inviți la o cafea vorbitoare de sincerități. Să-i povesteşti cum ai cunoscut-o cu adevărat; cum ți s-a părut atunci şi cum este acum; să-i spui că-i cea mai frumoasă şi abia după o poți întreba, de ce este nemiloasă, dură, de ce are prostul obicei de a cere imediat după ce abia a oferit? Îi vei pomeni şi despre atrocitatea unor zile de care cu greu ai scăpat atunci cãnd ea te-a pus la încercare. Important să nu uiți că toate astea au nevoie de decor, de ambalaj,  pentru că draga de ea s-ar putea pătrunde de finețea cafelei cu zaț şi îți va ghici intenția. Ai grijă deci să nu-i lezezi amorul propriu, că s-ar putea să iasă fără a plăti consumația zilei, iar tu să mai descoperi în contul tău de călător încă o colosală gaură a trădării de aproape.

 

 

Sărbătoare din izolare

    Azi primăvara de după geam nu mi-e prietenă, nu agreez în nici un mod sfidarea ei obraznică, ispita la care ne supune zilnic, și nici jocul ei pudic pe timp de carantină nu mă interesează. Destrăbălarea ei mă scoate din sărite, pentru că în timp ce ea zboară din luncă pe șes, din floare în pom, eu stau izolată de tot ce înseamnă bucuriile ei.                   Azi sufletul e și el în izolare, trăiește bucuria Învierii pe dinafară, tresare la fiecare dangăt de clopot, care n-are altceva de făcut, decât să bată în lipsa credincioșilor ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Iar biserica parcă și-a deschis altarul pentru închinăciunea de Paști și împarte cu fiecare din bucuria luminii de la Ierusalim, pe când ienoriașii în straie albe de sărbătoare își strigă: „Hristos a Înviat".

   E un vis, o iluzie acestă arătare, pentru că-n realitate, sărbătoarea în izolare însemnă mai multe întrebări și mai puține răspunsuri; mai multă apă, săpun și deloc mâini strânse, iar masa de sărbătoare- un convoi de rugi către Dumnezeu,  meditație și smerenie.                                        

...Și totuși, m-am trezit între două visuri: unul că plimbările prin viață nu au fost interzise și mi-am pus cea mai tânără rochiță și am pornit la ciocnit de ouă pe ulița dichisită în straie de Paști, iar altul că această ”închisoare” ne-a așezat în poziția corectă pentru marea taină a iertării și iubirii față de sine și aproapele în agonie.           

  M-am dichisit însă în haina de ocnaș, care mi-a devenit haină de gală în ultima vreme, și m-am închis în sine pentru că ouăle sângerânde mi-au amintit de suferința Mântuitorului și nicidecum de Învierea miraculoasă din peștera trădării.

Noapte de basm

    Am surprins-o spunându-și  rugăciune. Era cu părul curs pe spate și-n cămașă de noapte asemeni unui serafim coborât pe pământ să împartă lumină oamenilor. Era îngundurată, iar privirea pură de fecioară îi era îndreptată spre cerul luminat de rugăciunea ei. Am privit-o îndelung minunându-mă de devotamentul ei pentru cele sfinte, se ruga în gând, în singurătate, cerându-i Atotputernicului o cale de izbândă pentru Fiul său răstignit în Joia Patimilor.
   Așa era bunica mea: milostivă față de aproape și față de Dumnezeu. Dar în noapte Învierii era specială, inundată de smerenie  florilor  de crin ce străjuiesc altarul asemeni heruvinilor din dreapta Tatălui. Era pură, candidă în acele momente de închinăciune.
   Toată lumina din rai era stăpână peste casa în care domnea icoana bunicăi mele, iar noaptea de dinaintea Paștelui cu atât mai mult lua forma grădinii unde-și întâlnea Mântuitorul apostolii, deoarece bunica mea obișnuia să scalde casa într-o nesfârșită rugăciune, astfel încât la Învierea Fiului toată suflarea să sărbătorească această minune cerească.

Iubirea de moșie e zid

    Sunt cel mai bogat om. Opulența ademenitoare  îmi curge prin vene, îmi este implantată în ADN de când mă țin minte.
   Știu că pare ridicolă această sinceritate a mea, dar atunci când mi-a fost dat să plec de acasă, am rezistat doar luând cu mine, la pachet, dragostea celor care m-au petrecut, sperând că dorința de ducă este un moft precipitat de criza  vârstei, o prioritate de moment și nicidecum renunțarea la sublimul de acasă.
   Mi-e drag locul de unde-mi trag visurile, așa cum  dragi îmi sunt oamenii pe care i-am cunoscut datorită lui. Îi iubesc cu toată veșnicia lor, cu tot cu horn și vetre pline de prichindei gălăgioși. Le iubesc horele jucate în Duminica Mare și mă-n fioară pornirile de vârtej în care-și duc viața.
    Sunt omul ce poartă în buzunarul de la cămașă, fărâmi din moșia pe care o invocă adesea în vis ca pe o rugăciune, implorând divinitatea să o scoată din bezna cavoului în care i-a fost ferecat cuvântul, dar nu și demnitatea. I-a subminat puterea de avânt, dar nu i-a luat respectul de sine. E unicul bun ce i-a rămas nebadjocorit atunci când hoardele de la hotare au căzut neputincioase. 

    Aceasta este fața adevărată a belşugului meu, de aceea, neîncetat mă voi ruga cerului să-mi țină fidelă iubirea de moşia bunilor mei, a mea şi a copiilor mei, în vecii vecilor.

Aromă de cozonaci

         Cântă cocoșul în prag. Cine nu știe că cântatul ista a lui nu e  un moft  banal de cocoș, ci  o obligație majoră. Are treabă multă, acum, în preajma sărbătorilor, trebuie să stea santinelă, ca nu cumva să-i calce în ogradă musafiri neanunțați. Are el socoteli de cocoș, odată ce n-a ajuns în oală, trebuie să-și răsplătească stăpânii cu devotament. E la datorie, ignorând toate zburătăielele supărate ale mămucăi, care nu-și vede capul de la atâta treabă, și-i aruncă ofticată un ghiont:
-  Ți-a abătut, pintenatule, așa tam-nisam, să -ți pornești orchestra fără a te sigura că mi-am limpezit ulcelele, am împletit sarmalele, am pus de cozonac, am înroșit ouăle, așa cum îi stă bine unei mese de sărbătoare,   de cânți așa avan? Pleacă de-ți drege cucurigatul că vei avea mare nevoie de el mâine, iar de nu o să ajungi piftie pe masa de Paști...
       Trezită de zarva cocoșului, și oftatul bunicăi,  am ieșit în prag să-l potolesc cu o mână de grăunțe, dar și să-l rog să-și mai tempereze avântul, pentru că treburile prin gospodărie au nevoie de mai multă atenție azi, când lumina divină e tot mai aproape, iar vestea Învierii lui Isus ne motivează să deschidem porțile sufletului nostru pentru marea binecuvântare.
    Am început cu cozonacul, regele mesei de Paști, cel mai ademenitor cânt din brațele primăverii și cea mai așteptată mireasmă a copiilor din toate timpurile. Mi-am spus rugăciunea, pe care o invoca încă străbunica mea, ca să crească fălos și drept cozonacul meu și m-am apucat să modelez chipul împăratului, care pe lângă toate mai trebuia să fie și plin de viață. Desigur, nelipsita coroană mi-a dat bătăi de cap mai ceva ca cozonacul, dar în schimb, când s-a văzut cu coroană pe cap, împăratul meu rumen a început a atrage admiratori. Din cauza exploziei aromate ce venea dinspre cuptorul încins, special cu aceasă ocazie, toată forfota din curte s-a mutat în casă. Toată lumea voia o poză cu cozonacul, cică o  tradiție mai nouă  spune, dacă n-ai reușit să guști din acestă bunăciune pascală, că s-ar putea chiar să se întâmple, măcar o poză să-ți rămână până vine un alt Paști.

    Odată sesiunea foto terminată, toți ai casei fericiți, cocoşul relaxat că a scăpat să ajungă friptură pe masa de Paşti, eu mulțumită că cozonacul meu va fi cel mai mândru de pe uliță, m-am așezat să-mi trag sufletul, și-n acel moment m-am trezit mângâiată de o nălucă albă cu chip de veșnicie și miroznă fină de cozonac. Era ea copilăria, chemată parcă în adins de cântatul prevestitor al cocoșului.
 

Cântec

            Trăiam în vecinătate cu ea, eram nedespărțite până la lasatul întunericului, când de voie de nevoie trebuia să fugim pe la casele cui ne are. Ne petreceam timpul ca două cloște cu pui, pentru că fiecare dintre noi avea o mezină răsfățată, cu pile pe lângă toți ai casei și trebuia să avem grijă, să intervenim cu pocloane și mampasele, cât de des puteam, pentru a ne învrednici de complicitatea lor. Erau curioase și băgăcioase, unde nu te așteptai acolo le găseai strecurate, de ziceai că sunt într-o continuă misiune secretă. De aceea, trebuia să avem mare grijă cu ele ca nu cumva ocheanul lor curios să surprindă în obiectiv vreun oftat de adolescentă, că tot atunci se porneau a trâmbița ulița toată, bucuroase nevoie mare, că au pătruns în paradisul fetelor mari. Atunci mare bătălie dădeam pe scurgerea de informație, eram nevoite să plătim cheș zile de sărbătoare, evenimente,  eram nevoite să le promitem că le vom lua macar în desagă, dacă voiam să nu fim subiect de mesager o săptămână. Și ce credeți? până la urmă, tentația de a aduna săli de spectatori era mai mare, și agenții noștrii lăsau informația să le scape din palme asemeni firului de nisip. 

    Mult am mai pătimit noi, fetele cu visuri în broboadă din cauza rolului de dădacă pe care ni-l puneau în cârcă tocmai când ne era lumea mai dragă, aveam mereu din urmă o trenă de care te tot împiedici când știi că n-ai voie s-o faci. 

       Dar a trecut. A trecut fiorul primei iubiri, aşa cum au trecut pe lângă noi şi anii fără de griji şi nevoi, s-au dus şi verile cu tot cu agenți în misiune, sacadând nostalgic mesajul sonor al unui cântec, venit din izvoarele freatice ale unor timpuri nemuritoare "sus în deal la Răspopeni, struguraşi europeni".

Escapadă matinală

   M-am trezit inundată de fluidul unui licăr venit dintr-o rază de soare obraznică, urcată dis-de -dimineață pe vârful de deal ce sta semeț, de când mă țin minte, în ochiul de fereastră. Nici n-am apucat bine să mă agaț de puiul de lumină din geam, că mă pomenesc alergând pe un lan de maci abia îmbobociți, stropiți cu bule de cristal, gata să tămăduiască zbuciumul "armatanului" de mai, care a scăldat zarea într-un clocot neiertător. Cu pletele de aur în vânt şi elanul meu tineresc la braț, am pornit în căutarea razei de lumină, vinovată iminamente de trezirea mea matinală. Jocul în care am fost ademenită era desprins din magia unui alt tărâm populat de copii, mame şi tați fericiți, era dumnezeiească această panoramă. Sub umbra unui cireș amar,  îngenuncheați ca pentru rugăciune, stăteau cu toți și adulmecau aerul parfumat de aroma lanului cu maci, de parcră era ultimul lucru ce le mai rămăsese de făcut. M-am prins în mirajul lor, vrând să mă pătrund de esența balsamică a lanului, dar și de misterul ce levita în jurul copacului de cireș. N-am înțeles mare lucru din mătăniile ridicate la cer, în schimb am reușit, ca și ei, să mă abandonez visării și să văd mai îndeaproape imensa grădină ce adăpostea toți îngerii cerului. Era  frumos, era plin de spectacol vraja în care am fost ademenită, dar dintr-odată, privind în ochii cerului m-a podidit un dor nebun de locul din care m-am desprins, grăbită să -mi urmez raza de lumină, fără să iau în calcul și durerea nestăvilită a unui dor și am început a plânge cu cele mai amare lacrimi. Uuitasem de elanul juvenil, ce m-a mânat în lanul cu maci, așa cum uitasem și de orătoniile din curte, care, probabil, făceau haz pe lipsa mea de responsabilitate. M-am prins alergând de nebună, de la un capăt la altul, simțindu-mă parcă prinsă în mrejele unor pescari amărăți și flămânzi, nu reușeam nicidecum să înaintez, așa că am început a striga după ajutor, fără să mă gândesc la statuile pironite în fața cerului. Glasul îmi era estompat parcă  în umbra copacului de cireș amar, când am simțit întensitatea seismică a unei zguduituri. Era glasul pendulei, ce-și făcea cu stoicism datoria în fiecare dimineață, anunțând venirea unei noi zile. M-a dezmeticit din visare abia când am conștientizat că vibrația primordială venea din  curiozitatea patetică a unei puștoaice de-a le ști pe toate, iar forța miraculoasă a oniricului mi-a oferit acestă posibilitate.
     

 

Inițiere

          ...mi se  părea că retrăiesc un mit. Cu fata prefăcută-n căprioară...
                                                          (N.Labiș)


         

   Basmul în care m-am trezit era inundat de o lumină misterioasă, părea o spumă de văpaie oglindită  peste lumea de pe tărâmul în care convețuiam fălos și lipsit de griji. Eram posedat de o stare de bine, dătătoare de spirit războinic care te-nalță spre noi abisuri, dar și te îngenunchează nemilos atunci greșești ținta.
       Eram viguros și tânăr și, cel mai important, am descoperit că lumea, cu toate zăcămintele ei, putea fi a mea, dacă îmi doream acest lucru.
       Eram un adolescent rebel, răzvrătit de propria-mi arătare, dar condamnat  până la moarte să port în sufletul meu jun frumosul etern al tărâmului,  pentru care armonia cetății era ceva sfânt, de aceea nimic nu mă putea împiedica să-mi apăr zidurile împânzite de mușuroaiele nevertebratelor, de încercau să înainteze în cetate. Eram dispus asemeni viteazului din poveste să iau în mână buzduganul dreptății și în șaua unui pegas să-mi asum  straja hotarelor, fără ca istoria să confirme idealul meu de vitejie, dar o horță mistuitoare, un clocot răbufnit din străfundurile unui val opac de nedreptate, mi-a risipit elanul făcător de dreptate și am plecat în lumea largă să găsesc un loc fără de suferință și, cel mai important, fără vrajba urii de neam în vene.
    Am colindat pământul în lung și-n lat,  descoperind imperii cu tradiții de mii de ani, luptând pentru supremația adevărului, dar  un pământ mai rătăcit și dispersat de clișeiele dogmatice a unor aspide a timpului numai la noi am văzut. Aici oameni se cocoțează  pe baricadele slinoase ale mininciunii, frații îşi renegă  vița de neam, voci insipide și dezgustătoare urlă în megafon, alcătuind un tablou al groazei, gazdă onorată în mințile și viețile unor feciori de ”neam” ce-şi duc văleatul pe gura asta de basm, în care m-am născut şi eu, viță cu rădăcini firave, aproape naiv, dar înverşunat ca un asin, ce-şi poartă povara mântuirii de neam pe creştet.

Visul cu tine

 

      Aseară te-am văzut abătut şi trist.Erai răvăşit de povara anilor ce- ți apasă umerii neîncetat, dar erai viu, erai aievea, erai aici strângându-mi brațul în semn de bun- venit. Erai fericit să mă vezi, deşi o umbră pală şi imprevizibilă îţi urmărea privirea din care se revărsa licărul de bucurie şi te simțeai stingherit. Ne-am strâns în brațe, cu forța unor titani mânați în luptă de credința mistuitoare a învingătorului, recuperând distanțele lipsă ce s-au lăsat peste amintirea ta, de când ai plecat.
    Eram încă un copil ca să-mi dau seama că plecarea ta mă va răvăşi peste ani, mă va lăsa fără de aripi şi mă va abandona în brațele unui stigmat al orfanului răzvrătit. Abia azi înțeleg că plecarea ta ne-a costat scump pe amândoi: tu un tată fără copii şi eu o fiică cu copii, dar fără bunicul copiilor mei ce ar fi putut să cunoască toată iubirea din lume,  dacă-i avea.

    Apariția ta în noaptea mea albă, mi-a risipit credința că ai plecat şi m-ai uitat. Azi nu te mai judec, nu te mai condamn, pentru că te văd greu încercat de sechelele trecutului,  regreți amarnic pornirile tinereşti ghidate de instincte neortodoxe şi cerşeşti îndurarea care ți-ar aduce linişte în cavoul în care te-ai ferecat purtat de impulsuri tinereşti.. Te iert, dar nu te compătimesc, doar pentru că nepăsarea ta m-a deposedat de un bun ce-mi aparținea pe drept- tatăl meu, iar recuperarea e cu mult mai anevoioasă cu cât anii mi-au pus în plete înțelepciune de nea.

     Am înțeles că rana deschisă s-a tămăduit doar pentru că te-am iertat încă atunci, în copilărie, când credeam că florile din obrajii mămicăi sunt de la tine, dar nu erau, tu i-ai pus, ca şi mie, pecetea viciului neîmplinirii. 

...şi totuşi, noaptea mea albă era fericită la venirea ta. Stăteau pe aceeaşi stea de boltă: un tată şi o fiică, două destine condamnate să se caute în lumi paralele.

   

Florii

 E duminica Floriilor, e ziua când Fiul lui Dumnezeu, cu flori de măslin pe creștet va  intră în Ierusalim ca un biruitor, neprihănit,  gata să se mântuiască în numele noastru, al muritorilor, ce au uitat să înalțe  rugi către Atotputernicul Tată ca să-L izbăvească de povara grea a trădării.
  Nu l-am iubit îndeajuns, nu i-am ascultat îndemnul de-a ne pocăi și a-i cere iertare și îndurare,  dar oricum, azi aşteptăm cu sufletul deschis această binecuvântare a Mântuitorului-Învățător.

   Ție, Doamne, îți datorăm această venire triumfală a Fiului tău, pe care ai ales să ni-l laşi nouă, oamenilor trădători să-l judecăm pe crucea Golgotei, punându-i cunună de spini pe cap în loc de laurii mulțumirii.