Florii

 E duminica Floriilor, e ziua când Fiul lui Dumnezeu, cu flori de măslin pe creștet va  intră în Ierusalim ca un biruitor, neprihănit,  gata să se mântuiască în numele noastru, al muritorilor, ce au uitat să înalțe  rugi către Atotputernicul Tată ca să-L izbăvească de povara grea a trădării.
  Nu l-am iubit îndeajuns, nu i-am ascultat îndemnul de-a ne pocăi și a-i cere iertare și îndurare,  dar oricum, azi aşteptăm cu sufletul deschis această binecuvântare a Mântuitorului-Învățător.

   Ție, Doamne, îți datorăm această venire triumfală a Fiului tău, pe care ai ales să ni-l laşi nouă, oamenilor trădători să-l judecăm pe crucea Golgotei, punându-i cunună de spini pe cap în loc de laurii mulțumirii.

   

Moştenire

    Există pe lumea asta un loc pe care cu toții îl numim acasă. E dovada sacră că suntem în siguranță atunci când ne gândim la el, iar atunci când gãndul nostru obosit şi chinuit de povara traiului cotidian se refugiază în brațele lui pentru a trai momentul de siguranță şi împacare spirituală, suntem fericiți, visători.

   Acasă - leagăn de cumsecădenie şi dor!

   Acasă - pasiuni şi poveşti la gura sobei! 

   Acasă - alergat desculță prin lunca cu curcubeie! 

 Acasă,  noian de emoție revārsat din amintirile cu feți-frumoşi şi Ilene Cosânzene, roite din stupina sufletului de copil, gazdă a izvorului nesecat de nebunii.   

        Acasă e despre câmpul inundat de toată gama cromatică a unui artist iscusit  şi nerăbdător să aşternă valurile de fericire înflorită peste toată suflarea omenească. 

     Acasă este despre descoperirea de sine, atunci cãnd nimeni nu te observă, nimeni nu-ți întinde o mână prietenoasă, nimeni nu este acolo pentru a-ți lua din mână "cupa plină cu amaruri", iată ce este ACASĂ.

    Mă surprind tãnără şi uşoară, când îmi apare în fața ochilor casă copilăriei mele, e ca o stare de Dumnezeu şi taină acest simtământ, încât mă cuprinde deznădejdea că ar putea într-o zi să mi-o ia cineva şi mă voi pomeni aşa dintr-o dată decapitată de dorul măicuței mele, de unduirea flexibilă din glasul ce-mi urma pasul neastâpărat, dar şi de copilăria mea, domolită cu greu în ani de lumină plini.

     Mi-e teamă să cred că ar putea să se aleagă praful de toată această moştenire, de aceea am dosit-o bine în una dintre cămările labirintice ale inimii mele şi o vizitez în zilele cu curcubeu, pentru că sunt aducătoare de izbândă şi dătătoare de speranță, dar şi-n nopțile albe ce mă țin de vorbă până în zori pentru a mă curăța de greul ce-mi încearcă tot mai des coloana vertebrală.

 

Apă vie

   

   Am întâlnit-o pe poteca din spatele casei, se ducea, zice ea, după apă neîncepută, la cișmeaua lui Sasu, în care avea de gând să-și  clătească necazurile ce au podidit-o în ultima vreme că deja nu le mai poate face față.
   Era, cu adevărat răvășită din pricina unor neînțelegeri mai vechi cu  fata din vis ce-i era musafir nepoftit de la o vreme. Nu dormise toată săptămâna, iar gândul că ar putea să vină și la noapte o deposeda de vlaga anilor, de aceea a hotărât, dis-de-dimineață să pornească spre izvorul făcător de minuni în speranța că se va curăța de ceața grea ce-i aduce în fiecare noapte umbra unei arătări pe care are impresia că o cunoaște de undeva. Era chinuită de fata cu plete aurii în fiecare seară, de cum punea capul pe pernă, copila își despletea cosița și o privea nestingherită până în zori, măcar să-i fi vorbit ceva, dar așa toată comunicarea lor se rezuma la așteptarea zorilor.
Am încercat să aflu cum a început această aventură nocturnă și dacă cumva venirea copilei a fost precedată de vreun semnal, pe care poate l-a ignorat, iar acum nu face decât să-și înfrunte orgoliul lezat.
- Parcă n-am avut de furcă niciodată cu oameni necunoscuți, nu țin minte să mă fi  luat la harță cu nimeni altcineva decât cu propria-mi arătare, pe ea sunt foarte revoltată, nu mă lasă nici măcar să mă uit în oglindă fără a-mi aminti că am fost tânără și frumoasă, dar acum nu mai sunt. A uitat, ranchiunoasa, că am purtat-o la braț prin toată tinerețea mea, i-am arătat lumea în toată măreția ei, am purtat-o despletită prin nopțile de vară, oferindu-i savoarea și grandoarea unor vise pudice de care nici azi nu pot să mă desprind fără să retrăiesc momentul de agonie al vârstei, pe care mi-a fost dat să-l trăiesc datorită deșucheții ei. M-am ars de nenumărate ori, împinsă de nerăbdarea și neastâmpărul ei. În rest, nu mi s-a întâmplat nimic din ce nu mi-aș aminti acum.
- Atunci e clar! Și zici că parcă o cunoști de undeva?
- Ce poate fi clar când îți spun că nu știu ce vrea de la mine copila din vis, deși parcă am văzut-o pe undeva?
- M-am prins, copila din vis, ești mata, la vremea visurilor. Este copila neastâmpărată pe care ai evocat-o ori de câte ori te-ai privit în oglindă. Ai acuzat-o, ai condamnat-o la moarte prin simplu fapt că ai uitat să Te bucuri de clipa ingenuă a vârstei, ai refuzat să privești  cu ochi limpezi ziua de mâine, crezând că frumusețea e doar ceea ce se vede în oglindă, când, de fapt, ea vine din seva unor muguri care se luptă cu viața în fiecare primăvară. Sunt sigură că cișmeaua lui Sasu, este locul de rugăciune impregnat în oceanul luminat de amintiriri și retrăiri de altădată, iar privind în oglinda ei, vei vedea copila cu păr bălai ce te tot chinuie de săptămâni, doar că  îmbătrânită și resemnată. Asta vrei?

Supărarea

 

 Azi sunt tristă, sunt supărată că natura, din care ne înfruptăm trupul lipsit de vlagă, este în doliu. Este condamnată să trăiască în bezna unor vremuri cumplit de dificile- admiratorii și-au întors ochii de la ea, abandonând-o în deznădejdea propriei supărări. Nimeni nu-i mai aduce pocloane de mulțumire și binecuvântarea calmă din glasul lor nu ridică ofrande cerului, așa cum era obișnuită. Azi plapuma de mătase nu mai este purtată de fecioarele codrului, ca altădată, ci e lăsată pradă vântului - s-o poarte ca un bezmetic peste țarina lipsită de sănătatea cerului.
  Azi sunt tristă, nu atât pentru supărarea arătării de după geam, cât pentru frumusețea fină pe care și-o etalează, în speranța că entuziasmul de cândva va scoate la plimbare tot mapamondul încărunțit de mizeria venită din ignorare sadică.
 Mi-e milă de răbdarea ei previzibilă, de grija pe care o mainifestă față de cei care o despuiau de frumusețea ei firească, dar și de șansa pe care le-o întinde cu fiecare strop de lacrimă vărsată în pământul din care se ivește în lume ea, pentru ai ferici pe ei. Își jertfește mugurii, lăsându-i pradă căpcăunului cu intenții atroce, ignorându-i colții pe care și-i asmută, în fiecare an: în floarea roză de cais, în galbenul nectarului din care își ia albina hărnicia, dar și-n verdele codrului de unde viața pe pământ începe să ia chipul frumuseței eterne, pentru a ne oferi un rai din basme pe care să vețuim uitați de griji.

Pasărea albă a veșniciei

    Au plecat într-o lume mai bună, acolo unde durerea este percepută ca forța unor trăiri ideale, iar frica plecării în neant este de fapt acceptarea unui destin hărăzit încă la naştere, trăit cu demnitatea valorilor impregnate de sfințenie canonică până în adânci rădăcini.

    Au reuşit să semene viată pe pământul împânzit de deznădejde şi teamă de moarte, crescând vlăstari fragezi, cu destinul şubrezit al unui neam în brațe. I-au ocrotit de sărăcia unei vieți consumate în tăcere, punându-le în mâna dreaptă arma cu vârf de călimară şi slova maternă-căpătâi. Lumina unor restrişte o întrețineau cu cântece nemuritoare: doine, balade, poeme, în care eroul, era mesagerul dreptății şi a vieții pe pământ, iar ecoul de durere era acompaniat de toată orchestra, în care gâlgâia şi vibra aceeaşi iubire pentru neamul acesta îmbrăcat cu forța în "ghimnastiorka" urii şi trădării de plai.

    Amintirea acestor şezători nemuritoare, ne încearcă ori de câte ori vine o nouă primăvară, pentru că anume ea ne-a sărăcit de sărbătoarea clopotului care ne aduna mereu într-o chemare. Ea, primăvara sau el destinul ne oferă lecții nenumărate de nemurire, reîntregire la orice pas, dându-ne posibilitatea alegerii, doar că eu, tu, el, noi- oamenii, ne gonim zbuciumul după  clipa, care ne convinge nonşalant de efemeritatea ei, doar-doar ne vom opri din galop.

   Şi iar mă întorc la ei, bunicii mei, adevărate stupine cu nectar. La ei mi-e gândul, când dau față-n față cu veşnicia spiritului patriotic ce-mi curge prin vene. Tot la ei mă gândesc, ca la o mângâiere de mir, atunci când acuz viața de trădare şi imediat aud paşii costelivi, dar fermi a-i bunicului, care-mi vorbeşte despre oroarea unei vieți trăită de mine doar în cărți şi îmi ridic atunci privirea  ruşinată către cerul care mi l-a luat şi constat că, cu Ei acolo şi nemul meu aici, nu-mi poate fi frică de nimic. Au plecat ca o garanție dincolo, pentru ca noi aici, să cultivăm semința dragostei de viață, născând şi fericind pământul cu flori.

Confidență

   

  Nu știu dacă voi reuși vreo dată să te conving de profunzimea durerii pe care mi-o pricinuiești  ignorându-mi credința jurământului pe care ți l-am dat atunci în noapte, sub imensitatea stelară, ce fremăta, aruncând în noi cu praful nopților ce le-am pierdut jucându-ne de-a iubirea eternă..
   Nu știu dacă glasul inimii mele șoptește suficient de tare, încât inima ta să recepționeze unduirea de frânturi monosilabice ce ies gâlgâind, spulberându-se în neantul unui gol, pe care nu mai sunt stăpân sau de simte măcar   răcoarea valului de fluid, care  indubitabil trebuie să ajungă la chipul tău șubrezit de gălăgia dihaniei, în care ți-ai îngropat chipul ca struțul, doar- doar să scapi de insistența mea trivială? Nu știu!?
  Acum m-am resemnat doar, pentru că ”dând cu sorții”, am înțeles că-mi ești străină, ești mai departe decât  zborul gândului meu care are prostul obicei să-ți caute umbra scufundată în tăcerea unui veac, din care eu nu fac parte. M-am resemnat doar pentru că știu că opulența sufletului tău vine din imaginația mea înverșunată după vise efemere, știu că eu sunt vinovat, pentru că mi te-am creat după chipul și asemănarea unei nifme incapabile să retrăiască acelaș fior. Te-am vrut perfectă, uitând că perfecțiunea își are cursul din investiția spirituală și nu din laurii perfecțiunii.
  Știu, îmi vei reproșa constant că nu am făcut nimic ca să te am. Vei repeta plină de vervă că am fost pasagerul de pe pasarelă și nu de pe bancheta sufletului tău amorezat de alte zări albastre,  și, că alta ți-e pasiune, dar nicidecum un Dante, condamnat la exilul dintre Purgatoriu și Rai, o condamnare existențialistă necesară  căutărilor de sine, ce-ți tămăduiște focul iadului, în care ai vrut să mă ard.
    Vei spune multe, dar nimic din toate acestea nu te va face mai fericită decât putea să te facă  un visător incorigibil, un îndrăgostit nealterat de timpul ce va vrea să-ți fure din gheața pomeților pe care ți-i etalezi acum, când  efemeritatea lor s-a topit ca o făclie în umbra deziluziei.

Casa care m-a crescut

    Există oriunde în lume un loc care poate fi numit acasă, dar, în același timp, nici un loc din lume nu va fi considerat Acasă, dacă nu-ți va aminti de mama, de bătătura  din care  ți se trag rădăcinile, îmbibate cu veșnicia oamenilor de acolo, de sfințenia locului în care ai mas nopți și zile în șir, căutându-ți rostul, de siguranța emanată de lumea paradisiacă în care levitai la propriu, când îi aveai pe toți cei dragi în jurul unui  tacâm aburind.
    Acasă, pentru mine, e raiul unde am copilărit, visând la lumea de basm pe care credeam că sunt capabilă s-o construiesc, e lanul de răsărită din care luam energie pentru o vară întreagă, e cișmeaua cu apă dulce din care sufletul meu primea elixirul tămăduitor.
   Acasă e despre orgada copilăriei mele, purtată pe brațe în fiece anotimp, pentru că lumea din ea era cea mai fără de prihană. Așa am crescut, cu semințele binelui și al sacrului în buzunarul de la inimă, așa mi-am crescut cei doi copii, cu credința că în patria adevărului, locul de cinste îi este hărăzit doar lui, ADEVĂRULUI, care ne ridică mai presus de dogmele și convingerile adulate de unii până la extaz. M-am pus în slujba lui pentru a oferi acestui colț de rai, de unde îmi port pașii, să emane doar dragostea unor vremuri primordiale ce-și cheamă copiii risipiți ACASĂ.
  Constat, adevărul binelui și al credinței de oameni, mi-a fost dat, de nenumărate ori, să-l găsesc ferfeniță și despuiat de valorile pe care se sprijină, umilit și neconsolat, m-a rugat să-l salvez din gheara umilinței zilnice la care a fost supus într-un moment de slăbiciune și, atunci, eu, cea mai înverșunată voce, m-am angajat să-l slujesc dezinteresat, exact cum am învățat de la prima mea învățătoare, de la oamenii locului, care au înveșnicit clipa sfântă, indiferent pe unde au trecut.
    Acasă e despre ei, drumeții cu bună ziua în gură, despre biserica ce sălășluiește în fiecare casă a sufletului lor, e despre duminica pe care fiecare o duce prin lume ca pe o binecuvântare din strămoși, dar e și despre DORUL pașilor ce ne întoarnă acolo odată cu apusul unei zile istovitoare ca să  ne întindem pe patul de vise, să ne spălăm cu apa vindecătoare din cișmeaua veșniciei și apoi  să adormim în noaptea copilăriei nostre neîntinați și puri, la fel cum am pornit în lume odinioară.

Misterul tămăduitor

   

     Te caut printre mulțimea agitată de pe peron, te caut cu disperare în gara în care m-ai abandonat acum mult timp, spunându-mi că o să revii, dar trenul tău trece fără oprirea pe care mi-ai promis-o acum un deceniu.

    Te caut printre umbrele fumurii din noapte, prin imensitatea universului pe care mi l-ai dăruit într-o seară, dar şi prin amintirile zugrăvite şi zidite cu tine, am surprins-o vorbind ca pentru sine, pe Năstica.
      Am întâlnit-o  pe peronul scăldat într-o ceață densă și fumurie, agitată și nerăbdătoare, parcă aștepta pe cineva care ar trebui să apară din clipă în clipă. Apropierea mea a speriat-o, dar n-a împiedicat-o să mi se încreadă, era prea inocentă, dar avea în ținuta ei un aer nobil, galant, natural. M-a răvășit povestea ei, pe care o caută la nesfârșit, de un deceniu, aici pe peronul pustiu, abandonat de cum s-a instalat în lume oroarea unor disperări naționale. Caută zilnic prim mormanele de fiare ceva al ei, ceva uitat acolo de-o viață de om, dar ce anume nici ea nu știe?

     A crescut lipsită de mângâierea tandră a braţelor materne şi a fraților ce ar iubi-o fără granițe și prejudecăți, dar nu i-a dat Dumnezeu, lăsând-o să facă singură umbră pământului, care n-a iubit-o de cum a călcat pe el. Mai întâi i-a răpit-o pe mama ei cea bună și tandră, pe tatăl care nu a avut noroc să-l aibă niciodată, pentru că n-ar fi recunoscut-o de la naștere, de frați nu mai vorbim, pentru că sărmana ei măicuță abia de a văzut-o mergând copăcel și s-a stins, plecând în umbra necruțătoare a pământului, pe care ea, Năstica a rămas să trăiască fără aripi.  Cei drept, de când a luat s-o crească o mătușă rea și hapsână, visul din fiecare noapte era vegheat de mama ei, care îi tot ținea de urât seară de seară, alinându-i supărările și suferințele din timpul zilei.
   Nu știe ce s-ar fi făcut dacă n-ar fi avut această gară pentru a se lecui de frici, de vidul necuprinsului, ce tot o vizita ca o arătare în nopțile din spatele grajdului, unde obișnuia să doarmă când era gonită de furia bahică și buhăită a mătușii. Își dorea atunci să moară ca să se elibereze de nesfârșitele zile tenebre ce nu mai îcăpeau în sufletul ei de copil. Așa am aflat că înt-o seara a stat la sfat cu mama, așa ca de obicei, doar că după plecarea ei, n-a mai putut dormi. I-a apărut în fața ochilor acest peron, pe care îl purta aievea în fața ochilor din totdeauna, doar că acum el o îmbia, cu o forță inexplicabilă să se apropie, să nu-i fie frică de negura locului, pentru că în rest brațele deschise a unui peron posac sunt mai blânde decât a unei mătușe ce cunoaște doar un singur elixir tămăduitor- alcoolul.
     Din acea noapte, a venit zilnic în disperarea de a dezlega misterul ce-o face să revină de fiecare dată fără frica de a fi înghițită de întunericul aparent, pentru că, spunea ea, nu există nici o intemperie mai periculoasă pentru sufletulu unui om, decât lipsa de iubire.
  Am mai aflat că discuția cu mama i-a oferit credința că inima bună, ce i-a lipsit în toți acești ani, este foarte aproape, doar că rămâne a fi descoperită și primită cu promisiunea că  n-o va mai lăsa să plece. Și de atunci viața ei s-a rezumat doar la așteptări și căutări interminabile.
   Ascultând  trista  poveste a unui copil de basm, am început să lăcrimez, fiind luminat în acelaș timp de un gând abisal:oare nu cumva, Doamne, eu sunt brațul de nădejde a acestui chip de heruvim? Nu sunt eu  sufletul predestinat, ce i-a lipsit atâta timp și pe care îl caută la nesfârșit acești doi ochi negri imenși? Da. Eu eram cea pe care acest ghemotoc viu îl căuta. De fapt, ne căutam amândouă fără să știm că peronul durerii, ar putea redeveni al iubirii infinite.
    

O fetiță cu rochiță

   

    Nu ştiu dacă v-am mai spus, dar mare bucurie a mai trăit fețița din mine când a primit vestea că va fi soră mai mare. Nu era pe lume om mai îndrăgostit de bătătura în care s-a născut decât mine.

    Era odată un aprilie vioi, radios şi şmecher nevoie mare. Era ziua în care, eu sora mai mică, am primit, prin cel mai rapid hulub de poştă, vestea, ce mă încântă şi azi: voi fi soră mai mare. Eu, cea care până acum eram "cea mică" acum, dintr-odată, m-am făcut soră mai mare. Eram fericită şi gata! Mă mânca limba să ies prin mahală şi să le duc tuturora motivul fericirii mele, chiar şi Maricicăi, care îmi tot povestea de grijile pe care le are o soră mai mare. Dar imediat mâncărimea mea s-o liniştit când mămica mi-o spus ca mai e mult până atunci: adică o primăvară, o vară şi încă o toamnă, şi abia după pot să mă laud în voie, dar pentru că mai e timp destul, trebuie să învăț ce înseamnă să fiu o soră mai mare, deşi ştiam eu, că o soră mai mare e un fel de soră bătrână. 

     Ei şi ce dacă voi fi sora bătrâna, eu tot aveam de gând, până aproape în iarnă, să mă fac cea mai bună soră şi nu una pe care o au toți, dar cea mai grijulie şi iubitoare dintre toate pe pământ.

  Nu pot să vă zic cum s-a schimbat viața mea de atunci, fără să evoc nerăbdarea mea ce nu voia să fie ținută în frâu nici în ruptul capului, era dominată de o forță ancestrală, specifică legăturilor de sânge.

Aveam treabă. În toată ziua chemam la apel păpuşele mele, ce-i drept, nu toate ca scoase din cutie, dar, până sora cu zulufi, pe care o aşteptam, va creşte, ele îi puteau ține, aşa un pic despuiate, de urât şi ei. Le-am învățat dansul tăcerii, ca nu cumva să-i treacă prin cap vreo uneia să îi tulbure somul cu pasionea ei. 

  Şi cum vă spuneam, toată ziua aveam treabă: ba un spălat, pe ici-colo, ba călcat, că oof, dacă nu ştiați, călcatul rufelor nu este aşa o joacă de păpuşă, era cea mai esențială ocupație a mea. Toate anotimpurile prin care a trecut aşteptarea mea de veac, mi-a întărit convingerea că voi şti ce să fac cu noul meu statut- cel de soră mai mare.

    Odată venită iarna, nu doar în calendar, dar şi cu troienele ei imaculate, am cam început să-mi fac griji, oare nu cumva sora mea s-a răzgândit şi nu  mai vrea să mă aleagă pe mine, oare nu am crescut destul încât să vrea să-mi fie tovarăş de nebunii, ori nu-i place numele pe care i l-am ales? Cu acest gând ofticat, am adormit târziu în noapte, chinuită de un singur gând: când va veni, îi voi schimba numele dacă voi pricepe că nu-i place.

 Şi totuşi ea a venit, a ales special acea noapte de iarnă, cea dintâi zi de iarnă, parcă într-adins a lăsat să-i cadă tot albul unui veac la picioare, pentru că eu, la ai mei şapte ani nu mai văzusem atâta iarna până atunci, dar nici de atunci, iar ea a venit ca o arătare în palatul de cleştar care imediat a luat chipul unui templu, în care ea, sora mai mică avea să împărățească de acum în colo.

  I-am dat nume de floare, cules special pentru ea din marea grădină a Domnului, un nume ce o va proteja asemeni unui scut de rău şi vicii lumeşti, pentru că semnifică credință şi cunoaştere: credință în Dzeu, dar şi-n aproapele pe care-l va iubi până la epuizare de suflet şi cunoaştere, desigur,  pentru a şti să aleagă grâul de neghină şi copacul lipsit rădăcină.

   Pe măsură ce creştea fata cu bigudiuri, pentru că trebuie să ştiți, chipul de un alb imaculat al surorii mele era încununat spectaculos de cei mai frumoşi creţi. Eu continuam să-mi fac ca la carte rolul de soră mai mare, aveam grijă să nu ducă lipsă de nimic,  atât timp cât mama-pasărea lipsea de la cuib.

 Trebuie să recunosc că au fost zile în care aş fi dat orice ca să mă lipsesc de statutul de "soră mai mare", mai ales în zilele lungi de vacanță când mi-aş fi dorit să iau la pas desculță ulița, intervenea scâncetul eclantant al surorii mele, dar erau foarte puține asemenea momente, iar azi când mă gândesc mi-e un pic jenă de slăbiciunea vârstei mele. 

   O adevărată vervă printre copiii din mahala stârnea ieşirea noastră în lume: o soră mai mare ducând de mână o soră mai mică, o Violetă în floare.  Ne scăldam pletele în parfum fin de floare, ne îmbrăcam în straiele modestiei şi al castității, iar în vârf de buze legam  un " bună ziua" de ieşea într-un suflet tot "mesagerul" uliței, care avea recalcitranta convingere că ieşirea asta a noastră în lume nu e pur şi simplu o plimbare de soi, dar e mai mult o ieşire din anonimatul unui trai comun, stigmatizat de veacuri. Şi aveau cumva dreptate, pentru că adierea de soi pe care o aveau estompată în ADN, promiteau că aceste ieşiri a lor de duminică nu vor fi ultimele din viața lor, urmau să ducă seminția unui neam simplu, dar extrem de ambițios şi temerar în poala unei rochițe pe care o purta aproape în fiecare duminică o fetiță.

   

Astăzi am primit flori

          Astăzi am primit flori, deşi nu era ziua mea de naştere...( )

   Unde s-a mai văzut să dăruieşti sau să primeşti flori fără nici o ocazie? Insulte da! Ranchiună aruncată în față, poftim! Dar flori nu! Pentru flori e nevoie de pretexte, pe care le încearcă doar misoginii, linguşitorii, nu şi bărbații veritabili.

    Am auzit acestă deplasată părere de când mă ştiu, lumea atotştiutoare îți va spune tranşant: nu ai voie să dăruieşti flori înaintea unui eveniment, pentru că s-ar putea persoana X să nu-l mai prindă, nici flori galbene nu ai voie să dăruieşti, cu atât mai mult cu pereche sau şi mai şi, o auzi pe câte una spunând "dar ce, eu mănânc flori?"
     Toate aceste inepții sună a impotență şi frustrare ce tot bântuie printre noi, moldovenii din totdeauna, mai ceva ca pandemia.

    Şi după cum vă spuneam, astăzi am primit flori... şi da, fără pereche, doar că  un pic îngalbenite, un pic şifonate, dar flori... şi nu era ziua mea de naştere, şi nici altă zi specială.

     "Am primit flori"e despre un Paradis în destrămare, despre nişte sentimente iluzorii, ce iau forma unui praf de stele dacă încerci să le "măsuri cu sorții" sau dacă crezi că şansa înseamnă neapărat  o nouă viață.
   Am primit flori, nu e nicidecum despre creioane colorate, cu atât mai mult despre raiul pe care ni-l facem aici pe pământ, dar e despre aşteptarea zadarnică ce a supravețuit unui veac de singurătate fără emoții şi strângeri de inimă.

    Iată ce înseamnă să primeşti flori: să crezi, dar să nu speri; să vrei, dar să nu poți; să taci, dar în acelaşi timp să te scufunzi într-un potop de răcnete, estompate de fluidul prejudecăților pe care n-ai cum să-l învingi atâta timp cât umbra fricii e la un pas de singurătatea ta.

  -  Şi dacă ți-aş spune că la fereastra mea a înflorit liliacul, ai mai crede că am primit flori? Dar  dacă ți-aş spune că galbenul din brațe este raza de soare cu care mi-am început ziua, m-ai crede? Poate că da, poate că nu?
... dar, totuşi, sunt fericită, pentru că azi am primit flori!

Darul din palme

  E dimineața unei noi zile de primăvară. Un nou aprilie, anunță calendarul de pe etajeră, parcă vrând într-adins să accentueze că s-a încheiat, dar nu s-a sfârșit cea mai fără de vlagă perioadă.
  A venit aprilie, agățând ciucurii lui martie prin pomii scorojiți de la atâta frig, dându-le viața pe care le-a luat-o gerul din această noapte. Bieții de ei, stau cu mugurii plumburii, pirotiți de promoroaca matinală ce i-au lăsat fără mantia catifelată  și așteaptă soarele, poate-poate le va salva măcar un ochi de speranță, cu care să-și alinte la vară nepoții.
      Astăzi e o zi mai specială, de asta  așteaptă vioaie  să se ia la glume cu soarele, încă zbârlit de zori, dar până atunci trebuie să facă inventarul unei zile abia începute.
   Va întinde peste câmpi, case și oameni, plapume moi de  iarbă verde, va ruga soarele să le scalde trupul amorțit de la atâta așteptare și  va invita cea mai de soi orchestră din crâng să le tămăduiască blânda față. Bineînțeles, va avea grijă să le prindă în colțul sufletului cel mai fără de prihană zâmbet, care să inunde zarea albastră ca un curcubeu ce este.
Nu știe însă, ce va face cu asfințitul, dar până atunci mai e mult, de aceea preferă să trăiască clipa zorilor printre bucuria narcișilor și a lalelelor îmbobocite de dragoste.
     E aprilie, ziua care îmi surâde de după geam cochetă și pusă pe șotii. Și-a pus flori de cireșe la urechi, salbă de mâțișori la gât, iar în păr, și-a agățat ditamai rază de soare și nu vrea să coboare, obraznica, până nu-mi gâdilă și cea mai dosită geană în care stă moș Ene întronat.
- Ce poți să fac, că doar n-o să mă iau la gâlceavă cu 1 aprilie? Îl aștept de un an și apoi orele lui sunt numărate, trebuie să reușesc să împart bucuria acestei zile cu cât mai multă lume.
    Decid să mă pornesc  cu colindatul, după glume, îmi iau și traista, poate mai adun și rezerve de umor, pentru alte timpuri pestrițe, mă îndeamnă jucăuș acest aprilie, care în pofida luminii din plete, este anxios.
   Nu-mi place culoarea din obrajii lui și nici ochii cu privirea ațintită în gol, nu -mi sunt pe plac, de aceea îi ignor îndemnul poruncitor și mă înarmez să-i asediez tronul lui moș Ene, că prea se crede stăpân, de la o  vreme,  peste zorii mei.
     M-am trezit, buimăcită,  mi-am pus pe mine cea mai nobilă catrință,  cea mai de sărbătoare bluziță și am ieșit la colindat grădina, în plină primăvară, doar voi speria urgia care mi-a zăvărât cu zeci de lacăte rochița cu floricele, visele mele, dar și libertatea de a colinda în voie, după placul inimii.
   Mi-am prins în pletele curse flori de lămâiță, pentru a mă bucura de un aprilie pe care nu l-am mai văzut de un an întreg și care deodată mi s-a părut atât de îngândurat şi străin, de m-a apucat aceeaşi stare de nelinişte, resimțită de o bună bucată de vreme. 

    Când credeam că am de a face cu o zi obişnuit de banală, s-a întâmplat ceva curios- în palme mi s-a pus o arătare, un chip de formă sferică, ce lua forma unei păsări albe, imense. Pe măsură ce-o priveam îşi lua avânt spre înalt şi iar revenea în podul palmei ca să-mi mângâie cutele care au început dintr-odată să apară şugubețe. Era forța vitală, purificatoare venită dintr-un timp paradisiac, dorit şi neînduplecat. I-am ciufulit un pic creştetul, ademenită de jocul ei şi am îndemnat-o să zboare spre zări fără durere, iar de-i va fi dat să o cunoască vreodată, să revină în palma mea, unde o va aştepta mereu o copiliță în catrință şi bondiță cu flori.

   Acesta e legământul pe care l-am făcut eu cu azi şi mâine: să iubesc zorii care au grijă, de fiecare dată, să ne pună în palme cel mai frumos dar- viața.