Dor călător

     Mi-e dor de o duminică de acasă, cu oameni deschiși la cătătură și cu sufletul asemeni unei rugăciuni, ridicate în altarul veșniciei.
Mi-e dor de oamenii îndrăgostiți de alți oameni, la fel de buni și mărinimoși ca fața straielor ce le țin de cald și onoare.
Tânjesc după bunătatea lor sinceră, prinsă mereu în colțul gurii, atunci când diminețile mele se anunță noroase. Și cum să nu tânjești după astfel de oameni, când știi că drumurile înfundate de noroi, până-n gât,  au fost îmblânzite de aceleași tălpi zgârâiate: când într-o petricică de pe alee bătătorită, când într-un un bolovan ieșit în cale să te salute arogant?
 Mi-e dor de ei, oamenii în care am crezut ca în Dumnezeu, de limpezimea sufletului lor învolburat de greutăți, de zilele de sărbătoare, anunțate trufaș de un clopot, ce se întindea sonor peste toate ulițile satului, de ele mi-e dor.
Mi-e sufletul dor când mă gândesc la duminica de acasă, unde o soră mai mare, împletește două cosițe de sărbătoare unui boboc de soră mai mic și toată ulița copilăriei căpăta forța unui vulcan în clocot când cele două își anunțau ieșirea pe podium.
Era sărbătoare. Era sărbătoarea lor- a celor două surori îndrăgostite de aceleași rădăcini neaoșe, de aceleași dumnezeiești izvoare din care mustește cu nesaț seva dragostei de oameni.
Două sărbători erau prinse în jocul cadențat al lumii, pornind copilărește să cunoască satul din vale, cu tot cu oameni și viețile lor.
Asa a ponit, într-o duminică, călătoria lor prin lume. Au descoperit cărărușe întinse pe care nu mai călcase picior curios, le-au uns cu alifie, dându-le strălucire și viață. Au făcut bătături în palme de la atâta spoială, dar dorul de casa părintească le-au alinat rănile din palmă, făcându-le zid  în fața greutăților.
Marele lor noroc, am uitat să vă spun,  era fratele mai mare, care știa cum să lupte cu răul, dacă s-ar abate într-o zi asupra lor. Fiecare crispare, umbră de supărare  era alinată de dorul fratelui mai mare și, atunci, chiar nimic sub soare n-ar fi putut să le facă vreun rău. Erau în siguranță când bătaia inimii lui se așeza în cap de masă spunându-le ”va fi bine”! Și așa era, toate gurile rele, se închideau în găoacea tăcerii, pentru că el, fratele mai mare era atotputernic când venea vorba de surioarele lui.
Mi-e dor. De asta mi-e dor: de izvorul cu uluci, unde ne bălăceam pe arșița cea mai mare. Că trebuie să știți, pe vremea copilăriei mele, soarele prăjea tot ce-i ieșea în cale, și noi, copiii satului, ne dădeam întâlnire la uluci, pentru a ne curăța de colbul uliței, imaginându-ne că s-a mutat Marea Neagra la noi în mahala.
Eram șturlubatici și nevinovați când ne întorceam seara, pe aceeași cărare, din drumețiile noastre. Toate în jurul nostru căpătau formă și culoare, toate aveau un rost când ne adunam în jurul măsuței, cu trei picioare, și aproape în genunchi înfulecam bunătățile aburinde, pregătite cu dragoste de mămica noastră. Draga de ea, era o gospodină desăvârșită, știa să ne alinte, nu doar în zilele de sărbătoare, cu cele mai apetisante bucate, dar și atunci când vremea lucrului e în toi- astfel ne răsfăța  ea, răsplătindu-ne cumva efortul de a o ajuta la munca câmpului: cu plăcințele- poale-n brâu, cu alivancă, zeamă cu borș de casă și multe alte bunătăți pe care doar în casele boierești le mai găseai. Așa ne îndemna să mâncăm atunci când ne alintam: Numai boierii mănâncă  gustoșenii din astea și voi. Și avea dreptate, pentru că, cutreierând prin lume, nu mi-a fost dat să mănânc nimic mai dumnezeiesc decât ciorba și plăcintele măicuței mele.
De toate astea și încă de multe altele îmi va fi dor mereu!

Ieșirea din uitare

 

 ”Fiecare zi trăită e o mică viață. O viață în  care ne naștem odată cu zorii zilei și, trăim, simțim, dăm naștere unor visuri, renunțăm la visuri, iubim, iertăm, învățăm, uităm, murim...Da, murim  odată cu apusul soarelui, odată cu somnul care vine să ne cuprindă, odihnitor în brațe. Dar noi nu disperăm. Mâine, odată cu răsăritul soarelui, va începe o nouă mică viață. Oare cum va fi ea?”.

                    ( Ion Anton ,”Ieșirea din uitare”)

  Oare cum va fi ea, acea mică viață, pe care avem puterea și dreptul s-o zămislim așa cum credem noi că-i șade bine unei mici vieți?
  O întrebare existențială, o adevărată frământare pentru omul călător prin ea, Viața. Ea, care își are legile ei,  ne lasă să credem că vivacitatea ei depinde de modul nostru de a o prețui și însuși. Și poate așa ar fi, dacă nu ar trebui să facem neîncetat pocloane și jertfă unei aglomerații hâde și nerușinate, care are tupeul a se supramări, numindu-se viață.
 Toată această alergătură a noastră, nu este decât o competiție de sine, o schimonosire a Paradisului, primit la naștere-VIAȚĂ.
  Viața, fie ea, mică sau mai măricică, este armonia sinelui cu sine. Este compatibilitatea perfectă dintre trup și suflet. Este Edenul în care heruvinii dansează în jurul bucuriei de vață. Este explozie de sentiment și grație pătimașă.
  Astfel arată un răsărit în care viața ne învață că  iubirea se naște din lumina unei zile în care ai reușit să-i surprinzi strălucirea, iar iubirea și iertarea vin  din intensitatea trăirilor care ne-au adus acel răsărit.
Dacă ai reușit să-i înțelegi tainele adâncului, glasul inimii, atunci când îți vorbește, ai descoperit formula chimică perfectă pentru a-i hrăni rădăcinile, care vor căuta să sape cât mai adânc, dând de potirul cu ”tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Copălărie - păpădie

     

google.com

        Lanul cu flori de albăstrele, fragii mustind de dorul tălpilor goale, frunzele de potbal aşternute peste lunca copilăriei mele şi imaginea mamei îndrăgostite,  sunt privelişti pe care le-am luat cu mine în lume şi le port de la o vreme, bine cuibărite între două doruri.

Mă pomenesc într-o zi, la uşa gândului meu  cu cineva: o nălucă, o umbră venită dintr-o depărtare infailibilă, acea depărtare venită dintr-un timp puerilic, perfect, în care şi eu, şi tu, şi noi, eram egali înaintea unui soare dogorâtor, dar şi înaintea sorții răsfățate. O surprind chemându-mă s-o urmez într-un vis de cândva, unde noi două eram copilițele legate de acelaş crez al destinului, cel de a copilări, iar în jurul nostru  e multă pace şi voie bună şi toate se transformă în sărbătoare când pe  chipul mamei se aprind beculețele unor obraji plini de iubire. Atunci toate supărările sufletului de copil neînțeles, forțat să se maturizeze, capătă intensitatea fulgerului, se risipesc aşa cum au venit- iute. 

    Mă pomenesc eu aşa, dintr-odată, în plină pandemie sufletească, când toate coardele sufletului meu sunt îndreptate spre alte nevoi fundamentale, şi nicidecum spre lumea miraculosului şi a paradisiacului de acasă, că-mi dă târcoale copilăria mea timidă, dar extrem de nerăbdătoare. O las să treacă pragul fabulosului din mine şi  devin dintr-odată inocența ochiului de copil. Îmi las capul doldora de griji în poala ei şi simt cum îmi mângâie tristețea obrazului cu soarele de lumină pe care-l poartă după sine. E aşa de familiară şi unduioasă această căldură, că tot ce vreau e să o prind în brațele inimii cu toată puterea copilului din mine şi să n-o eliberez decât atunci când toată lumea mea va fi plină de ea. Inhalez briza de răcoare ce-mi scaldă ființa şi disting mirosul pământului reavăn pe care am mers desculț după toporaşi şi  viorele. E un miracol statul în brațele ei întinse la soare peste dealul copilăriei mele, peste hârtopul cu poveşti la gura sobei, peste amintirile bunicilor mei, peste omul cu sufletul înrădăcinat în țărâna de acasă, pentru că el, omul e stăpân peste întinderea arhetipală și seva balsamică pe care o purtăm ca pe o terapie de veacuri.

...Şi a venit timidă şi inocentă, m-a invitat să colindăm împrejurimile de cândva, să vedem de nu cumva au părăsit malurile şi s-au mutat şi ele la oraş, unde se grăbesc toți zvăpăiații pe care i-a găzduit până le-au crescut aripi.

  Auzise ea  că crescuse nişte fragi mustoşi, pe lunca din spatele casei şi n-are cine să-i mănânce. Apoi, ca să mă convingă de adevărul spuselor ei, mi-a întins  un ciucure roşu-vinețiu de toată frumusețea, ademenindu-mi simțurile cu aroma fragului absorbit de dorul buzelor pârguite de un  sărut feciorelnic. 

Am urmat-o desculță, pe cărăruşa şarpelui îmblânzit de lipsa mea şi ne-am urcat pe creasta dealului, ca să dăm mâna cu orizontul ce-şi revărsa fața peste lunca cu fragi. Ochii mei au trăit un adevărat spectacol viu. Orizontul mut îşi aplecă privirea ruşinat, din pricina slăbiciunii de care a dat dovadã la vederea pomițelor, n-a putut rezista ispitei şi s-a înfruptat din dulceața lanului, iar acum îşi revărsa timid strălucirea peste bobițele fragile, aşteptând să capete din nou grația copilelor cu bujori în obrăjori.

      Mă pomenesc la ușa sufletului meu cu ea, copilăria mea!

   Nu știu cum s-a întâmplat, dar această musafirie neașteptată a copilăriei mele, m-a copleșit, făcându-mă firavă și ușoară ca un pai, din care răsunau melodiile hazardului atunci când ne dădea târcoale la jucatul de-a mijatca. M-a înaripat într-atâta că vocile bătăiaose din mine s-au stins înainte de a se fi aprins, nu mai aveau puterea de-a se opune ispitei, primeau supuse clipa de miracol, venită ca o sărbătoare de aer peste creștetul aplecat de povara neostoită a destinului...

   ...și după cum vă spuneam, zbânțuita din mine era tare fericită stând în poala paradisului,  acum când tot ce voiai  e să te faci nevăzută, pentru a nu ciuguli de prin vecini vreo "jivină", de care să nu scapi până la sfântul-așteaptă, ea savura clipa de Dumnezeu și  din tot ce-a mai rămas din Copilăria de altădată, fără vreo rezervă.

    Nu exista nici timp, nici spațiu când m-am pomenit față-n față cu copiii mei, făcuți după chipul și asemănarea mea de când am simțit că tot ce este impregnat frumos într-un suflet omenesc trebuie să încolțească și să dea rod.

     Acum știu că  privind  în oglinda  creațiilor mele, zămislite cu mare talent și finețe, m-am lăsat furată de roșeața tinerească din obrajii lor. Iar de aici până la câmpia cu brebenei și lunca de acasă nu a fost decât un pas. 

     ...și totuși m-am prins în mirajul efervescent, constatând că inocența și naivitatea fac din copilărie  o lume fericită, înconjurată de bine și apărată de puritatea şi candoarea unui suflet neîntinat. Asta știam și eu, dar nu voia să înțeleagă și copilăria mea că eu, cea de odinioară, am crescut, m-am emancipat prin școala vieții, dar am păstrat  amintirea vie  a copilăriei și ori de câte ori îmi va fi dor, voi reveni la lungile căutări de cândva. O voi descoperi în rochița cu floricele și sandalele de răchită, ce mi-au ținut de răcoare în verile toride. O voi găsi pe o bancă în fața școlii, acolo, unde i-au rămas primele cosițe ciufulite cumva de primul vânt al fiorului și o voi scoate la plimbare prin lunca cu fragi și bobocei. Vom face împreună ocolul satului și obosite ne vom răsfăța tălpile aprinse de arșița verii, modelând lampaci pentu casa cocorelor, așezati de ani buni pe stâlpul din fața porții. 

Eu - omul de azi

 

  A fost odată...

    Am pornit în lume tare timidă. Am luat-o la paşi mici şi tot am reuşit sã-mi scrijelesc genunchii. Ba chiar, am suferit ditamai rană, dar m-am tămăduit privind la spectacolul de afară. Am înțeles că acolo, în lumea mare, n-ai ce cãuta cu genunchii întregi. Trebuie să existe măcar o singură dovadă că ți-ai făcut intrarea cum se cuvine.
   Venită din satul cu privighetori, era indispensabil să pot cânta şi eu. Trebuia îmblânzită conița viațã, dacă doream să fie cea urzitã în visurile mele. I-am cântat aşa cum am învățat de la bunicul, cu sufletul plin de patimă şi dor. I-am tot cântat în strună, lăsându-mă totodată condusă, când în pas cadențat, când în paşi de vals, şi tot nu mi-a reuşit s-o ademenesc, să-mi dea viață de vedetă. Ba din contra, mi-a reproşat că alta e menirea mea.
    A luat şi m-a făcut învățătoare. Şi iată-mă-s învățătoare în satul copiilor mei.
  E  locul perfect pentru o mamă-învățătoare, mi-am spus atunci şi am început să ridic Paradisul aici, pe pământ. A fost tare greu să-L trad la indigo. Eu, un copil crescut din dragoste cu o singură aripă, am reuşit asemeni lui Manole, să-mi zidesc visurile şi dragostea pentru ele între cărămizi. Dar, gata cu ziditul. 

   Azi, mă tot surprind zugrăvind, pe ici- colo, adăugând culoare sorții şi înțeleg că tot asta i-aş cere și azi: să mă facă învățătoare în satul copiilor mei.
  Zilnic pornesc spre școală, îmbrățișez aceeași uliță de ani și nu mă obosesc să-i admir oamenii, pe care-i poartă când la deal, când la vale. Văd diminețile arzânde a fiecărui trecător și mă macină acestă grabă a lor: Oare unde se duc toți cu zorii? Apoi, îmi dau seama că sunt și ei purtați de un vis, visul de a -și trăi  propria legendă.
      Seara sunt așteptată la poarta școlii de aceeași ulicioară, care se întinde copilărește  la picioarele fiecărui trecător. Dar șuieratul pașilor nu se mai bucură de unduirea ei,  nu mai prind sprinteneala din zori, în schimb, fiecare  duce cu el, spre propriul paradis,  o parte din ”legenda” personală.
    Îmi port și eu harul pe aceeași ulicioară, și ajungând în clasă, îmi dau seama că atât de nobilă și spirituală e munca pe care o zidesc zi de zi și atât de dragă și sfântă e, că aș fi în stare să mă iau la harță cu timpul, doar ca să mă țină integră și veșnic îndrăgostită de frumosul și sublimul de la catedră.
    Da, așa este! Eu, omul de azi, la școală trăiesc necuprinsul cerului, îl ating nestingherit și mă transform în pasărea albă a veșniciei. Aici îmi recapăt libertatea de a explora necunoscutul paradisului propriu. Și da, aici îmi hrănesc aripile fragile uneori.
  Printre copiii lumii, visul hărăzit în tinerețe se materializează, căpătând forțe nebănuite. Prinde intensitate când ochii curioși se ridică de pe smartphoane, confirmându-ți că asta e menirea ta. 

  

    

Două mărțișoare

                               

                                                   01 martie 2020

   ”Fiecare bătaie de inimă să vă fie iubire”.
                                         ( Irina Binder)

Dis-de -dimineață mi-am prins în piept cele două mărțișoare. De fapt, m-am asigurat că stau acolo unde le-am agățat de ceva ani, cele mai firave, dar în același timp, protectoare mărțișoare-copiii mei. Apoi am ieșit să admir albul suav al vestitorilor care și-au anunțat venirea fără acordul Babei.
        Erau frumoși, țanțoși, chiar galanți, salutând politicos venirea musafirilor. Băteau mătănii primăvăratice, în asonanță perfectă  cu gândul meu înălțat în altarul iubirii de viață. Le-am admirat curajul și dorința de a renaște iar și iar și m-am prins în hora unei zile de duminică și de leneveală, cu ” Frunze de dor” în brațe și ciucuri alb-roșu la sânu-mi de mamă.
...și a trecut cea mai primăvăratică zi. A trecut ca multe altele, dar mărțișoarele de la inimă rămân acolo, indiferent de anotimpul ce se lasă purtat de timp.

Poezia ca stare

"Poezia e un miracol care ne scoate din efemer şi ne face să  ne simțim eterni".

                 (Marin Preda, ” Viața ca o pradă”)

   Poezia e o stare de spirit care ne ține în priză, făcându-ne visători şi empatici cu aproapele. E forma de existență umanã care ține într-un clocot continuu sufletul contaminat de efemeritatea existențialistă. E o expresie minuțioasă  asupra relatiei dintre suflet, vis și cuget. Ea oferă momente de revelație și momente umbrite de goliciunea lumii celui îndrăgostit de ea, creatorului gata să renunțe la sine, un veritabil consumator de spectacol existențial. El arde ca un pajure în întunericul umbrei, luminează bezna urii și a deznădejdii. El este o veritabilă sursă de frumos, nu un devastator! Prin cuvântul lui sufletul din vers prinde opulență și substrat, ia drumul peregrinarii și nu se prește decât dacă e stapânit de oniricul clipei. Această senzație ne este indusă conștient și forțat, dar asta este ea, POEZIA.

 Creatorul va descoperi forța imensă a poeziei doar consumându-se pe sine, va crea lumi paralele descotorosindu-se de păcatul vital - propria viață și vă evada himeric într-o galaxie de mult uitată, îmbrătișat de heruvini și  arhangheli. Abia atunci Poezia îl va ademeni în mrejele ei, făcând din el un

 incurabil prizonier. Un prizonier model.
    Poezia va construi modelul artistului după chipul și asemănarea sa, și nicidecum invers. Îl va determina să se dezgolească de tot ce are de prisos: sentimente, trăiri, frici sau iluzii. Îl va îmbrăca în haina adevărului, făcându-l stăpân peste baricade. Din acel moment poezia devine armă împotriva fărădelegilor acestei lumi. Din acel moment, ea stăpânește lumea lui nemărginită, devine  marele Tot.

Cununa de spice

     E vară toridă. Soarele stă cocoțat pe muchia de deal dis-de-dimineață şi trimite suliți fierbinți peste sat, peste lanul de grâu pârguit, dar şi peste sufletul chinuit al țăranului cu dor de pământ. Şi e fălos tare că e stăpân peste zarea incendiată. Aproape că a uitat de misiunea ce o are- de-a scoate copiii din casă, că doar de vacanța mare, toate ulițele din sat ar trebui scăldate în  glas  zglobiu şi ademenitor de copil. 
    Totuşi, la un moment dat, dinspre lanul auriu s-a răspândit o larmă jucăuşă de copii. Erau ele, Elele, venite să-şi scalde cosițele în galbenul câmpului, întins parcă într-adins la picioarele lor. Erau  tinere şi nevinovate, iar chipul alb şi suav asemeni florii de cireş, era încununat de grația cosânzenelor în aşteptarea ursitului. Veselia şi tinerețea lor a pus repede stăpânire peste colina incendiată de galbenul auriu, răspândindu-se până hăt, în largul zării. Zarea albastră se minuna de dansul felelor, venite din  basm. La fel şi copiii, care, auzind de nişte copile zvăpăiate, ce fac baie de soare în largul lanului de grâu, au pornit într-acolo, poate prind şi ei concertul din luncă. Pentru ca de ele, Elele, n-au auzit decât de la un bătrân sihastru, aşezat demult pe aceste ținuturi. Ştiau că pot fura inima şi celui mai mândru flăcău, dar de văzut, în carne şi oase, nu le-au mai văzut. 
   În doar două sferturi, satul din vale s-a mutat pe muchia dealului, unde dădeau un spectacol cele mai grațioase mlădițe cu spicele cerului în brațe. Fetele eclipsau totul în jur. De aceea, oamenii adunați de spectacol, nici n-au prins de veste când corul s-a mutat în crâng. Din crâng în Valea Uitată, apoi lumina orbitoare le-a însoțit în înaltul cerului și duse au fost. S-au risipit aproape cum au venit, pe neobservate, lăsând cu fața spre cer toți spectatorii. Așa au stat așa până au înțeles că fetele au venit să-și împletească coronițe pentru a-și apăra creștetul de ploaia ce avea să vină. Pentru că deodată au început a cădea din înaltul cerului stropi de rouă argintie, semn că baia din lan era prevestitoarea unei ploițe, care o dată venită, ar scăpa lumea, dar și lanul cu spice  de la pârjol.
   - Să mergem să ne bălăcim, a strigat unul dintre copii, martor la mirarea oamenilor. El nu înțelegea cum niște oameni maturi, pot crede că o ploaie de vară nu poate veni  fără a fi chemată de spiritul unor ritualuri. 
     Așa credeau de fapt toți copiii mânați de curiozitatea unor zvonuri. Pentru ei, ce s-a întâmplat, acolo sus pe deal, n-a fost decât un motiv de-a privi la spectacolul lumii din vale, care de altfel era cel mai banal spectacol. Case părăsite, curți dezlănțuite, bătrâni neajutorați și copii mici ce duc povara mare a unor adulți aflați în deznădejde. Asta au văzut ei și nu Elele care au adus ploaia.
-Să mergem să ne împletim și noi coronițe, dacă tot am urcat până aici, striga indignată o pitulice de fată, cumva supărată că a fost scoasă din casă, acolo unde o aștepta nerăbdător jocul pe calculator. 
- Să ne facem sărbătoare din galbenul lor și să ne bucurăm de ploaia asta minunată, a mai răsunat o voce. 
Și uite așa, într-o zi de vară, un soare și un lan de grâu a reușit să aducă pe cerul torid nori de fluturi care priviți de la distanță păreau niște Cosânzene venite dintr-un basm, în care fluturii trăiesc o veșnicie în armonie cu omul și spicele de grâu.
  
     

    

Povestea unei mlădițe

 

 Era luna macilor când a venit pe lume, luna cireşelor abia pârguite când ea s-a înverşunat, cu tot dinadinsul, să se nască. 

    Era primăvara, luna macilor înfloriți, luna când fetița cu ochi cãprui a decis că e timpul să-şi supună un întreg regat. Şi a venit într-o zi de luni, la început de săptămânã, când toate pe lumea asta încep să se pună în mişcare şi a contramandat toate planurile celor care o iubeau deja. Dar n-aveai cum să n-o iubeşti? Era sclipitoare ca roua spicului de grâu. Fața rumeoară asemeni fructului copt, iar gurița bobocului de fată, era  toatã scăldată într-un zâmbet molipsitor, care repede a trecut de la fată la mamă; de la mamă la tată. Si uite aşa, până-n seară un sat întreg era părtaş la bucuria lor...

   Am uitat să vă spun că această binecuvântare venea în neamul lor după o lungă şi apăsătoare umbră de durere. Ea a venit în casa ca o predestinare, a adus clinchet de clopoțel în ograda bunicilor, care nu-şi încăpeau în maluri de la atâta fericire. Zilnic îi auzeai mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru nepoțica, care tot mai mult lua chipul bunicăi. 

  Anii au trecut, iar dragostea părinților şi a bunicilor i-a ținut mereu de cald. Iar când a trebuit să plece de acasã şi-a luat cu ea dorul, şi dusă a fost. Ce-i drept mai vine câteodată acolo unde şi-a lăsat prima dragoste, dar deja elanul descoperirilor tinereşti îşi cere tribut. Timpul i-a furat rouã  din obraji, inocența naivă de cândva, dar n-a putut să-i ia sclipirea ochilor îndrăgostiți de curtea casei părinteşti şi satul care o aşteaptă ca pe o binecuvântare.

    

Ani de școală, ani de liceu

                                       
...nu există loc mai sfânt și mai drag decât satul de unde vii,  la fel cum nu există amintiri mai zbuciumate decât cele care-ți amintesc de școala și colegii, cu care te-ai însoțit la drum în anii de
liceu.

    Am revăzut-o azi după lungi căutări. Era ursuză și pământie de supărare. Era indignată că n-a reușit să-și îmbrace hainele de sărbătoare, pentru a mă întâmpina impozantă și plină de sine, așa cum am lăsat-o. I-am văzut tristețe ochilor de sticlă, înrămate în termopan și am înțeles că nici o mare  bogăție nu te poate salva de la o tristețe personală, cum e a ei. Își plângea copiii risipiți prin lume, care odată plecați au uitat să mai revină la stup. Au plecat cu toții să cucerească alte cetăți, mult mai  mărețe și atrăgătoare.
- Da. Dar ar putea să mai dea pe acasă, măcar din când în când? se vaită ea.
- Ce să-i faci, omul e călător, iar călătorului îi șade bine cu drumul, cine nu știe asta? am încercat eu  s-o mângâi.
   O știa prea bine și școala mea, dar nu le putea ierta anii de absență, care i-a brăzdat obrazul, iar aripa stângă i-au frânt-o păgânii, văzând-o fără apărare.
    Și, iată, stă acum țanțoșă, elegantă, cu termopane de import, dar aripa așa și nu i-a mai crescut. Crede, naiva, că dacă printr-o minune, i s-ar întoarce toți copiii din lumea mare, ar prinde din nou la viață. Și poate are dreptate!
Sigur ar reuși să transforme curtea posacă într- un adevărat tărâm de basm, dacă fiecare generație, trecută stingher prin coridoarele ei ar aduce câte un fir de nisip la temelia ei, la sigur ar reuși să-și dureze cea mai trainică aripă. Știe ea prea bine, a auzit de prin vecini, că fiecare al doilea elev, crescut aici, a ridicat în cinstea ei o cetate acolo unde l-o prins vremea și acum e timpul să-i împrumute și ei din vlaga și vigoarea lor, că doar n-or lăsa-o să piară?
       ...și s-au găsit vreo doi să-i plătească tribut, dar ea fiind o cetate, a  rezistat ispitelor  și nu-i pare rău. A reușit să adune, așa cu o aripă frântă, alți temerari ai dorului de carte și nu a stat la mila nimănui chiar dacă a cunoscut vremi triste de la plecarea noastră. Și iat-o acum, cu cele câteva bănci jucăușe în curte, cu zăvoare de import, care se deschid doar la comandă, cu galbenul caiselor în obraji și geamuri fumurii,  fără licărul de odinioară, dar dreaptă.
      E tristă și așa va fi, atâta timp cât călătorul nu va înțelege  că pentru a parcurge distanțe mari, are nevoie de momentul de respiro, pe care, la sigur, îl găsești pe banca din fața școlii.
 

Cărările de acasă

           Două zile de rai. Două zile de freamăt copilăresc și cărărușe jucăușe. Două zile cât o ceașcă de cafea, atât a durat evadarea în copilăria mea.
          M-am trezit zgâlțâită de un soare zâmbăreț, gătit special pentru ca să mă ademenească în magia jocului de pe toloacă.
- Nu, nu, nu, m-am opus eu! Am nevoie de puțină apă și săpun, după mai vedem dacă ne mai este a joacă.
- Nu, te rog, nu ai nevoie decât de rochița cu floricele și cosițele rebele, prinse colac după ceafă, mi-a șoptit și m-a condus în curte unde erau aliniați gălăgios cei 20 de bobocei. Nu m-am mai opus, alintându-mă ca Smărăndița popii, dar mi-am luat nuielușa și fuga pe toloacă. Vai ce feerie și zbenguială era acolo! Toată mahalaua erau aliniați ca la paradă- care cu un cârd de boboci, care cu un
cârd de gâște, care pur și simplu, au venit ademeniți de același complice-soarele cocoțat ca un stăpân peste dealul copilăriei mele. Nu pot să vă redau bucuria boboceilor mei la vederea rochiței cu floricele, au început a face gură în jurul meu, cătând să-i hrănesc din palmă. O dată, ritualul epuizat ne-am întins la soare pe muchia de deal, ce ni se întindea la picioare aidoma unui cățel alintat. Cât era de inocent și familiar acest chisc? Era venit din timpurile în care vocile gălăgioase nu conteneau decât în noapte. De aceea, tăcea chitic, ca nu cumva gloata de gălăgioși să se mute în vale, acolo unde au plecat într-o bună zi și nu s-au mai întors. Cât a mai suferit atunci, cât a suspinat îngânat la tot pasul de vântul șturlubatic, numai el știe. Atunci, noroc că era primăvara, și câmpul inundat de violete și margarete i-au spălat rănile cu flori de potbal și romaniță, dar altfel era să fie dus și el tocmai în centrul satului, acolo unde erau duși de ploaie digurile și dunele de nisip. Dar, acum era fericit, nu-și încăpea în maluri de bine ce-i era. Și eu eram fericită când vedeam atâta armonie și pace în jurul meu. Mi-am luat cartea cu povești la umbră și am început a le înșirui copiilor de seama mea, că tare îmi mai place să fiu învățătoare, mi-am spus. Sper să reușesc vreodată să mă fac învățătoare, că doar așa, visul din copilărie se poate transforma în cea mai frumoasă poveste de viață. Știam că viața unui om matur poate fi o copilărie continuă, dacă a avut o muchie de deal, pe care și-a depănat năzuințele, o uliță tainică și tămăduitoare, care îi petrecea dorul ori de câte ori pleca de acasă. Asta știam atunci și de aceea, trăiam fiecare clipă de bucurie împreună cu aceste averi, transformându-le în coronițe cu flori. La pauza mare, mi-am adunat boboceii la umbră pentru apelul de zi. Au venit toți bucuroși, implorându-mă să-i iau și pe ei în clasa cu clopoțel, clar, n-am putut să-i refuz, le-am promis o perioadă de probă. Tare guralivi erau, dar mi-au promis că doar în pauză vor conduce corul pe toloacă, iar la ore vor tăcea chitic. Le-am dat o șansă, deși, recunosc,  n-am mai văzut printre școlari boboci. Poate doar la Druță.

-Oare nu de la atâtea povești, bobocilor mei, li s-a urcat cartea în cap, mi-am spus?
Prea  deochiată această rugăminte a lor. Dar, de, n-ai ce-i face, asta mi-e chemarea: trebuie să mă fac învățătoare, iar la școală, cine nu știe, că sunt copii fel de fel- și mai buni, și mai puțin buni. De aceea, hotărât: mă fac învățătoare în satul meu! Voi fi stăpână pe aceste dealuri, văi, pe ulița copilăriii mele o veșnicie. Voi răscoli în rădăcini pentru a vedea de unde se trage neamul meu, cel nedreptățit de manualele școlare și ars pe rug în hambarele de chimicale.
     Gata. Hotărât lucru, mă fac învățătoare. Așa se hotărăște soarta omului, mi-am zis atunci și fuga cu tot cu cârd acasă până nu mi-a pierit elanul de-a mă face soră de destin cu Domnu Trandafir, cu Creangă cel din Humulești, care mi-a hrănit acest vis cu prăjiturele vorbitoare. Ce credeți?  Acasă mă aștepta o mamă de harapnic, pentru că atunci când am ieșit doar în rochița cu floricele, am uitat să închid portița de la grădina cu zarzavat și toate orătăniile hulpave au ras  de pe fața pământului  tot ce era comestibil în grădina casei. Așa că dorul de a mă face învățătoare l-am mai amânat până-i trece supărarea mămicăi mele, care de altfel era cea mai bună și protectoare mamă. Știam că are să mă asculte și are să-mi susțină visul, că îmi spusese mămuca că era și visul ei neîmplinit.
   Probabil n-a avut, ca și mine, o muchie de deal care să o alinte și nici o uliță răbdătoare care să  o aștepte. Ea n-a reușit, dar eu am să reușesc, pentru că le am pe toate astea. O mai am și pe ea, mămica mea muncitoare ca o albinuță. Știu că pentru visul meu va scoate din piatră seacă sevă aducătoare de noroc. Alții nu, dar ea știe cum să îmblânzescă piatra ca să-i cadă moale în brațe, împlinind ritualul destinului. Aşa este ea, o îmblânzitoare de vise când vine vorba de copiii ei.

    Îmi aduc aminte, odată, când eram mai mică, visam să am o soră  şi n-a trecut mult după ce i-am împărtăşit din dorința mea, că Violeta, cu bucle în păr şi strungăreață, avea să-mi țină de soră mai mică. Tare eram fericită atunci când mămica mi-a adus-o acasă dint-o varză. De unde o fi luat varză la vreme aceea, nu știu?  Dar de la atâta fericire n-am mai stat s-o întreb. Se zvonea pe atunci că ar fi, în Țara Soarelui-Răsare, fel de fel de minunății, dar la noi, prima dată auzeam.
  Aşa sau altfel, dar eu eram atunci, în plină iarnă, cea mai fudulă soră mai mare. Acum i-au crescut dinții de lapte şi nu se lasă dusă în brațe ca atunci, o face pe fata cea mare şi are cumva dreptate. Buclele inele îi stau cocoțate până-n creştet şi fug de pieptene ca dracul de tămâie. Pielea albă de ghiocel este luminată feroce de doi ochi albaştri, încât ai impresia că toată ulița s-ar aprinde de la seninul lor dacă i-ar zâmbi o dată...

    - Hai, gata cu visele, mergem să salvăm grădina de zarzavat, m-a ghiontit mămica cu un îndemn.

    - De ce eu trebuie să le fac pe toate, oare nu mai sunt şi alții în ograda asta? am reuşit să îngân, când deodatã, asemeni fetei de împărat, m-am trezit. Am deschis ochii într-un alt basm, tot în ograda copilăriei mele, doar cã în locul fetiței cu funde şi rochiță înflorată era o mamă-învățătoare, cu două flori la piept- visul tinereții ei.

   

Luptă contra cronometru

               Timpul. Ce este timpul? Un hoț de vieți? Un uliu răpitor, sau pur și simplu un singuratic incorigibil? Timpul  e fir de nisip, care are nevoie de un căuș bine ferecat, ca să nu se prelingă printre cutele din podul palmei, brăzdate și ele de ani mulți. Odată ce ți-a scăpat, s-a prelins, ești predestinat, ba nu, condamnat să cauți mereu ”tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”
             Iată, mă pomenesc că stau eu la sfat cu copiii mei și când mi-e lumea mai dragă, mă prind singurică așteptându-i să le spun povestea. Abia atunci afli că ei nu mai vin, nu mai sunt interesați de poveștile cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene, n-au  timp să-l aștepte pe viteaz să prindă curaj sau pe cosânzeana să dezlege nodul misterului, ei au de luptat cu timpul, cel mai aprig și nemilos tovarăș, care poate fi doar ademenit într-un miraj al tumultului din lumea exterioară, dar ei asta încă nu știu. Au plecat grăbiți în lume pentru a cuceri cetățile asediate de timp. Și ce credeți, au reușit? N-au reușit să-l dea la pământ, în schimb au înțeles că poți da cu el oricând de pământ, dacă cumva s-ar opune crezului tău. Au înțeles, copiii mei, că tipmul este incoruptibil, pentru că am uitat să vă spun, i-au dat acadele, cuburi de zahăr, chiar bani lungi, dar el nu a cedat, ba din contra, le-a aninat două cute în colțul ochilor și dus a fost. Acum s-au întors de unde au plecat, s-au așezat pe acceași bancă, de unde au pornit înaripați și feți-frumoși și ilene cosânzene, și s-au pus pe depănat povești. Oare pentru cât timp?