Gând

     

          imagine: pinterest.com
        Ziua în care m-am nascut a fost o zi obișnuită. Nu că as fi putut pretinde ca ea să fi fost o zi mare, din aia cu sfinți, dar macar așa, cât de opac să se fi zărit o stea norocoasă pe strada mea. Dar n-a fost să fie. A fost o zi de pomină macar pentru părinții mei. Asta da satisfacție. Cică tata a ținut-o într-o petrecere o săptămână, de bucurie mare, iar biata mama era extrem de fericită că am măcar ochi albastri și da, că o să port nume de vedetă. 

      Ei, mama și tata,  au ales să-mi dea un nume de radio, de tv. Am zis vedetă, pentru că la ora aceea se perindau prin fața ecranului TV mai multe tizuri de ale mele: Corina Chiriac, Corina Fusu etc. Și părinții mei, cumva furați de candoarea și profesionalismul acestora mi-au dat și mie, pe lângă nume și ce au putut. Au avut din plin frumusețe, mi-au dat, au avut dragoste de împartășit, n-au așteptat și mi-au injectat-o cu tot cu nerv ca să nu mă pomenesc într-o zi că n-are de cine să-mi fie dor. Și uite așa: din dor în dor, am ajuns să mă pirpiresc la umbra lui ca o floare de nu-mă-uita. 

     Azi mă surprind citind în stele, în speranța că am și eu pe bolta dintre cer și pământ o stea, una care să mă deconspire, să-mi arate din deget atunci când calc prin străchini. Că na, mi se mai întâmplă și mie să mai dau prin gropi de la atâta căutat. Și deseori mă prind la gândul că visez la cai verzi pe pereți. Că lumea din care fac parte mă iubește, așa cum o iubesc și eu. Că oamenii pe care-i am aproape chiar îmi sunt aproape; că binele pe care l-am tot făcut, dezinteresat, se răsplătește cu bine; că florile pe care le-am crescut își vor deschide fața către mine, iar bărbatul pe care l-am iubit mă va iubi și el. 

    De toate mi-au pus în traistă mama și tata, dar totuși au uitat ceva, au uitat norocul pe masa din sufragerie. N-au vrut să-l deranjeze cică juca table cu vecinul de peste drum. Era tare nenorocit că acela îi luase un cal și atunci, li s-au făcut milă de el și l-au lăsat, în capul mesei să-și lingă rănile. Iar mie mi-au promis că mi-l dau pe urmă.  Și ce credeți? A doua zi, ia-l de unde nu-i.

      Și uite așa, cu de toate la purtător, dar norocul ia-l de unde nu e.

    Azi să mă plâng ar fi un mare pacat, pentru că părinții mei, mai ales mama, cea cu Dumnezeu în suflet, mi L-a dat pe El să mă ocrotească, să mă păzească de necaz și să-I plâng pe umăr atunci când îmi va fi greu. El are grijă de mine, dar și de cei cărora le-am dat bruma de noroc, ca să o pună la încolțit pentru a da rod nou. 

   

Bine nu se vede decât cu inima

       

          imagine: pinterest.com
       E dimineață, curtea școlii e împânzită de larmă de copii. Toți se grăbesc să ajungă înaintea clopoțelului și să-și ocupe locul în bănci, doar Doru își poartă pașii stângaci spre clasă. El a uitat să-i aducă doamnei învățătoare crizantemele ce și-au scos bobocii la soare ca să înflorească și să se pârguiască în lumina lui. Deși mama, i-a amintit cu noaptea-n cap, când a dat să plece la cules de struguri, el a uitat și gata.

Dar cum să nu uiți dacă nătăfleața de soră-sa vrea tocmai azi, de ziua tuturor învățătorilor, rochia în buline? 

      Tocmai azi și-a amintit că de prea multă vreme n-a condus-o la grădiniță și parcă n-ar fi fost de ajuns toate astea, și-a mai uitat și păpușa acasă, așa că Dorul a mai tras o fugă să i-o aducă. Și, să vezi, toate treburile astea de oameni mari l-au făcut să uite de flori. 

      Trec in grabă pe lângă el, copii mai mari, mai mititei și toți, dar aproape toți au în mână buchete. Intră grăbiți pe ușa școlii, care  și ea a îmbrăcat rochie de gală, exact ca Mădălina, soră-sa. E imensă școala lui, o zi întreagă nu i-ar ajunge să -i cunoască toate ungherele, dar azi, e și mai mare cu brațele deschise. 

  - Oare ce va zice doamna învățătoare, se gândește Doru?  Va observa că astăzi nu i-a adus flori? 

     Mânat de acest gând Dorul pornește spre clasă și ticluiește un plan. La recreația mare, când toți ai lui vor fi furați de joc, el va trage o fugă până acasă, că nu locuiește decât peste două garduri de școală și-i va dărui bunei lui învățătoare, care astăzi e numai lumină, numai zâmbet, cel mai frumos braț de flori. Și când totul părea pregătit, iată că se aude strigat:

- Dorule, trezește-te, băiete, e timpul să-l lași pe moș Ene, că uite, te prinde clopoțelul pe drum. Dar vezi, nu uita, că azi toată școala e numai sărbătoare, ca de zi mare trebuie să fii gătit și tu.

- Atunci trebuie să -mi iau și florile, că toată noaptea le-am rătăcit prin vise. Vreau să o surprind pe doamna învățătoare cu cele mai boghete crizanteme, sare ca ars din pat Doru.

E tare fericit că toată aventura cu buchetul de flori, pregătit pentru un om important din viața lui, a fost doar un vis. E convins că doamna învățătoare se va bucura și-i va spune, așa cum le spune mereu:

- "Bine se vede doar cu inima, de aceea, dragii mei discipoli nu încetați să creșteți oameni buni, copii cuminți, îndrăgostiți de carte și atunci, dar numai atunci, inima voastră vă deschide ochii ca să privească blând la tot ce ați făurit voi " 

    Astfel ne răsplătește doamna profesoară  faptele noastre de oameni mari. E cea mai minunată ființă pe care am cunoscut-o după mama și soră-mea. 

       Dorul știe bine ce spune, pentru că, din banca-ntâi, unde stă el și Dumitrița, o colegă oacheșă, pe care o cunoaște încă de la grădiniță, ochii învățătoarei lui sunt cei mai superbi, cei mai radioși și nu doar pentru că el, Doru i-a adus flori, ci pentru că buna lui îndrumătoare a fost binecuvântată de o zână bună la naștere, să se facă învățătoare, să fie zâna tuturor copiilor care vor făuri destinul țării și al lor. Acest lucru l-a citit în ochii ei atunci când literele din abecedar păreau pentru el doar niște înscrisuri înșiruite la  întâmplare.

      Acum, că știe să citească și să scrie nu va înceta să-i mulțumească zânei care l-a învățat cum se scrie "mama", "pace", "soare".      ...Și tot de la ea a învățat că bine se vede doar cu inima îndrăgostită de tot și de toate.

   

Bună dimineața, ziuă nouă!

   

                    imag.pinterest.com

     Bună dimineața, ziuă nouă! Bună dimineața, rutină! Ce mai faci? Cum o mai duci?

    Așa începe o zi în care te pomenești că tot ce făceai ieri, s-a ruinat, iar azi e musai să o iei de la capat. E imperios necesar să te reinventezi, pentru ca zilele să nu se amestece ca culorile de pe pasarela Soarelui, ci să se distingă măcar prin stropul de brumă tomnatică. 

     Lumina unei zile mohorâte abia de se zărește când îmi crap geana grea de nesomn și mă încumet să cred că ea intenționat mi se așează pe pleoape doar, doar să simt și eu un punct de reper. 

    Lumina dimineții e punctul meu de reper, mă sprijin de ea ca să îmbrățișăm împreună apusul. Iar apusul aduce cu sine liniște și miracolul că "uite, a mai trecut o zi". Uit că calendarul, ca și ornicul e supărat pe timp și îți scade zile, ore, dar îți adaugă ani, ani peste care a trecut securea războinică a batrânului Cronos. Și, dintr-o dată, mă pomenesc că am uitat să mai fiu eu, că străina din oglindă nu-mi mai seamănă, iar ochii vii de odinioară, au rămas să privească în gol a așteptare. S-ar părea că tabloul e sumbru, dar nu e, e timorat un pic de incertitudinea ce o aduce deseori noua zi. Și nu catadicsește să se ia la bătaie cu timpul, că oricât de galeș n-ar fi, tot  hulpav și răzbunător rămâne.

 Știu asta,  de aceea, tot ce-mi rămâne, este să-l salut de la fereastra zilelor mele albe, fluturând același gând: 

     "Astăzi e o nouă zi". 

 

     

     

    

Autoexilare

     

           Imag: facebook.com
  Stau între patru pereți departe de lume și mi-e aproape imposibil să mă gândesc că ușa s-ar putea deschide și, ca printr-o minune, ar intra soarele. E mai mult o iluzie această viziune a mea, pentru că în realitate ușile de la ospiciu sunt ferecate bine, prin ele nu intră decât halatul în dungi și camașa de forță. 

     M-am autoexilat dintr-o părere, am ales drumul cel mai scurt de a fugi de probleme, așa cred acum când cheia de la broasca inimii mi-a ferecat toate trăirile vii. Simt că mi-e străină cămara asta, cu pereți desenați în alb, cu cercuri jucăușe, cu lumini artificile de unde doar fluturii nopții pot zâmbi transigent. Mi-e frică de ei, dar și mai frică mi-e de vârtejul de lumină ce-mi scaldă retina împovărată de roua expulzării. Mi-e teamă că ar putea într-o zi să erupă secătuită de tot și de toate și atunci ce rost acest exil, doar cu bilet-dus. 

Mă întreb atunci, ce rost au toate astea dacă cămașa de forță pe care ai îmbrăcat-o benevol e cu dus-întors, cu fericiri de moment și dureri interminabile? De ce oamenii se răstignesc pe propria cruce, de ce se complac în această moarte latentă? Probabil, ca și mine au ales să traiască experiența emigrantului, cu plâns sub plapumă, cu capul plecat, dar cu mai mulți amărâți de bani în buzunar. Paradoxal, dar banii nu aduc fericirea, ei te secătuiesc de fericire. Și atunci ce rost acest surghiunt?

    Stau între patru pereți, am timp și nu am timp să mă lamentez, să mă las dus de valul emigrantului cu bani, pentru că de fapt există zilnic un clopoțel, un clinhet minuscul care mă ademenește să-mi încep ziua cu bucurie, ca și cum ar fi ultima zi de exil.

    

    

Eu încă învăț

     

       Mi-e gândul la ce s-ar întâmpla dacă aș intoarce timpul înapoi. Cum ar fi toate? Cum ar evolua viața fără tine în toată ființa mea? Nu știu, prefer să nu dau în bobi și să constat că ziua în care ai decis să vii pe lume mi-a schimbat soarta vefement. Mi-a aprins lumina speranței la veșnicie, mi-a inundat ființa cu tot ce înseamnă maternitate. Deși, trebuie să confirm că sentimentul îmi era familiar, dar incomplet fără  tine. Acum că suntem un trio perfect, mă alimentez cu nectarul vostru tineresc și parcă prind și eu la avânt. Am o forță inepuizabilă de a pune umarul la tot ce veți făuri de acum în colo. Vreau să cred că ținându-ne  de mâini suntem mai puternici, mai ambițioși și cu mult mai multă stofă de învingători.

    ...gândul că ziua de azi ar fi putut fi altfel e de-a dreptul ispititoare. Închid ochii și te văd pictând pe cerul tău chipul meu fericit, pentru a-l înveșnici, iar eu îți aduc torta ta preferată  și te rog să sufli în visuri, nu pentru a le alunga, ci din contra, pentru a le aprinde și mai mult. Exact ca și scânteia, cu cât sufli în ea cu atât mai mult își ia avânt. De fapt, îți pui o dorință pentru fiecare fir de lumină, astfel că fiecare an îți adaugă în traistă dorințe, care ulterior se transformă în adevărate perle. Acest joc mi-aș fi dorit să aibă loc la nesfârșit, dar sunt conștientă că orice munte escaladat înseamnă multe pietre și genunchi zdreliți. Și cum tu ai tot suflat după dorințe,  mă retrag în tăcerea mea de mamă și supraveghez temerar potecile dorului pe care n-ai cum să le ocolești dacă intenționezi să te descoperi cu adevărat. 

    Azi ți-am făcut un tort din așteptare, e trăirea mamei care și-a dar frâu liber brațelor, pentru ca copilul ei iubit să fie fericit.

     Azi încă învăț cum să te fac fericit, pentru că la școala mamelor nu există vacanță, există doar sărbători.

    

    

     

      

   

    

O altă duminică

   

         Imag.pinterest.com
     E duminică, o nouă duminică, dar eu constat de ani buni că detest duminicile. Nu-mi plac și gata. Nu pentru că trebuie să îmbrac haine de sărbătoare, și n-aș vrea, și nici pentru că trebuie să fiu drăguță în fața unor musafiri nepoftiți, dar iminamente pentru că ele, duminicile îmi amintesc de mama, de casa în care am copilărit și mi-am plimbat dorurile prin colbul uliței, copil fiind. Iar azi lipsa lor mă doare. Mă doare și le detest în același timp, pentru că azi nu mai am toate acestea, au luat drumul prafului purtat de vânt și s-au cuibărit în alt suflet îndrăgostit de duminici. 

     E duminică și mama, ca-n fiecare duminică își pune catrința de sărbătoare, pregătește mămăligă cu lapte, îndemnându-ne să ne dăm cu rouă la ochisori pentru a alunga puii de somn care ne împiedică să primim lumina soarelui în suflet. E magică acest sfârșit de săptâmnă pentru că mama ne lasă mereu în voia uliței și prafului din care ridicăm ambuscade după care ne ascundem de rău și pleacă să vadă cum a înflorit grădina. 

      E miraculoasă duminica în care mama își oglindește chipul de zână în grădina cu flori, și-și spune rugăciunea. O rugăciune cântată, trăită, adorată.

 Așa era mama mea atunci, în vremea când șturlubaticul din mine uita să dea pe acasă de frică să nu risipească magia jocului ce răsuna pe geana uliței dis-de-dimineață. Așa este și acum- o Marie, în gradina ei cu trandafiri.

     Aceste duminici eu le ador. Îmi place să le trăiesc cu suspine, s-o privesc pe mama și să mă luminez de limpezimea ochilor ei aprinși după sfințenia zilelor cu catrință și sânzâiene uscate la peretar. Mama ne îndemna și pe noi să ne lăsăm pătrunși de parfumul florilor din peretar pentru a fi privați de boli și alte dureri cronice. Dar n-a fost să fie, durerele au venit și ele chiar înainte de a declara război duminicilor.

Si, uite-mă azi, supărată pe toate duminicile grele, împovărate de griji și interminabil de lungi.

       

Ecou

   

        Imagine: pinterest.com
      Știi ce înseamnă singurătatea? Cu siguranță știi. E cea mai anostă și insensibilă stare. E suficient să-i faci pe plac o dată și te pomenești cu ea pe cap de parcă e coloana infinitului, atât de țanțoșă și rece stă. Nici că-i pasă pe a cui creștet s-a cocoțat: unul feroce sau unul fragil. Important să se simtă ea bine. 

    Așa-i cu singurătatea, te curtează până când îi deschizi brațele, se lingusește și nu vrea să mai plece. Tu te frămânți, regreți momentul șovăielnic când ai decis s-o găzduiești doar pentru a-ți ține de cald, și, uite, azi te-ai pomenit că fără ea ai fi și mai singur. De aceea, promenada în sihăstrie nu te mai sperie ca la început, pentru că na, nu mai ești singur cum păreai odată. Ești înconjurată de tot atâtea stari cum e  singurătatea diluată cu "mâine e o altă zi".

   Te-ai simțit vreodată singur deși nu erai? Desigur, momentele de sihăstrie vin din prea multă zarvă în juru-ți, că, la început, vrei doar un pic să fugi de larma din exterior și te pomenești că nu mai poți să te descotorosești de cea din interior. Nasoală treabă! Chiar gravă aș zice eu, te năvălește ca o avalanșă de nisip în deșert și încearcă de scapă. Ești prinsă în propria pânză de păianjen, pe care ai învățat să o zămislești din gânduri și voci care nu vor fi auzite decât de propriul ecou. Ecou pe care doar tu îl auzi în surdina inimii tale rănită din prea multă singurătate, deși speră, crede că această stare e doar o filă din propriul calendar, pe care, în goana după ecou, ai uitat să o întorci.

   Va fi bine, șoptește Ea! Trebuie să fie bine îi răspund eu! Știu că într-o zi voi învăța să convețuiesc armonios cu toate emoțiile din care suntem cu toții clădiți. Eu am pus prima piatră de temelie. Tu ce mai aștepți?

    

    

     

    

     

Reverberații

     

                 imag. pinterest.com
          E toamnă. E toamnă din aia cu dinți, peste care ploaia vine ca să-i îmblânzească suferințele ce se ascund prin coclauri de veacuri. E sumbră și tăcută durerea ei, iar eu, ca și altădată, mă feresc să o întâlnesc îmbrăcată în iluzii. Mi-e teamă că această doamnă împăiată cu mii de stări ar putea să mă oblige să mă las ninsă de curcubeul ei. Și, atunci, de frică să nu fiu deconspirată, îi zâmbesc, ferindu-mi privirea împânzită de dor. E mult prea insistentă și băgăcioasă această toamnă că mi s-a infiltrat în ADN și nu vrea să coboare nici în ruptul capului. Mă ia la descusut până mă dezbrac de galbenul frunzelor căzute din pădurea din care mă trag și norii gri îmi inundă retina și așa strepezită de ploi. 

 ...și las ploaia să mă spele de mine, te tine, de noi.

    E toamnă. E o toamnă din aceea în care nici curcubeul ei de culori nu-ți mai împacă tristețile. E grea, dar extrem de tămăduitoare dacă încerci totuși să-i admiri sărbătorile din care ea-și face felinare pentru bezna trupului și a sufletului celui încețoșat de dor, intraductibilul nostru DOR. Acest dor de care nu ai cum să scapi, nici dacă ai fugi mâncând pământul. El vine, te filează obsesiv și se ține nebun de rădăcini, care de la un timp prind să te doară, apoi constați că fără El nu mai e nimic cum era. Și-l cauți, îl chemi, poate -poate se învrednicește și nu mai pleacă. Dar pleacă, vine și iar pleacă, și iar vine, că aceasta e menirea lui să umble hai-hui prin suflete bântuindu-le neîncetat.

     E toamnă, o toamnă a mea și a ta. O toamnă în care noi s-a transformat în eu, un eu firav, dar ferm convins că asemenea anotimpuri ni se trimit nu în zadar, ci ca să nu ne lăsăm spălați de ploile ciobănești pe care le aduce cu sine fiecare toamnă din viețile noastre.

...și iar las ploaia să mă spele de mine, de tine, de noi. 

    

Oameni și oameni

 

   A fost odată ca niciodată. Astfel încep toate poveștile în care un făt-frumos și o zână bună luptă să schimbe lumea în care trăiesc. Făt- Frumos cu buzduganul fermecat, iar zâna bună cu poțiuni și baghete magice. S-ar parea că la câți balauri, zmei a executat voinicul nostru, n-ar mai fi trebuit să iasă din poveste nici o pacoste, nici un cap de balaur. Și totuși lumea în care ne ducem zilele, povara anilor sau, din contra, deșărtăciunea lor, e împânzită de dinți ascuțiti și minți scurte.

       E obsesiv și cronic acest tărâm al răului din care își trag rădacinile. E plâns curat că nu-și recunosc propriile păcate, dar se cred capabili să calce cu tot cu încălțări chiar și  pe creștete abia înmugurite, darmite pe cele care ar putea, la un moment dat, să le spargă bula de gheață unde își păstrează treaz tot veninul sufletului. Da. Unii oameni chiar din asta sunt făcuți: din veninul lipsei de iubire, din veninul lipsei de moralitate, dar  și din lipsa dragostei față de sine. Nu am nimic cu asemenea oameni, bântuiți încontinuu de inceritudini, frustrări personale și impotență, cu tot arsenalul ei la pachet, dar ajung să cred că ei mereu au ceva cu toți. 

    ...și totuși, într-o bună zi, nimic nu va ma fi la fel. Tot ce ne durea cândva, nu ne va mai durea, asta spun poveștile, asta tind să cred și eu. Sunt convinsă că în viața noastră întâlnim Oameni și oameni, iar Oamenii, puțini, pe care viața mi i-a scos în cale, sunt, mai mult decât de ajuns ca să supravețuiesc invaziei din ultima vreme. Ei sunt și aceasta imponderabilă prezență mă îndumnezeiește, făcându-mă vigilentă și extrem de puternică. Iar povestea cu "a fost odată" va rămâne proiectată într-un timp ezoteric, știut doar de mine și Dumnezeul în care mă spovedesc.

   

    

    

Jurnalul unui învățător fără catedră

   

    Ornicul din perete a început a pupăi: pup-pup! Asta face de câteva decenii- anunță ieșirea primelor raze de soare și cu ele că ziua mea de profesor începe. 

    Mă trezesc grăbită, iau frontal vreo câteva obiecte ce mi se aruncă în brațe în fiecare dimineață, iar eu, ca și altă dată, le dau la o parte și sar în statutul de profesoară ca un adevărat echilibrist. Îmi reușește, pentru că s-au tot perindat clipe, ani, iar toată suflarea din mine știe ce are de făcut ca să ajungă înaintea clopoțelului  la catedră, acolo de unde își începe destinul fiecare zi din viața unui profesor. E dumnezeiesc sentimentul de apartenență, dependență dacă te raportezi la menirea ta. Da! Toți ne-am născut pentru ceva. Unii să iubească marea cu tot cu valuri, alții să fie doar simpli corăbieri, care-și conduc destinele pe mare, având grijă continuu ca lumina efervescentă să nu-i ademenească în trombă. E aprigă și-nverșunată această zăbavă, a vâslitului mereu, dar o dată intrată sub piele te urmărește până la delir.

    Astăzi ornicul meu tace, tace și pupăza din poveste. Tac toate în jur de la atâta toamnă. Până și cerul și-a înnodat sub barbă lacrimile și a încetat să mai picure. Toamna asta are mulți complici și toți și-au aliniat artileria spre punctul meu de reper. Și-a aruncat în obrajii mei, tot roșul pădurii și mă obligă să recunosc că „niciodată toamna nu fu mai frumoasă”. Oare?! Acum când cetatea mea este asediată, iar sufletul umblă hai-hui prin noianul de oameni și caută clinchetul care i-ar aduna la „lecția independenței”, ce aș putea să-i mai învăț? Și totuși mă aud îndemnându-i să nu plece de la rădăcini dacă nu vor să trăiască sentimentul copacilor fără pădure. Frumos paradox, nu?

    Dis-de-dimineață un profesor fără catedră își cheamă elevii la clasă, le explică diferența dintre subiect și predicat, uitând să insiste pe relația de inerență ce le ține împreună. Uită să insiste pe ideea relațiilor de gen, dar în schimb îi îndeamnă să se iubească. Să fie umani și vizionari. Dar de unde toate acestea dacă sunetul stingher al unui clopoțelului nu reușește să -i țină conectați la toate valorile deodată?

    În plină zi, un profesor  își face din brațe leagăn și dorul se mai potolește. Spre seară se mai potolesc și valurile zbuciumate cu care s-a luptat întreaga zi și umbra nopții își așterne geana de lumină opacă peste catedra care va continua să țese visuri.

    

    

Toți avem un loc sub soare

                       pinterest.com

        Azi sunt la răspântie de drum. Tot acolo am fost și ieri, de aceea învolburarea și clocotul mării din mine e colosal. E exorbitantă și exagerat de firav această învolburare că fac să se clatine toate așteptările mele asemeni spicului în fața coasei.

Știu că toate răspântiile, cu valuri sau fără sunt făcute ca să ne facă mai puternici și, totuși, eu nu-s deloc puternică în acest război. Ci, din contra, arma mea feroce a cazut la datorie o dată cu soldatul din mine.

       Am avut impresia toată viața că am ajuns întâmplător să mă cunosc și să fac parte din viața mea. O viață pe care am tot încercat să o iubesc, să o prețuiesc. Am înțeles că pot face asta abia acum când răspântia drumului spre care mă îndrept mi s-a întins languroasă la picioare și mi-a cerut să aleg: o viață a ta sau o viață a tuturora. Grea alegere. Eu, cea, care mereu am trăit  cu credința că e firesc să împac și capra și varza, azi am constatat că nu mai vreau să fiu varză în  viața mea. Vreau să fiu cea care trăiește pe deplin sentimentul apartenenței sănătoase și are grijă ca nevoiele ei fundamentale să nu mai fie ignorate chiar de ea și apoi de ceilalți.

      Azi, când sunt la cotitura vieții mele, mă identific cu miile de vieți care au trăit cândva acest greu sentiment. Povara lui e imensă, e plumb curat în desaga unui suflet plăpând și dezarmat. Dar suratele mele și ele femei, și ele mame, au reușit. Mă ambiționez și eu să cred că voi reuși, pentru că în desagă nu mi-am luat decât sufletul de mamă și iubirea pentru ce aș fi putut fi, dar n-am fost. Sper să fie de ajuns aceste bogății într-o "lume a tuturor posibilităților", sper să nu mai am rascruci care să mă pună să aleg între capră și varză. Sper să inving frica prejudecăților cu care ne naștem și care nu iartă pe nimeni, indiferent cât de mult te-au iubit și urât unii. 

      Azi, aflându-mă în fața unei răzvrătiri personale, constat că nici o luptă nu-i mai grea decât cu sine. Da, pe tine nu te poți minți, dar nici abandona. De aceea, am trecut de partea mea, cu certitudinea că "toți avem un loc sub soare".