Tic-tac

    

imag. vladturcanu

   Ce miracol e zborul. E colosal de antrenant chiar și pentru un neinițiat ca mine. Zbor prin vise sau prin ruinile acestora, ca să constat că măreția aripilor nu vine neapărat din abilitatea de a le cârmui, ci, și din ardoare cu care ești dispus să înveți a fi cârmaci. 

   Levitez prin fărâmițe de amintiri, foarte vag receptate prin retina anilor. Mă-ndrept să le șlefuiesc lustru de odinioară și constat că n-am mai dat pe aici de când aveam la cingătoare cea mai vie sclipre de stea- copilăria mea. 

    Cât de nevinovată și surprinzătoare era sărăcuța când trebuia să răspundă în fața unui justițiar fâră pereche- fratele, de ce a rămas desculță prin colbul mahalalei când în picioarele de zână erau cei mai frumoși conduri, primiți de la o verișoară. Dar ce mai conta când ei făceau cu ochii sau mai bine zis,  cu tocul, celor mai multe fete de pe ulița noastră. Așa că în schimbul unei gume turbo, le era asigurată o plimbare. Unora le venea doar pe un deget, altora nu le venea deloc, dar nu mai conta atâta timp cât își cumpărau momentul?

... Sau când, duminicile rezervate musafiriilor se încheiau obligatoriu cu cărat în spate, că vezi, Doamne,  pe ea, adică pe mine, mă dureau condurii și nu voiam nici în ruptul capului să merg altfel decât pe umerii titanicului meu frate. Și el mă aburca pe spate, la început cu supărare că n-a reușit să negocieze cu urechelnița ce eram, ca mai apoi să fie tare mândru că poartă pe brațe tot atâta soare cât era pe fața mea în acel moment.

   Cu nesaț privesc la acele timpuri și mă-nbujorez ca un boboc de fată mare când zăresc pe la colț de uliță, venind ca o sărbătoare copilăria mea. Poartă rochie de „cit„ cu floricele, sandale retezate în vârf, că draga de ea se grăbește, vrea să se facă cât mai repede fată mare și atunci o leapădă în fiecare sezon, ba câte o pereche de sandale, ba câte-o rochiță, de nu mai poate biata mamă să facă rând la coperativă. Așa că i le mai retează un pic în bot și are toată vara liber la numărat petricelele din colbul uliței. E năstrușnică, dar altfel nici nu i-ar sta bine. Așa că mai bine își dă unghiile din vârful sandalei cu ojă portocalie, ca să se asorteze cu ele, decât să stea să smiorcăie că nu-i place ceva. Că amuș se pomenește că mama, în loc să o întrebe de marea ei scârbă, îi zice: „de ce plângi, nu-ți place nirile?”. Așa era mămica în vremea rochiței cu buline-făcea rai din ce avea. Iar ea nu avea nevoie de mai mult. Era fericită că se aveau.

    De când a plecat o tot cheamă, o invocă atunci când privește în ochii fericiți de copil, o mângâie când prinde cosițe de zori în plete tinere, dar felinarul din care s-a aprins scânteia de odinioară e opac, mut, surd. E nepăsător ca toate scânteiele din viețile noastre care au murit înainte să fi vrut a se aprinde. Dar măcar e sincer, e pur, e neîntinat ca Biserica din care ne tragem. E dumnezeiasc atâta timp cât îi rezervăm un loc sub soarele din viața noastră.

     Azi, ca noi toți, mă opun, mă răzvrătesc împotriva crimei zilnice pe care o comitem, vorba lui Romanciuc: "ne omorâm timpul", dar constat că mai mult de atât nu pot face. Imi rămâne doar să mă îngrijesc ca această crimă zilnică să nu fie în zadar.

Tic-tac! Tic-tac!

   

Povestea unui Goe

    

ro.pinterst.com

    Cred în povești și-n puterea lor de a survola vise. Știu să mă complac în puterea lui "a fost odată ca niciodată". Le citesc, caut chiar să le inventez atunci când soarele își încheie socotelile cu ziua care tocmai și-a pus geana la somn. Le trăiesc chiar. Atunci când nu le mai pot face față cu cititul. Mă văd zâna bună care înveșnicește miracolul binelui atingând cu bagheta fermecată firele de tristețe care li se preling prin vene. 

    Așa l-am întâlnit pe el, pe micul Goe. În carne și oase. Mic de stat, dar vrăjmaș de abil la a manevra cu minți mature. Mai ales cu mam Mița și mam^-mare. Da. Erau și ele acolo ca să-i cânte în surdină micului Goe.

    Chiar dacă întâlnirea cu acesta mi-a întărit convingerea că l-am mai văzut undeva, totuși, abia când am îndrăznit să mă apropii, am constatat că această întâlnire va reprezenta o experiență de viață de loc ușoară.

   Cine era acest Goe? Un ditamai prințișor, cu diadema iubirii posesive pe frunte și cu un set de alte „nonvalori” la purtător. Trebuia să îmblânzesc un ditamai prințul, eu care toată viața m-am îmblânzit pe mine? Nu știam cum o voi face, dar eram sigură că trebuie să rezist. 

    Dis-de-dimineață, cu zâmbetul unei modestii incorigibile agățat de buze, mi-am început ritualul de îmblânzire. Când în genunchi, când în picioare, când pe masă, când sub masă, micul Goe tot în top rămâne. Toate bune și frumoase dacă nu existau cele două mamițici care erau gata să-i aducă și luna de pe cer dacă i-ar fi putut-o cere micul lor. Deși sunt convinsă că o va cere într-o bună zi, iar eu sigur nu voi fi acolo ca să pun scara. Asta îmi spuneam când vedeam toată maimuțăreala lor, pe care domnu Goe o lua ca o confirmare că toate năzdrăvăniile lui sunt în măsura lucrurilor.

    Doamne, ce chinuitoare era momentul în care acest diochi de copil trebuia să mănânce. Nimic din ce trebuia să-i placă nu-i plăcea. Și atunci pornea iar parada militară să-și poarte pașii prin jurul mesei, invocând toate forțele naturii să se unească pentru un mic-mare dejun. Of! cât aș mai fi dat atunci să nu fiu acolo! Nu credeam până atinci  că un Goe atât de mic, poate face cât unul mare. Atunci m-am  convins că toți Goii din viața mea nu m-au epuizat vreodată atât. Știam că de asta sunt acolo-să mă împrietenesc cu micuțul bucălat pe care l-am îndrăgit cu tot cu ambâț, dar parcă tot nu mă încadram în decor. Hâd decor. Cu un triunghi amoros care-și începea activitatea o dată cu zorii.

     Și totuși, de dragul libertății mele, am reușit să fiu pentru băiețel -degețel ( numele pe care i l-am dat eu) o umbră. 

    Îmi amintesc și acum ziua care m-a dus ca la un examen în fața lui Goe. Eu timorată de necunoscut, el, din contra, mult prea obișnuit cu acesta. Abia foarte târziu am aflat de ce. Nici o îmblânzitoare nu rezista mai mult decât un anotimp. Toate își puneau sărăcia în valiză și duse erau.

- Nu, eu voi rezista, trebuie să o fac de dragul cutremurului din viața mea. Oare numai un goe am văzut eu la viața mea? Erau gânduri cu care mă îmbărbătam mai târziu când am înțeles că micul alintat, nu se încrede, cu toată ființa, decât în mam-mare. Iar o umilă umbră, cum devenisem eu, era la coada priorităților. 

                                                         (VA URMA)

Imaginea ta

 

pinterest.com

     Azi ai trecut pe la mine. M-ai întrebat ce mai fac, ca după aceea să mă lași să-ți scriu numele pe zăpada bătătorită din fața casei. Credeam că vei rămâne măcar o vreme să ne alintăm la umbra dulcegăriilor care ne-au legat, dar ai ales să pleci. Nimic din ceea ce am fost nu mai suntem. S-a așternut peste noi uitarea chiar dacă tu pretinzi că e doar un răgaz pe care ni l-am oferit cât ne maturizăm.

    Azi mi-e dor, dar nu mai e la fel ca acum mult timp în urmă. E de mucava starea. E golită de sentimentul care ne-a înălțat și  sună a vid și a pardoseală strivită sub urme de noi.

     Și totuși, atunci când mi-e dor mă abandonez, cu tot cu regrete, în brațele tale, din care azi ai făcut vâsle și le-ai aruncat în larg să mă caute. Ai ignorat să te asculți, sperând că vei reuși să dai de urma pașilor mei, pași pe care pretinzi că-i mai auzi aievea. Regreți clipa care ne-a despărțit, dar un simplu regret este insuficient ca să întorni din grele încercări un destin. Nu e de ajuns să speri, deși aceasta din urmă are menirea să moară ultima, totuși corabia noastră a naufragiat. Și nu de azi, ci de pe vreme când încă era în larg.

     Azi privesc la cioburile care au fost cândva o măreață navă și simt jena corăbierului care și-a lăsat coechipierii să se descurce cum pot în acest naufragiu. Trăiesc sentimentul că n-am făcut îndeajuns ca să o scap de la o asemenea peire, dar doar până în momentul când în fața ochilor îmi aparea imaginea aisbergului care s-a ridicat între noi. Nu fără ajutorul nostru. Rămâne acum să ne învățăm lecția, dacă tot ne-am salvat de la înec și să lăsăm valurile să ducă cioburile dintr-un noi care nu mai există. Dar care, cu siguranță, e capabil să se ancoreze în alte dimensiuni, unde există câte o fericire pentru fiecare.

Jocul dea visul

    

     

    Am început a visa încă de pe vremea când ghetuțele aveau nevoie de ajutor ca să pornească de-a colindatul prin lume. Încă de pe atunci mi- am însăilat gândul că am dreptul la un Moș care să pună umărul la încropirea visurilor mele. Și de atunci tot ce fac e să cos frânturi din miracolul vieții, pe care le agăț la peretarul sufletului, desenat și el în frenetice jocuri de-a visul.

    Era noaptea de dinaintea unui Crăciun sculptat în nea și beculețe vii când l-am văzut strecurându-se pe sub fereastră mea de zână. Era frumos, așa cum ochiul meu de jar l-a surprins. Cu părul în bucle și ochii cât o constelație. Rușinos ca o fată mare, dar cu determinarea călărețului ce-și îmblânzește necunten roibul pentru menținerea echilibrului de aur. Era el, cel pe care l-am văzut în nopți albe-albastre. Era ursitul ce-mi va pune pe deget inelul cu diamante. Ce naivă? Îmi scăpase că diamantele nu te fac mai regină decât te simți. Eram orbită de jocul de-a visul. Cu masca nevăzătorului pe față m-am lăsat dusă de sclipirea zorilor, care îmi gâdila dintr-o cârdășie conspirativă retina doar să mă trezesc pupată de lumina unor zori limpezi. 

     M-am trezit doar că la decenii lumină când tot ce mă-nconjura era bezna unui suflet sărăcit de eu. Acum mă plimb prin nopți de nesomn, prin cioburi de amintiri și-ncerc cu disperare să-mi reconstruiesc podul care s-a surpat, înecat de ape tulburi. O fac cu determinare, ignorând că din așchii sângerânde nu pot naște îngeri. 

Dar parcă sufletului îi poți porunci? Nu. El pompează neîncetat emoții, plantând puieți sau plăgi vii din ele în ADN. Și mă pirpilesc la umbra lor ca ultimul mohican, doar se va ivi o undă de mărgean care-mi va mângâia chipul, spunându-mi că un răsărit e sigur, un început de drum.

    Iată-mă jucând un ultim rol în această poveste cu moși, unul crucial. Sunt o visătoare iremediabilă, ireparabilă, incurabil de obsesivă. Sunt Eu!

Dimineți

   

     Îmi încep ziua cu un surâs de soare, care-mi gâdilă geana înnebunită de somn. Mă las mângâiată și-mi vine să strig de fericire, fiindcă acești zori nebuni mă surprind contemplând seninul mioritic. Mă bucur ca un copil de acest mister pueril. Luând la pași mici fiecare părticică din gura de rai, mă îmbăt cu stropul de fericire ce mi-a fost dat. Alerg mâncând pământul de teamă ca ar putea cineva să -mi ea această stare de pomină. Nimic nu se compară cu ce simt în momentul când soarele din lunca cu păpădie își aprinde felinarele pentru a ne lumina supărările ori, din contra, bucuriile din care ne înfruptăm zilnic.

     Privesc cu sufletul însetat priveliștea ce mi se intinde în față și mă mir că această fidelă revelație a rămas aceeași, surprinzător de maternă. M-a primit cu bucuria părintelui ce-și strânge la piept odorul risipit în lume. De dorul lui chipul îi e brăzdat în nuanța holdelor pârguite, iar zâmbetul îi e o mare sărbătoare. Astfel ne-am revăzut după lungi așteptări. Ambele plângeam. Eu după o viață a mea. Ea după toți copiii risipiți prin lume.

     Mă întreb, de câtă suferință e nevoie ca acest pământ să răsufle a implinire și împăcare? Cât tribut vom plăti an de an exodului care ne sărăceste tot mai mult de oameni, oameni buni, cuminți, care, în pofida acestei cumințenii uită să se mai întoarcă?

Ne e apretat pe suflet cu lacrimi că suntem poporul cel mai împovărat de grijle care ne-au împrăștiat, la rândul lor,  prin lume ca găina orbului. 

Eu încă aștept

   

Stau într-o gară rece, la capăt de lume pustiit de zgomotul mașinăriilor ce-i cară, cu tot cu poveri, pe călătorii îmbrățișați cu drumul. Aștept să vină și pe peronul meu un tren, unul care m-ar adopta atât cât să ajung în miez de lume pentru mă convinge că și ei i-a fost dor de mine. Vreau să o cuprind cu nesaț și să -i declar că nu o voi părăsi atâta timp cât va exista străbunul dor, care s-a îngrijit mereu ca acolo, în prag de suflet să stea el, țanțoș și neaoș. 

     Acum că îmi aștept nerăbdătoare vagonul cu noroc, am timp să meditez la viața mea de mai departe, la tot ce vreau să mi se întâmple de aici în colo. Nu știu câtă fericire îmi va aduce această decizie, dar știu că tot ce vreau e să trăiesc cu plenitudine fiecare zori de zi pe care l-am ignorat în perioada exilului din mine. Vreau să-i văd chipul răsărit la geamul meu, de unde să-i surud și să mi-l însușesc pentru încă o viață. Vreau să mă regăsesc printre frunzele înnebunite de la atâta toamnă și să -mi odihnesc glezna amorțită de la cronica așteptare. Mai  aștept încă o văpaie de lumină care mi-ar confirma că tija bătătorită din fața ochilor e doar o undă verde pentru cei cu nazuințe ca mine și încă mai cred că această cronică stare mă va duce mai aproape de împlinirea propriului ideal.

    Aștept de multă vreme un tren, de-o veșnicie poate, care să-mi scoată în cale eclantante trăiri de inimă, tresăriri pe care le-aș recunoaște dintr-o mie că sunt cele pe care le-am așteptat de când mă știu. Lipsa lor m-au golit pe dinăuntru, m-au secătuit de miez. Nu mă mai recunosc, totul îmi pare străin, chiar și privirea parcă-mi e furată de grija unui răsărit pe care îl întâmpin cu nesaț în aceeași gară, care-și petrece cu ochi de gheață fiecare drumeț.

   

    

Vreau să nu mă mai iubești

     

          Imagine: pinterest.com
Gândul că l-a facut să sufere, nu-i dă pace. Nu o parăsește nici pentru o clipă regretul că n-a reușit să-l facă să înțeleagă că separarea lor e cea mai înțeleaptă decizie de până acum. 

    Era evident acest sfârșit, prea erau diferiți în gânduri, trăiri, abordări. Fiecare avea propria concepție despre lucrurile pe care trebuiau să le facă sau le făcuseră deja. Mimau un joc făcut la întâmplare și atât.

     I-a spus atunci că tot ce-și dorește e să nu o fi iubit vreodată. Ar fi vrut să-l știe în siguranță o dată cu plecarea ei, de aceea a fost sinceră când i-a vorbit despre durerea ce o chinuie de ani alături de el. Dar parcă vorbele ei nu aveau viața, erau duse de un val al cărui ecou răsuna opac în surdina unui glas înăbușit de incoveniente. Tot ce voia el să audă e că vor fi împreună până la adânci bătrâneți, că vor prinde dalbe flori îmbrățișați de același anotimp. Iar, ea, tot ce-și dorea e să uite că a trecut prin viața lui.

     - Oare a fost iubire sau un miraj toată întâmplarea din viețile lor? se întreba mereu. Nu credea că li se întâmplase tocmai lor să calce pe aceeași greblă de zeci de ori. Și chiar și așa au rămar corigenți la lecția unei căsnicii fericite. Au ratat de fiecare dată sunetul clopoțelului ce-i anunța stringent că ar putea să fie prea târziu. Dar nu, ei aveau timp pentru câte în lună și-n stele, dar de ei nu. Uitau că sufletul e tot de ce trebuie să te îngrijești în viața asta. Acum sunt măcinați de întrebări, incertitudini, regrete fără rost. 

 I-a spus că pleacă și că tot ce-l imploră, e să n-o iubească. S-o lase să zboare silită de împrejurările obscure în care se bălăcea alianța lor. Avea o ultimă și insistentă dorința: să n-o iubească, pentru ca să poată strânge la piept un alt dor, care l-ar iubi așa cum este: cu păreri de rău sau nu prea, cu dureri sau din contra cu fericirea unei evadări adulate, sau măcar pentru simplu fapt că a învățat să investească sclipire în orice răsărit. 

     O fi ascultat-o nu știe că prea o durea durerea din ochii lui, dar nimic n-o putea opri din hotărârea pe care o luase. Era convinsă că-i va trece, văzându-se eliberat de obligațiile unei căsnicii ratate înainte să fi început. Era o decizie asumată. Grea și valoros de fermă.

     

Azi voi pleca

   

           imagine: pinterest.com

     Azi voi pleca din calea unui naufragiu, nu mai vreau să-mi las corăbiile în larg. Mai bine să-și găsească obșteasca liniște la mal decât să piară în colții avizi a unor rechini incapabili să-și aprecieze prada.

   Azi voi pleca doar pentru că nu -mi doresc să te expun disecării din larg și nici să fii pradă ușoară pentru vârcolacul în al cărui duhnitoare gușă e ferecată libertatea ta. Vreau să te simți pește în marea ta și să înoți spre lume cu ochii deschiși, optimiști. 

-E greu, dar nu imposibil, îți voi spune. Te voi încuraja să te iubești mai mult, să te îngrijești de zăbrelele inimii, de rugina dintre ele ca să poată înmuguri la nevoie și alte vise. 

    Azi voi pleca doar pentru o clipă, atât cât să ajung până la colț de stradă unde mă așteaptă apa neînceputa de la răspântia zilelelor cu roșu în calendar, să-mi dea vestea unui nou început. Apoi mă voi întoarce să te privesc pentru ultima oara, cu ochii împăiengeniți de oftat. Nu-ți voi cere socoteală pentru greul din brațe și nici pentru apusul din ochii mei, în schimb voi pleca, ca să-i las timpului să te vindece de tine, de angoasa impermiabilă în care te-ai îmbrăcat de la o vreme, sper doar să nu-ți sugrume plânsul care purifică de orice încercare și să-ți găsești imensa răbdare din care discern atâtea minunății. 

    Azi am să plec, pentru că nu mai vreau să te vad imponderabil și pesimist. Vreau să te păstrez în amintire ca pe ultimul incurabil de iubire. Un nebun obsesiv de sincer în materie de tandrețuri. Așa te vreau, așa îmi doresc să te las, semânând iubire pe unde te poartă pașii. De aceea astăzi plec, plec pentru totdeauna într-o iluzie firesc de ademinitoare, plec ca să-ți las spațiu pentru propria cină de taină unde proptit în capul mesei te vei gândi poate la iluzia care am fost și n-am vrut să mai fiu.

   Azi plec.

Plâns de noiembrie

     

             Imagine: pinterest.com
       Se duce cu viteza frunzei dogorâte de prima brumă și acest noiembrie, legat fedeleș la brațul toamnei din care a renascut. E plâns, iar de la atâta tristețe că pleacă, i-au intrat la apă si zilele. 

    Paradoxal, ar trebui s-o doară tristețea lui, dar ea, din contra, e fericită că zilele toamnei de aur au intrat în sacul timpului, alături de alte zile cu soare. Iar ea mai taie din calendarul cu zile încă una, încă una și gata. 

    Plânge acest noiembrie cu fulgi de iarnă, cu soare îmbobocit pe la ferești, cu stropi grei de ploaie, pentru a ne lăsa impresie, nouă celor nostalgici că nimic din împărăția peste care guvernează nu e mai de pomină ca el. Știe acest noiembrie să se retragă în scorbura anilor, ca să revină în forță când i-o veni vremea.

      Și ea stă îngândurată la geamul lumii imens și privește cum peste creștet i se aștern fulgi de nea, care mai târziu vor împânzi cerul ei cu vise și-l va transforma într-o imensă cetate de nea. Speră doar că nimic din ce și-ar fi dorit până atunci să nu rămână o simplă iluzie, o bulă din a cărui conținut să nu fi savurat întregul. 

     E tristă când o zăresc la hotarul acestui noiembrie, privește cu resemnare la tabloul efemerității și în clipa aceea mi-aș fi dorit să știu la ce se gândește, unde îi levitează privirea, la ce taine râvnește? Dar n-o deranjez, nu vreau să-i răpesc clipa de liniște, pentru că știu ce înseamnă cu adevărat această revelație a ei. O cuprind doar cu sufletul, o lipesc tandru de glasul inimii mele și o las să contemple la propriul paradis, unde toate sunt lustruite după voia ei.

     Cine știe, poate vreo dată va avea curaj să deschidă o nouă poarta către sine? Poate își va dori ca-n lumea ei de vrajă să existe un pajure cu drepturi depline, dar până atunci îl las pe acest noiembrie plâns să-și tragă pelerina peste veghea toamnei, făcând loc unui decembrie care -și va cântă ultimile acorduri ale unui an agasant și verosimil de greu.

      

Refugiu

     

                   imagine: pinterest.com
      Patru zile s-a tot frământat cum să le spună că-i este dor. Că ține cu tot dinadinsul să se facă pasăre, că vrea să survoleze bolta împăiengenită de plânsul ingenuu al toamnei fără teamă de căderi.

     Și, cât ai clipi din geană, avântul ei a luat calea celei mai călătoare păsări, refugiată pentru totdeauna într-un zbor al zămislirii de iubire. Și-a desfăcut aripile înnebunite după zbor încă când geana nopții străjuia sinistru peste imaginea lunii. Și-a pus în rucsac doar băsmăluța cu floricele pe care în ultima vreme a tot spălat-o, călcat-o, pentru că sarea amară a lacrimilor și-a cam lăsat  ciucurii la vedere și a pornit spre destiația unde o asteptau patru brațe bolnave de iubire. O așteptau cu îmbrățișări trăite și retrăite atâtea nopți, cu șoapte desenate pe paleta unei toamne enigmatice, mai speciale, cum era să o catalogheze mai târziu. 

      Hrăpărețul drumului de fier avea să mănânce într-o clipită distanța care i-a despărțit atâta amar de vreme și să le dea întâlnire într-o iluzie, dacă nu avea să aibă suficient curaj ca să o facă aievea. Dar a avut și acum e cel mai fericit refugiu de care s-a bucurat în ultima vreme. Brațele copiilor ei e tot de ce are nevoie pentru împlinire.           

      Plimbările sub soare, adevărat mied tămăduitor, le-au imortalizat în imagini din paleta fericirii, pentru mai târziu, când se va așterne din nou negura dorului.

      Au petrecut în declarații pasionale de tandrețe două zile, timp în care au încercat să mituiască timpul, să-l compromită, dar n-au reușit, pentru că el trăiește după propriile regiuli. Dar și așa, fericirea deplină le-a creionat pe chipuri cele mai veritabile trăiri. Erau împliniți. Fețele lor scăldau în lacrimi cele mai minunate raze de soare. Erau împreună, în sfârșit, după zile interminabile de încercări, se bucurau unii de alții. De trio perfect pe care l-au inveșnicit în iubire necondiționată. 

     Au luat la pași mici fiecare fărâmă de tristețe și au îmbălsămat-o cu mir din potirul sufletului, unde găzduiește Dumnezeul care le veghează păsul. Și astfel s-au izbăvit de tot ce-i rău, lăsând la vedere doar zâmbet, voie bună și pupici.

     Tot chinul, framântările sufletești, ca prin minune, au dispărut luate de valul frenetic al fericirii. S-au prins de mână și pierduti au fost în marea de lume care le găzduia bucuria.

    

   

    

     

     

     

     

     

Alegeri

     

     Era septembrie, zi caldă și pură ca apa neîncepută când a decis ferm să-și schimbe viața, renunțând la toate câte au făcut-o fericită sau nefericită în toti anii pe care i-a strâns la piept. A decis să-și pună în traista cu zile rămase toate amintirile și dusă a fost. Știa că a lăsat în urmă multe lucruri nespuse, nefăcute, dar asta nu mai conta în acele clipe. A plecat fără bilet de întoarcere într-o viață care nu i-a deschis brațele a amiciție nici după testul compatibilității, nici după confirmarea sentimentului sănatos de iubire.

           Azi, iat-o pe banca "stranierelor" ofilite de dorul de casă și copii, strângând la piept scrisoare vineție strecurată în valiză de doi ochi verzi, mari ca două sărbători. Și ori de câte ori i se face dor, ia in palme răvașul și se gândește la binecuvântarea pe care o poartă la piept.

      Își amintește ziua în care a ales să plece fără a privi în urmă, la amintirile peste care s-a așternut demult nemiloasa trădare. Era după o altă dezamăgire, una din miile de dezamăgiri care au secătuit-o de vlagă și voința de a mai lupta. Atunci și-a spus:

- Gata, nu mai pot să lupt cu nefericirea, cu durerea, cu trădarea. Nu mai vreau să fiu un simplu pion în tot jocul ista de șah. Vreau să fiu fericită, să privesc cu obsesie feciorelnică la zilele din traistă . Nu mai vreau să-mi fie rușine că mă mint. Asta a spus și a ales să plece.

    S-a trezit, în aceeasi zi, dintr-un om mare, unul mic, mic de tot. Umil și înfricoșat, cu ochii privind în gol la opulența ce a adoptat-o pentru un timp nedeterminat. I-a oferit tot de ce avea nevoie și a visat o viață întreagă și tot împânzită de regrete era.

        Abia peste câteva zile avea să-și dea seama că alegerea pe care a făcut-o o va stoarce și de puțina vlagă  pusă în torbă la plecare. Ochiul de vultur care o veghează zi și noapte îi pătrunde în oase, infiltrându-i teama că nu va izbândi să biruie norii tomnatici ce-și spânzură zilnic la geamurile lumii matasea fumurie a dorului.

     Așa au început nopțile ei albe, plâns în pernă și frica că ziua de mâine nu va mai veni. Dar se scurge, durut de șovăielnic, se prelinge prin arterele strangulate de demnitate și-i mai scade din timpul destinat așteptării. Știe că va trece, de aceea își înăbușă sub plapumă neputința și de cum încep zorii să se precipite la geamurile glisante, ce fac corp comun cu imaginea în care se bălăcește, o ia de la capăt până cade cortina peste spectacolul  în care cel mai ovaționat rol este al profesoarei care printr-o ironie a sorții a ajuns să țină lecții unui singur elev, așa cum a visat cândva.