O altă duminică

   

         Imag.pinterest.com
     E duminică, o nouă duminică, dar eu constat de ani buni că detest duminicile. Nu-mi plac și gata. Nu pentru că trebuie să îmbrac haine de sărbătoare, și n-aș vrea, și nici pentru că trebuie să fiu drăguță în fața unor musafiri nepoftiți, dar iminamente pentru că ele, duminicile îmi amintesc de mama, de casa în care am copilărit și mi-am plimbat dorurile prin colbul uliței, copil fiind. Iar azi lipsa lor mă doare. Mă doare și le detest în același timp, pentru că azi nu mai am toate acestea, au luat drumul prafului purtat de vânt și s-au cuibărit în alt suflet îndrăgostit de duminici. 

     E duminică și mama, ca-n fiecare duminică își pune catrința de sărbătoare, pregătește mămăligă cu lapte, îndemnându-ne să ne dăm cu rouă la ochisori pentru a alunga puii de somn care ne împiedică să primim lumina soarelui în suflet. E magică acest sfârșit de săptâmnă pentru că mama ne lasă mereu în voia uliței și prafului din care ridicăm ambuscade după care ne ascundem de rău și pleacă să vadă cum a înflorit grădina. 

      E miraculoasă duminica în care mama își oglindește chipul de zână în grădina cu flori, și-și spune rugăciunea. O rugăciune cântată, trăită, adorată.

 Așa era mama mea atunci, în vremea când șturlubaticul din mine uita să dea pe acasă de frică să nu risipească magia jocului ce răsuna pe geana uliței dis-de-dimineață. Așa este și acum- o Marie, în gradina ei cu trandafiri.

     Aceste duminici eu le ador. Îmi place să le trăiesc cu suspine, s-o privesc pe mama și să mă luminez de limpezimea ochilor ei aprinși după sfințenia zilelor cu catrință și sânzâiene uscate la peretar. Mama ne îndemna și pe noi să ne lăsăm pătrunși de parfumul florilor din peretar pentru a fi privați de boli și alte dureri cronice. Dar n-a fost să fie, durerele au venit și ele chiar înainte de a declara război duminicilor.

Si, uite-mă azi, supărată pe toate duminicile grele, împovărate de griji și interminabil de lungi.

       

Ecou

   

        Imagine: pinterest.com
      Știi ce înseamnă singurătatea? Cu siguranță știi. E cea mai anostă și insensibilă stare. E suficient să-i faci pe plac o dată și te pomenești cu ea pe cap de parcă e coloana infinitului, atât de țanțoșă și rece stă. Nici că-i pasă pe a cui creștet s-a cocoțat: unul feroce sau unul fragil. Important să se simtă ea bine. 

    Așa-i cu singurătatea, te curtează până când îi deschizi brațele, se lingusește și nu vrea să mai plece. Tu te frămânți, regreți momentul șovăielnic când ai decis s-o găzduiești doar pentru a-ți ține de cald, și, uite, azi te-ai pomenit că fără ea ai fi și mai singur. De aceea, promenada în sihăstrie nu te mai sperie ca la început, pentru că na, nu mai ești singur cum păreai odată. Ești înconjurată de tot atâtea stari cum e  singurătatea diluată cu "mâine e o altă zi".

   Te-ai simțit vreodată singur deși nu erai? Desigur, momentele de sihăstrie vin din prea multă zarvă în juru-ți, că, la început, vrei doar un pic să fugi de larma din exterior și te pomenești că nu mai poți să te descotorosești de cea din interior. Nasoală treabă! Chiar gravă aș zice eu, te năvălește ca o avalanșă de nisip în deșert și încearcă de scapă. Ești prinsă în propria pânză de păianjen, pe care ai învățat să o zămislești din gânduri și voci care nu vor fi auzite decât de propriul ecou. Ecou pe care doar tu îl auzi în surdina inimii tale rănită din prea multă singurătate, deși speră, crede că această stare e doar o filă din propriul calendar, pe care, în goana după ecou, ai uitat să o întorci.

   Va fi bine, șoptește Ea! Trebuie să fie bine îi răspund eu! Știu că într-o zi voi învăța să convețuiesc armonios cu toate emoțiile din care suntem cu toții clădiți. Eu am pus prima piatră de temelie. Tu ce mai aștepți?

    

    

     

    

     

Reverberații

     

                 imag. pinterest.com
          E toamnă. E toamnă din aia cu dinți, peste care ploaia vine ca să-i îmblânzească suferințele ce se ascund prin coclauri de veacuri. E sumbră și tăcută durerea ei, iar eu, ca și altădată, mă feresc să o întâlnesc îmbrăcată în iluzii. Mi-e teamă că această doamnă împăiată cu mii de stări ar putea să mă oblige să mă las ninsă de curcubeul ei. Și, atunci, de frică să nu fiu deconspirată, îi zâmbesc, ferindu-mi privirea împânzită de dor. E mult prea insistentă și băgăcioasă această toamnă că mi s-a infiltrat în ADN și nu vrea să coboare nici în ruptul capului. Mă ia la descusut până mă dezbrac de galbenul frunzelor căzute din pădurea din care mă trag și norii gri îmi inundă retina și așa strepezită de ploi. 

 ...și las ploaia să mă spele de mine, te tine, de noi.

    E toamnă. E o toamnă din aceea în care nici curcubeul ei de culori nu-ți mai împacă tristețile. E grea, dar extrem de tămăduitoare dacă încerci totuși să-i admiri sărbătorile din care ea-și face felinare pentru bezna trupului și a sufletului celui încețoșat de dor, intraductibilul nostru DOR. Acest dor de care nu ai cum să scapi, nici dacă ai fugi mâncând pământul. El vine, te filează obsesiv și se ține nebun de rădăcini, care de la un timp prind să te doară, apoi constați că fără El nu mai e nimic cum era. Și-l cauți, îl chemi, poate -poate se învrednicește și nu mai pleacă. Dar pleacă, vine și iar pleacă, și iar vine, că aceasta e menirea lui să umble hai-hui prin suflete bântuindu-le neîncetat.

     E toamnă, o toamnă a mea și a ta. O toamnă în care noi s-a transformat în eu, un eu firav, dar ferm convins că asemenea anotimpuri ni se trimit nu în zadar, ci ca să nu ne lăsăm spălați de ploile ciobănești pe care le aduce cu sine fiecare toamnă din viețile noastre.

...și iar las ploaia să mă spele de mine, de tine, de noi. 

    

Oameni și oameni

 

   A fost odată ca niciodată. Astfel încep toate poveștile în care un făt-frumos și o zână bună luptă să schimbe lumea în care trăiesc. Făt- Frumos cu buzduganul fermecat, iar zâna bună cu poțiuni și baghete magice. S-ar parea că la câți balauri, zmei a executat voinicul nostru, n-ar mai fi trebuit să iasă din poveste nici o pacoste, nici un cap de balaur. Și totuși lumea în care ne ducem zilele, povara anilor sau, din contra, deșărtăciunea lor, e împânzită de dinți ascuțiti și minți scurte.

       E obsesiv și cronic acest tărâm al răului din care își trag rădacinile. E plâns curat că nu-și recunosc propriile păcate, dar se cred capabili să calce cu tot cu încălțări chiar și  pe creștete abia înmugurite, darmite pe cele care ar putea, la un moment dat, să le spargă bula de gheață unde își păstrează treaz tot veninul sufletului. Da. Unii oameni chiar din asta sunt făcuți: din veninul lipsei de iubire, din veninul lipsei de moralitate, dar  și din lipsa dragostei față de sine. Nu am nimic cu asemenea oameni, bântuiți încontinuu de inceritudini, frustrări personale și impotență, cu tot arsenalul ei la pachet, dar ajung să cred că ei mereu au ceva cu toți. 

    ...și totuși, într-o bună zi, nimic nu va ma fi la fel. Tot ce ne durea cândva, nu ne va mai durea, asta spun poveștile, asta tind să cred și eu. Sunt convinsă că în viața noastră întâlnim Oameni și oameni, iar Oamenii, puțini, pe care viața mi i-a scos în cale, sunt, mai mult decât de ajuns ca să supravețuiesc invaziei din ultima vreme. Ei sunt și aceasta imponderabilă prezență mă îndumnezeiește, făcându-mă vigilentă și extrem de puternică. Iar povestea cu "a fost odată" va rămâne proiectată într-un timp ezoteric, știut doar de mine și Dumnezeul în care mă spovedesc.

   

    

    

Jurnalul unui învățător fără catedră

   

    Ornicul din perete a început a pupăi: pup-pup! Asta face de câteva decenii- anunță ieșirea primelor raze de soare și cu ele că ziua mea de profesor începe. 

    Mă trezesc grăbită, iau frontal vreo câteva obiecte ce mi se aruncă în brațe în fiecare dimineață, iar eu, ca și altă dată, le dau la o parte și sar în statutul de profesoară ca un adevărat echilibrist. Îmi reușește, pentru că s-au tot perindat clipe, ani, iar toată suflarea din mine știe ce are de făcut ca să ajungă înaintea clopoțelului  la catedră, acolo de unde își începe destinul fiecare zi din viața unui profesor. E dumnezeiesc sentimentul de apartenență, dependență dacă te raportezi la menirea ta. Da! Toți ne-am născut pentru ceva. Unii să iubească marea cu tot cu valuri, alții să fie doar simpli corăbieri, care-și conduc destinele pe mare, având grijă continuu ca lumina efervescentă să nu-i ademenească în trombă. E aprigă și-nverșunată această zăbavă, a vâslitului mereu, dar o dată intrată sub piele te urmărește până la delir.

    Astăzi ornicul meu tace, tace și pupăza din poveste. Tac toate în jur de la atâta toamnă. Până și cerul și-a înnodat sub barbă lacrimile și a încetat să mai picure. Toamna asta are mulți complici și toți și-au aliniat artileria spre punctul meu de reper. Și-a aruncat în obrajii mei, tot roșul pădurii și mă obligă să recunosc că „niciodată toamna nu fu mai frumoasă”. Oare?! Acum când cetatea mea este asediată, iar sufletul umblă hai-hui prin noianul de oameni și caută clinchetul care i-ar aduna la „lecția independenței”, ce aș putea să-i mai învăț? Și totuși mă aud îndemnându-i să nu plece de la rădăcini dacă nu vor să trăiască sentimentul copacilor fără pădure. Frumos paradox, nu?

    Dis-de-dimineață un profesor fără catedră își cheamă elevii la clasă, le explică diferența dintre subiect și predicat, uitând să insiste pe relația de inerență ce le ține împreună. Uită să insiste pe ideea relațiilor de gen, dar în schimb îi îndeamnă să se iubească. Să fie umani și vizionari. Dar de unde toate acestea dacă sunetul stingher al unui clopoțelului nu reușește să -i țină conectați la toate valorile deodată?

    În plină zi, un profesor  își face din brațe leagăn și dorul se mai potolește. Spre seară se mai potolesc și valurile zbuciumate cu care s-a luptat întreaga zi și umbra nopții își așterne geana de lumină opacă peste catedra care va continua să țese visuri.

    

    

Toți avem un loc sub soare

                       pinterest.com

        Azi sunt la răspântie de drum. Tot acolo am fost și ieri, de aceea învolburarea și clocotul mării din mine e colosal. E exorbitantă și exagerat de firav această învolburare că fac să se clatine toate așteptările mele asemeni spicului în fața coasei.

Știu că toate răspântiile, cu valuri sau fără sunt făcute ca să ne facă mai puternici și, totuși, eu nu-s deloc puternică în acest război. Ci, din contra, arma mea feroce a cazut la datorie o dată cu soldatul din mine.

       Am avut impresia toată viața că am ajuns întâmplător să mă cunosc și să fac parte din viața mea. O viață pe care am tot încercat să o iubesc, să o prețuiesc. Am înțeles că pot face asta abia acum când răspântia drumului spre care mă îndrept mi s-a întins languroasă la picioare și mi-a cerut să aleg: o viață a ta sau o viață a tuturora. Grea alegere. Eu, cea, care mereu am trăit  cu credința că e firesc să împac și capra și varza, azi am constatat că nu mai vreau să fiu varză în  viața mea. Vreau să fiu cea care trăiește pe deplin sentimentul apartenenței sănătoase și are grijă ca nevoiele ei fundamentale să nu mai fie ignorate chiar de ea și apoi de ceilalți.

      Azi, când sunt la cotitura vieții mele, mă identific cu miile de vieți care au trăit cândva acest greu sentiment. Povara lui e imensă, e plumb curat în desaga unui suflet plăpând și dezarmat. Dar suratele mele și ele femei, și ele mame, au reușit. Mă ambiționez și eu să cred că voi reuși, pentru că în desagă nu mi-am luat decât sufletul de mamă și iubirea pentru ce aș fi putut fi, dar n-am fost. Sper să fie de ajuns aceste bogății într-o "lume a tuturor posibilităților", sper să nu mai am rascruci care să mă pună să aleg între capră și varză. Sper să inving frica prejudecăților cu care ne naștem și care nu iartă pe nimeni, indiferent cât de mult te-au iubit și urât unii. 

      Azi, aflându-mă în fața unei răzvrătiri personale, constat că nici o luptă nu-i mai grea decât cu sine. Da, pe tine nu te poți minți, dar nici abandona. De aceea, am trecut de partea mea, cu certitudinea că "toți avem un loc sub soare".

     

Azi mă identific cu mama

    

     Azi mă identific cu cea care mi-a dat viață mai mult decât am făcut-o ieri sau vreodată.       Azi îi înțeleg mai mult zbuciumul când îmi spunea că-și făcea griji atunci când trebuia să plec undeva. Era ca la o veghe tot acest timp, corvoadă ce nu se sfârșea decât după ce primea confirmarea că sunt bine. Astăzi mi se întâmplă să calc tot mai mult pe acceași bătătură, dureroasă și fragilă, pe care mai calcă și azi mămica mea.  Copiii mei pleacă în lume, iar eu la vârsta de aur a tinereții mă pomenesc că umerii grei și ploile cetoase sunt doar o scuză a propriilor mele nevoi de bază-teama de a nu fi singură. 

    Azi mă identific cu mămica mea. Mă identific prin moștenirea valoroasă pe care mi-a semănat-o: copiii trebuie să-și ia zborul, să-și urmeze propria legendă pentru ca ambele părți: și mamă, și fii să trăiască deplina fericire. E greu, e anevoios de greu să recunoști că ai tăi copii sunt ditamai fată și flăcău, dar mă încred în ochii lor satisfăcuți de zborul ce li se perindă prin față și în forța unului Dumnezeu, că tot ce-i mai impozant, valoros abia urmează să  se întâmple. Mă consolez.

    Azi mă identific cu omul miraculoas din viața mea care deține în brațe cele mai miraculoase poțiuni, fiecare din ele e leac indispensabil pentru retrăirile din copilărie, pentru umerii plecați de povara grijilor, dar și pentru sarea din oase care capătă greutate cu fiecare lacrimă venită cu voie sau fără de voie. 

     Azi o înțeleg mai bine pe mămica mea, că fiecare grijă îți adaugă ani și că fiecare bucurie îți adaugă aripi. Astfel că te pomenești într-o zi mult mai bătrână decât erai ieri și mai fericită decât ai fost azi. Și datorită forței izbânde a aripilor uiți de ani și te pui iar pe așteptat, trăit și retrăit fiecare moment. 

    Azi gândul îmi zboară la mămica mea, cea fără de care nu ași fi reușit să fiu o mamă bună pentru copii mei, fără de care înțelepciunea din brațe n-ar mai sta atât de feroce. Această valoare mă determină să cred cu răbdare și încredere că am niște copii fericiți, capabili să distingă alergatul după vis, de munca pentru vis.

   Asta cred azi, pentru că  mă identific cu mama mea...

Crâmpeie de azi

    Am surprins azi ploaia cum ze uita pieziș la mine. Nu știu de unde această atitudine, de vină o fi articulațiile care o rod, ca și pe noi de la atâta nori. Nori grei, dificili care nu se prind că și ploile, cele aducătoare de răcori au nevoie de respiro.

    Azi am surprins supărarea ploii, deși nu sunt sigură că și ea a distins-o pe a mea printre miile de alte supărări. Dar, nu-i nimic, eu tolerez ploile, chiar cu toane cu tot. Le tolerez până la adulare uneori, pentru că mă limpezesc de povara pe care o duc. O fi crucea cea care ni se dă la toți nu știu, tot ce știu e că această ploaie piezișă mă încurajează și mai mult să dau "crucea jos" și să-mi doresc o altă ploaie care mă va purifica de blestemul în care mi-am ancorat viața fără să am idee cum se cârmuiește o ancoră.

    Îmi plac ploile, dar nu le încurajez să dea buzna în lume cu tot cu păcate, ci doar cu curcubeie și iepurași de soare, despre care am tot auzit că există pe "Strada Speranței". Tot pe această stradă de lumină, am auzit că cârmuiește un împărat, mic de stat, dar care face din orice umbră soare. Acum nu știu cât de adevarată e povestea de pe "Strada speranței", dat un lucru e cert, că nici acolo Măritul Soare nu e împărat atâta timp cât ochii noștrii caută doar umbre.

Cum n-am învățat să merg pe bicicletă

 

...uite că m-a apucat așa un dor să mă răzvrătesc împotriva a tot ce mă ține captivă și surghiunită în proprile concepții, decepții, frici și incertitudini. Am zis că e timpul pentru senzații tare, că, vorba fiului, cu prefix sau fără prefix la anii mei e musai să merg pe bicicletă. Da! Ați auzit bine: pe bicicletă.

Ne-am tot amuzat, citând din TATĂL lui Guguță, și hai cu bicicleta. O mamă și-un fiu trâgând de ghidonul feroce a unui vehicul arhi dorit în copilărie de orice copil-nu și de mine se pare, pentru că la ai mei patruzeci n-am mai călărit o bicicletă. N-am mai îndrăznit și gata.

O să vă întrebați: ce s-a întâmplat acum? Nimic, dar așa cum v-am mai spus, mi-am dorit să trăiesc o experiență eco în trafic. De la vrut până la făcut, vorba mamei mele, e cale lungă. Așa mi s-a întâmplat și mie.

    Prima zi am ascultat teoria predată cu multă seriozitate de fiul meu. Ba chiar, un pic din teoria mi-a ajuns până la glezne. De asta m-au convins vânătăile de pe ele. În ziua a doua lucrurile s-au complicat trebuia să demonstrez că teoria e bună, dar practica e de aur. Astfel am ajuns să fac piruiete în jurul bicicletei ca să mă cunoască, căci nu cumva să-i fi dat în cap peste noapte să mă uite. Nu m-a uitat, însă tot ce știam din ziua anterioară e că vreau să îmblânzesc fiara și să mă lase s-o îmbrățișez. M-a lăsat, ba chiar am făcut și performanța să bat mai puține mătănii decât în ziua anterioară. Dar totuși au fost câteva care îmi vor aminti mult și bine cum un fiu își ține la braț o mamă ademenită de bicicleta, pe care acum ceva ani și-a cumpărat-o din propriile economii.

    Ziua a treia a fost o delectare. Mama, adică subsemnata, a făcut performanța de a-și zburli coada în vânt, stăpânind un ditamai ghidonul. În ziua a treia ca și la Facerea Lumii, s-a făcut lumină pe „strada mea” , am găsit echilibrul de aur, prinsesem chiar și confidență în ghidon, vorba  feciorului, lipsea doar o „velohora”, dar a avut grijă instructorul meu iscusit de calm să imortalizeze propria-mi horă. Nu pot să vă descriu extazut mamei care n-a mai mers pe bicicletă de când se știe, spunând, că-i mai ușor: ”dar pentru ce-mi trebuie mie”. Uite că-mi trebuie, vreau să am amintiri dintr-un august în care mi-am promis să -mi iau de la capăt visurile, să fac o inventariere și pe toate cele ignorate, cu voie sau fără de voie să le arunc în larg să simtă briza valurilor care sunt cele mai libere în zbuciumul lor.

    În ziua a patra ceva s-a întâmplat, startul n-a mai fost start, eu cocoțată ca o Ileană din poveste pe bicicletă, deși șiretlenia aici n-are nimic cu echilibru și, din acel moment, toate obstacolele din calea unei mame cu bicicletă erau dezmerdate măcar un pic. Astfel că până în seară loc viu nu era pe picioarele care, cu o zi înainte păreau că nu mai vor să coboare de pe fiara neîmblânzită a unei copilării demult apuse.

    Azi, la a cincea zi de la prima mea lecție de ciclism stau și mă gândesc oare să fie un vis care s-a născut în vis și-i este sortit să piară cu zorii? Ori anii de „surghiun” (așa numesc eu anii în care am încetat să mai fiu eu) s-au angrenat în oase, în piele sub piele și mă țin captivă până când nu voi înțelege că mersul cu bicicleta n-are nimic cu anii, ci din contra îți adaugă ani o mie dacă știi să îmbrățișeezi la timp un fiu și-o bicicletă.

Jucăria împăratului

Trăia odată, demult, într-un regat îndepărtat, un  fiu de împărat cu chip și coroană de înger, dar ranchiunos și găunos pe dinăuntru cum nu mai văzuse de când se știe acea împărăție. Deși i s-a ursit la naștere și frumusețe, și talent, și bani- într-uncuvânt n-avea ce să-i lipsească acestui tânăr atunci când va ajunge la vârsta împărăției, el usca de ură și firul de iarbă pe lângă care trecea, până și apele înghețau la gâlgâitul lui acid.

Trebuie să știți că se născuse acest flăcău din cei mai avuți părinți  și cum le stă bine ăstora ca ei, i-a dat fiului de toate, doar-doar să fie cu stare și căutat de împărățiile cu fete bune de măritat. De toate i-a dat împăratul-tată, ba chiar și împărăteasa cea nătângă i-a șoptit la ureche:

- Ai grijă pe unde calci, că calici și opincari sunt destui să-ți puie piedici și să te facă să încurci cărările.

-N-ai grijă mămucă, pe aceștea-i văd de la o poștă și-i nimicesc cu un bobârnac. Și-i flutură-n vânt de ai fi zis că-s zidul Berlinului în vârful puștii. Dar imediat și-a dat seama că maică-sa scurtă la minte cum este nu știe nici de zidul berlinului și nici de dorința lui de-a-și încerca bobârnacii și a lăsat-o mai moale, zicând mielușește " doar știi că ursitoarele m-au binecuvântat cu cele mai fine degețele și nu mi le murdăresc cu tot felul de peri de vară" Dar el stia că de le-ndoaie ajung cât munții Făgărașului și muștereiii și neghiobii n-au decât să-i se ferească din cale. Dar tot parcă căuta o confruntare cu ei.

- Unde-s toți opincarii și nespălații de nu-i poate maică-mea suferi să-i iau la pieptănat cu puterea din cele cinci degitare?

Asta credea împărățelul atunci când era ca o trestie, o mogâlgeață cu coroniță, că pe atunci ditamai coroană purta doar Împăratul- împărăților, adică taticul, care tot credea că mogâldeața asta care-și tot flutură bobârnacii în vânt se plictisește. Și atunci nevoie în ograda palatului - moștenitorului lui are nevoie de jucării vii. Și ce credeți? A dat sfoară în țară să se inventeze ceva ce nu mai era pe lume, ceva care l-ar ține pe fiul său legat de un loc. 

Au venit la împărăție care cu boi, adevărate jucării pentru bobârnacii  iuți ai fiului său. Au fost aduși copii de prin alte împărății ca să se joace cu micul mucalit. Dar nimic, tot ce i se aducea, acesta ignora și mai vehement. Până îm ziua când bătrâna găinăreasă, i-a cerut împăratului să-i spună și ea o vorbă.

-Spune, babo, ce te tot învârți de colo -colo, spune, nu vezi că-mi pierd fiul cu zile.

Atunci găinăreasa a vorbit:

- Mărite împărate, daca tot vrei să-l legi de acest loc, scoală-te, ți-ajunge cât ai împărățit pe acest ținut, dă-i tronul împărățelului, e jucăria de care se va ține cel mai bine.

                                ( va urma)

Durere

            Bună seara, durere,
Îți scriu ca să te anunț că sunt.
 Ce mai faci? Pe unde îți duci veacul? Ce s-a întâmplat de ai uitat de subsemnata? Nu te mai dor rădăcinile, nu te mai frig măruntaiele, nici măduva nu-ți scârție ca odinioară? Cum e posibil să fi fugit de tine? De ce nu te întrebi?
   E o blasfemie la adresa ta un asemenea comportament. E un atentat la substanța ta drăguță și adorabilă. Trebuie să iei măsuri urgent, să-ți revii la forța de odinioară și să nu te lași suspectată de indiferență sau și mai și, de neputință. Tu ești invincibilă, unică și extrem de forțoasă atunci când trebuie să curmi vieți, atunci când toți te imploră să pleci, iar tu te împotrivești să mai rămâi. Ești plină de inhibiții, dar asta doar tu știi, pentru că cu mine tu ești reflexivă, devii meditativă când cazi pe gânduri și-ți revii doar după ce te-ai instalat, cu tot cu încălțări pe suflet.
Durere, tu ți-ai făcut viză de reședință pe creștetul meu, m-ai ademenit cu flori dalbe de lămâiță doar-doar să nu plătești chirie. E clar că, la cât de ofticată ești, trebuie să te ospețească cineva. De data asta am fost eu, iar altă dată poate fi oricine. Așa e?
...iar tu știi, sigur că știi că banii m-ar putea elibera chiar și pentru o clipă de povara ce ești, iar tu nu vrei decât să fii, să rămâi totuși ce ai fost: DURERE.