OMUL de ieri și de azi

 

    Dincolo de rutina zilnică și grijile cotidiene, vă îndemn  să purtăm în căști și altceva. Ceva ce ne-ar aminti de adevăratele valori, de măreția celor care populează acest pământ semănând lumină printre oameni.

            Se știe, că dincolo de prezentul de-afară stă un trecut complicat, care a șlefuit milenii pentru ca noi să îmbrățișăm formula de azi. Milenii ce au trecut printr-o clepsidră generoasă, prin nisipul căreia s-a vărsat sânge, s-au gândit teorii, s-au descoperit formule magice, formule ce au salvat omenirea și formule ce ne ghidează existența, s-au invadat teritorii, s-au descoperit lumi, ajungându-se dincolo de cer, s-au întemeiat religii, s-au pictat minți, s-au colorat necunoscuturi, s-au cântat gânduri, s-au obținut drepturi, s-au capturat zâmbete, iar numărând secundele s-au inventat mijloace care să te poartă dintr-o parte-n alta a lumii, chiar și click-uri distanță și s-au pus bazele a noi și noi ere.

    Curios, dar toate acestea  izvorăsc din aceași sursă, cresc din aceași rădăcină și stau la umbra aceluiași cer, e vorba de un om care dă naștere începutului, un om umil, modest, pe care nu-l vezi, dar e mereu acolo, un om ce dăruiește bucăți din el și le prinde-n oglinda altor oameni, un om ce coase cu migală personalități și  dă naștere indirect și în mod continuu a noi și noi vieți.

             E vorba de El, profesorul, imaginea căruia ne-a îndreptate retina spre iubirea de frumos și cunoaștere, ne-a învățat să pictăm vise și să privim realitatea cu discernământ. de la el  am învățat să înșiruim litere pe hârtie și să gândim în opinii verticale. Omul de la care izvorăște început de oameni.

   În explorarea  acestui subiect, am pornit  de la câteva întrebări esențiale, care urmăresc să recomande școala și profesorul ca adevărate miracole ce sunt, făcătoare de minuni rezistente la incovenientele vremii.

 De unde au pornit ADEVĂRAȚII oameni? Cum și-au croit altarul de azi- școala și profesorul? Cum s-au orânduit lucrurile astea la noi acasă, în spațiul României Mari, în spațiul cuprins între Carpați, Dunăre și Nistru? Despre aceastea, dar și despre El- profesorul, ea- scoala care luate împreună formează un templu maestuos-VIITORUL.

            Dacă e să cautăm răspunsul acestor întrebări vom fi surprinși să aflăm cât de vechi este începutul educației pe pământul tricolor. Se spune că aici, la noi totul a pornit de la daci, prin secolul II î.Hr., în zona dobrogeană unde au fost descoperite dovezi care să confirme existența  primei școli, era un gimnaziu local pe malul lacului Sinoe, iar prima treaptă a învățământului, unde se deprindeau lucrurile de baza, precum cititul, scrisul și noțiuni matematice elimentare, conform unor fragmente epigrafice, se desfășurau în cadrul familiei sub îndrumarea tatălui, iar în familii modeste, unde tatăl nu era învățat și nu-și puteau permite să angajeze pe cineva care să se ocupe de acest aspect, educația avea un loc de coadă și se făcea doar în cazul în care motivul era în strânsă legătură cu un aspect profesional, dat de nevoia supraviețuirii.

            În spaţiul dobrogean exista preocupare pentru procesul educativ-instructiv doar dacă tinerii erau un exemplu de buni cetățeni și ajungeau să fie recrutați ca soldați. Cei care se încadrau în această categorie, erau înscriși în „gimnaziu”, care era condus de un director numit „gimnaziarh”, care pentru activitatea de instruire era ajutat de unul sau mai mulţi profesori. Gestionarea unei astfel de instituții presupunea multă dirjenie și responsabilitate, drept penttru care „gimaziarh”-ul era ales din rândul oamenilor de frunte, care aveau și o stare materială bună. De asemenea, sunt  mărturii ale existenţei unor „efebii” (elevi), grupaţi în mai multe clase, ceea ce dovedeşte că erau destul de numeroşi. Educaţia primită prin gimnaziu putea fi continuată numai de tinerii proveniţi din familii cu stare materială foarte bună la şcolile superioare care funcţionau numai în oraşele greceşti.

            O altă formă de școală cunoscută este cea latină, prima şcoală latină cunoscută este cea prezentată în Legenda Sfântului Gerard care funcţiona în Banat, încă din anul 1028. A fost înfiinţată în ideea de a pregăti viitor misionari, avea aproximativ 30 de elevi. În această şcoală tinerii, sub îndrumarea „magiştrilor”, într-o clădire amenajată special pentru acest scop, învăţau scrisul, cititul, gramatica elementară a limbii latine, precum şi muzica bisericească. Odată cu începerea invaziei tătare, din anul 1241, porţile şcolii se închid. Tot în Banat, călugării de la mănăstirea burgundă din Pontigny întemeiază la Igriş (Timiş) şi la Cârţa (Făgăraş) câte o „abaţie” care aveau organizate, pe lângă şcoală, câte o bibliotecă care cuprindea, pe lângă scrieri teologice şi de cult, şi opere ale clasicilor latini, precum Cicero și Seneca.

            În următoarele secole, XIII-XIV,prind formă și alte școli din spațiul nostru, școli de pe lângă episcopiile din Oradea şi Alba- Iulia, unde predarea era în limba latină. Numărul tinerilor din şcolile episcopale a crescut repede, pentru că mulţi nobili își doreau ca fii lor să urmeze această școală.  În Transilvania şcoli asemănătoare funcţionau la Sebeş, Oradea, Arad şi Baia Mare, Mediaş.

Secolul XVII,a venit și el cu schimbări noi, școlile săteşti şi orăşeneşti se înmulţesc sensibil în secolul al XVII-lea: în Transilvania şcoli confesionale, în Moldova şi în Ţara Românească şcoli de stat. Din cauza numărului în creștere a știutorilor de carte, ajung să se pună bazele a două niveluri de pregătire: unul pentru pregătirea diecilor, gramaticilor şi slujbaşilor şi altul pentru pregătirea clerului. Cei din prima categorie studiau gramatica necesară la redactarea documentelor și pe cunoașterea unor operații aritmetice care să-i ajute să lucreze ca slujbași la vămi sau ca negustori. Cei din a doua categorie, pe lângă cele menționate mai sus, trebuiau să memorizeze texte și muzică religioasă. Pe când În Ţara Românească şi în Moldova erau organizate şcoli de nivel inferior, în care se predau noţiuni de citire, scriere şi aritmetică, şi şcoli de nivel mediu, în care se punea accent pe gramatica limbilor română şi slavonă, pe studiul aritmeticii, geometriei şi pe caligrafie pentru redactat acte.    Existau şi şcoli de nivel superior, în care se studia gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria şi muzica. Mai existau și școli  mănăstireşti, şcoli domneşti și şcoli orăşeneşti.

Învățământul modern apare la lumina zilei în jurul anilor 1700, când pe la jumătatea secolului existau școli domnești în majoritatea regiunilor.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, începului celui de-al XIX-lea, învățământul trece printr-un real proces de modernizare. Apăruse ideeea organizării unei școli naționale, însă lipsa unui buget punea bețe în roate ideii, astfel la mijlocul secolului al XIX-lea funcționau 39 de școli naționale, dintre care 20 în Muntenia, iar restul în Moldova. și alături de ele apare același martir- profesorul care a stat din totdeauna să ardă întru viitor.
            Și totuși, unul dintre cei mai semnificativi ani din istoria învățământului este 1848, an care a adus o mișcare de revoluție în organizarea și dezvoltarea învățământului, dar și a culturii românești, cei care au pus bazele reformelor, erau oameni importanți ai vremei, precum Gheorghe Asachi, care au susținut principii patriotice și au pledat pentru învățarea în limba română, pentru întemeierea a cât mai multe școli rurale, au înființat ziare românești și au creat manuale. O perioadă de glorie este marcată de mandatul ministrului Spiru Haret, care a reușit să crească considerabil numărul școlilor, atât urbane, cât și rurale. Accentul cădea pe învățarea științelor exacte și învățarea limbilor moderne.

Următoarea reorganizare a învățământului a venit la 1850, legea cuprindea ideea că învățământul va fi alcătuit din trei trepte: Școala primară, clasele colegiale și învățăturile speciale, care reprezentau un fel de facultate a vremurilor noastre.

Până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, învățământul s-a bucurat de reforme pe mai multe planuri, atât învățământul superior, cât și cel profesional. Au fost adoptate legi care să protejeze imaginea școlii românești, dar și a profesorul care, din totdeauna a știut să se adapteze nevoilor vremii și să edifice oameni asemeni templelor.

Totuși, odată cu anumite întâmplări în istoria țării, toate unitățile de învățământ intră în posesia statului, iar învățământul profesional este primul din listă, pentru că pregătirea viitorilor meseriași era un prerogativ al vremii, însă rolul profesorului nu s- a diminuat, el având ca și pe vremuri aceleași îndatoriri: să-și urmeze vocația, în față căreia toți să continuie să-și scoată pălăria.

După 1989, învățământul s-a confruntat cu probleme, dar a continuat să urmeze un traseu bazat pe modernizare, care să includă confortul elevilor și al profesorilor.

 În prezent, școala a devenit indispensabilă și are funcție vitală, trebuie să formeze adevărate caractere umane capabile să se adapteze la condițiile vremii. Azi,  oricine are dreptul de –a merge la școală și de a fi parte a celui mai viu sistem, unde vocația își dă mâna cu devotamentul și hărnicia.

Având toate astea, un lucru e cert: toate schimbările frumoase din sec. II î.Hr., până în prezent au la temelie aceeași cărămidă absolut obligatorie, profesorul, dascălul, aceeași mână nesecată de valori care surprinde prin forța sa, de secole. 

Vals autumnal

                                                    imagine: google.com

            E toamnă afară. E anotimpul ce ne binecuvântează de sus cu o ninsoare portocalie, pe care o așează părintește pe umerii supuși ai pomului din curte, pe cumpăna de la fântână, dar și pe bietul om împovărat de timp.

 E toamnă, iar toamna-și are legile ei, legi pe care doar sufletul înrourat și capabil de iubire poate să le-nțeleagă.

             E magică toamna, pentru că la braț cu ea conștientizezi cât de valoroasă este clipa pe care o trăiești și cât de impersonală și dezagreabilă poate fi  dacă n-o însuflețești în zeci de culori. E misterioasă când îți dă târcoale îmbujorată și cochetă, nostalgică și tăcută, e divină când te despuiază de sentimente, făcând front comun cu hoinarul șturlubatic și mucalit de la miază-zi. E savuroasă asemeni mustului prelins peste buza puerilă a primilor pași. E dumnezeiască asemeni concertului din lunca lui Alecsandri, care vrăjește și uimește în egală măsură.

              E zâna copilăroasă, din basmele ce îți  mângâie creștetul cu bucuria revederii și-ți pune în poală toate desfătările adunate în plin forfot ca un bun  gospodar ce știe că toamna se numără bobocii. Iar bobocii pot fi mulți doar dacă minunea minunilor vine din iubire – o adevărată iubire colorată, armonioasă, ieșită îndrăzneț de sub penelul magicianului care a procreat-o.

            Iubesc această toamnă, o respir, ca să-mi ajungă să mă-nfrupt din ea ori de câte ori pe cerul sufletului meu se va așterne negura. O adulmec de prin grădinile cu felinare, de prin podgorii mustind a tărască și crască, de prin noianurile de vise înfiripate în nopțile reci de brumar și mă transform în pasăre călătoare doar pentru a atinge cerul ei ce mi-a intrat sub piele în vremea nașterii mele.

         Iubesc toamnele, iubesc, cu multă patimă toamnele care m-au ajutat să tălmăcesc povești cu feți din basme, unde s-a cuibărit, încă în vremi demult apuse, magia unui tărâm întins, cu viță de tămâioasă și gutuile de la geam. Un plai ca din poveste unde picior de zmeu n-a scăpat teafăr, pentru că făcliile cerului, aprinse de la atâta toamnă, au vegheat necunten basmul din care s-au ridicat și au prins a valsa.

            Acum că toamna filtrează de după geam, întinzându-și ”pe deal, pe culme” pelerina atinsă de prima brumă, mă gândesc să o invit la o cafea, unde voi fi doar eu și ea, două anotimpuri cu sclipiri de văpaie în ochii lumii. Și poate emoționată, îmbătată de-a șoaptei dor va accepta să ne plimbăm aievea prin parcul secular, în care două frunze valsează, lăsând la vederea pleata despuiată a unui curcubeu autumnal.

. 

Rendez-vous

 

     Calendarul din piuneze vibrează de zile bune anunțând că iată, mâine e ziua când elevul din mine  ferm și lipsit de temeri ar trebui să meargă spre Templu, unde altă dată îl așteptau înaripați sute de ochi hotărâți să și-l facă prieten. De bucurie mare, sărmanul a uitat că stă pironit și sechestrat între tavan și pardoseală încă de la un An Nou fericit. A uitat și  că zilele-i sunt numărate și că entuziasmul lui nu mai e așa de țanțoș ca altă dată, și pe lângă toate anul acesta are nevoie de mască, de scut și sabie pentru a avea   permis de ieșire pe covorul roșu, galben sau verde.                          Ce să mai... e înaripat nespus de mult ”unu” din calendar, are planuri zburlite de dorința năstrușnică de a se bucura de toamna, cum n-a mai făcut-o până la închiderea obloanelor.  Nu știu ce să-i spun, ce sfat ar putea să -i dea umila mea persoana, atinsă și ea de incertitudine și frică, nu pot la nesfârșit să-l privez de libertate, doar pentru că eu, cea care l-a pus la ungher, mai are de înfruntat o ditamai stare, colosală și contagioasă. Nu știu ce să fac, dar pofta lui de ducă, mie îmi înmoaie picioarele, mă dezarmează doar la gândul că ar putea evada lăsând pata din ungher să se lichefieze peste tapet.

Scrisoare fiului

                                                                                         

imagine pinterest.com

Fiule,

        Azi, când ai ales să te desprinzi din brațele-mi puternice cu determinare și încredere, mi-am zis că e timpul să -mi ocup locul destinat mamelor: acceptarea. Acceptarea că băiatul ei cel drag e pregătit să survoleze și alte culmi înțelepte, aceleași pe care ni le-am dorit cu toții  odată. Unii au reușit, alții mai puțin, dar asta nu înseamnă că tu nu vei reuși. Vei reuși să fii fericit, să împletești din visele acestei lumi propriul altar, pentru că tu poți. Ai în cap de vâsle curajul, demnitatea și onestitatea. Acești pilonii ai omeniei și ai cumsecădeniei în care vreau să-ți scufunzi tumultuosul val al furtunilor, ce -ți vor inunda firea vulcanică ori de câte ori te vei ciocni de o nedreptate. Ele te vor ajuta să te menții în larg și să te scalzi ca într-un Iordan din care să ieși de-a pururea curat și limpede asemeni apei ce te-a făurit: cu înalte virtuți morale și demn să-ți reflecți chipul în oglinda ei fermecătoare. 

    Băiatul meu, va exista în călătoria ta către lume multe mistere greu deslușibile, neînțelese până la capăt, așa cum vor exista și furtuni dornice să te răvășescă. Dar tu nu ceda, înarmează-te cu răbdarea lui Sisif, care, printr-o ironia a sorții a ajuns la cheremul bolovanului. Dar păzea, să nu te angrenezi în exerciții de acrobație zadarnice, ai grijă că de prea multă supunere ai putea să te trezești cu bolovanul strivindu-ți țeasta și atunci tot ce ai zămislit ziua seara ar putea să se surpe. Fii vigilent, dragul meu copil, dar în același timp temperat în acțiunile tale. Fii scânteia care concepe focul, dar în același timp îngrijește-te de flacăra ce te-a scos din bezna beției de sine și asemeni Titanului, ai grijă ca nimeni să nu-ți asedieze cetatea în care te întorci să-ți ostoiești clocotul inimii.  Vor fi mulți demoni de care va trebui să scapi pentru adevărata fericire, de aceea sufletul este tovarășul de care ar trebui să te îngrijești întâi și-ntâi.     
      Dragul meu, nu uita: pentru a învinge demonii rațiunii e nevoie să privești la tine cu iubire și curaj; cu încrederea ostașului care se avântă în luptă pentru a  izbăvi de păcat un pământ, cu credința că lumea din jur este o parte din misterul neînțeles, dar atât de firesc și necesar tărâmului care te ține. Te vei îngriji ca nimeni și nimic din ce te  face fericit să nu fie umbrit de aceiași demoni neînțeleși ai rațiunii. Comuniunea armonioasă cu ei trebuie să țină tot atâta cât va ține viață-n paradis. 

Nu fi ignorant dacă  te temi de ignoranță, așa cum nu trebuie să fii nici înger dacă ți-e frică de păcat. Dar poți, în schimb, să fii tu cel, care privindu-se în cristalinul apei, să găsească  un titanic convețuitor cu toate forțele lui interioare: demoni și îngeri, toți de o potrivă de egali.                                                                                                                                  mama

La umbra lui...

imagini google.com

     Îmi amintesc, de parca a fost ieri. Îmi amintesc cum ne lăsam mângâiați la umbra lui de razele arțăgoase a lui Cuptor, cum ne adunam sub cupola imensă la tălmăcit povești cu feți și zâne, pe care ajungeam să le visăm nopțile, cu tot cu tărâmul minunat unde se nașteau. Îmi amintesc și retrăiesc fiece adiere de vânt care i se așternea pe creștet, pentru că sub creștetul lui diafan nenumarate generații au petrecut ascultând trilurile neobosite ale chiriașelor lui. 

    Pentru că trebuie să știți stejarul secular, care se înălța falnic și impozant în parcul Catedralei, era cea mai ospitalieră gazdă. În jurul lui se jucau cele mai mari hore, se țineau cele mai deocheate aduări, de care bănuiesc că nu întotdeauna era mândru. Dar a tăcut. A ținut totul în cel mai silențios nod- de aici și numele de înțelept. Știa să savureze doi ochi albaștri, protejându-i de ochi curioași sau de guri rău intenționate. Acesta era el: prieten rece, dar sigur. Uite-mă acum un adult în toată firea, un adult pe care viața la tot mânat de colo- colo, punându-i în plete argintul anilor, dar gândul că n-am făcut prea multe pentru Bătrânul meu prieten nu mi-a dat pace până nu i-am văzut magistrala ținută la întoarcere. Stătea, ca și atunci înconjurat de voci gălăgioase în jur, cu ochi care mai de care mirați, dar ceva, ceva parcă îi umbrea bucuria pe care o găzduia sub aripi. Erau ei, anii, cei care nu l-au cruțat nici pe el sau poate tainele pe care i le-am pus pe creștet eu, și alți tovarăși de păcat, poate misterul nopților nedormite i-au mai furat din verdele de veacuri, aplecându-i brațele până la pământ? Abia privindu-l pe vechiul și înțeleptul prieten, am dezlegat misterul supărării ce i se citea pe chip - era îmbătrânit de dor și de singurătate, chiar dacă horele din jurul lui nu au contenit niciodată. Era trist ca și mine, care a aflat mult prea târziu că povara singurătății e mai amară ca povara anilor. Am încetat să-mi confirm că pot fi mereu fericit până când nu m-am pomenit și eu fără de soț asemeni bunului meu prieten.

Happy end

       

Imagine google.com

     Era odată ca niciodată. Probabil așa încep majoritatea poveștilor cu care îți asociezi nemijlocit copilăria?! Este formula de început a fiecărui basm în care ne-am dori să intrăm și să mai și rămânem acolo, când îți face din mușchi  un super-erou, cu inima în flăcări după ochii tăi tumultuoși de dulci.     

     Și totuși, povestea de azi are și ea un happi end, așa cum nemuritoarele basme ale lui Ispirescu, Creangă sau Frații Grim.                                Totul a început acum mulți ani când Milica, fata din povestea noastră, a visat că Zburătorul, din cauza căruia suferă, este un Făt-Frumos desprins din paginile coperții de pe raftul de sus, că e voinicul care în tot acest timp i-a vegheat nefiresc de inocent somnul, dar și zbaterile sufletești din nopțile cu lună plină. La început supărarea și furia ei nu avea margini, dar mai târziu când a înțeles că și el a suferit în acele nopți și-a mai temperat spiritul năvalnic și s-a gândit să-i dea o șansă ca s-o cucerească. La început i-a comunicat că va trebui să uite de sânge și vieți omenești, că va avea nevoie de o transformare, de o emancipare care ar corespunde cu statutul lui de făt-frumos, că o fată din secolul XXI are nevoie de poezie, culeasă de prin marii clasici sau de prin iarba cu rouă zorilor pe pleoape- proveniența ei e esențială pentru a cuceri inima suavă a Milicăi. I-a mai spus că florile din iarba de acasă reprezintă un potir alchimic pentru o inimă aprinsă ca a ei. Nu știu dacă ambiția fetei sau înverșunarea lui de vitez la făcut să acționeze, dar cert este că prințul nostru a cam început să-și facă griji când fata, care noapte de noapte îi chema numele și ardea în cele mai dulci văpăi, azi i-a înaintat  un ultimatum: ori te lași de paloș și buzdugan, ori pleci înapoi în poveste, pe tărâmul ”vieții fără de moarte” fără a fi cunoscut nemurirea pământească alături de lumina acestor doi ochi.                                 

             S-a zbătut Făt-Frumos trei zile și trei nopți, a căutat să găsească răspuns în cărțile de pe raftul de sus, care i-au tot ținut companie în ultima vreme și a înțeles un lucru: că fetele cu visuri și ochi imenși ca cerul au nevoie de gingășie și vorbe cu șoapte și nicidecum un cap de balaur în plus sau unul în minus. Și-a spus atunci că orice ar fi el trebuie să stăpânească peste ”împărăția ochilor albaști” dacă nu vrea să ajungă ” de poveste” , ducândui-se vestea ca unui popă tuns. Astfel, a trecut la acțiune: de la Eminescu la cunoscut pe Nichita, de la Nichita la Sorescu și tot așa până a dat și de Bacovia, cel cu durerea înrădăcinată sub coastă. Dar, pe loc a înțeles că durerea lui nu e una bacovineană, ci mai degrabă stănesciană, mai optimistă la căderea nopții decât noaptea când ”cade peste lume violetul”.  Pentru mai multă erudiție l-a citit și pe Arghezi, fără a neglija mai târziu și iubirile mari ale contemporanilor. Abia după ce i-a descoperit pe fiecare, a înțeles de ce pământul se învârte în jurul soarelui și de ce Planeta Pământ e planeta cu cei mai imenși ochi. Abia de a observat că emanciparea lui de prinț a prins substanță și formă în a șaptea zi, atât cât i-a luat lui Dumnezeu să creeze Pământul. Și-a amintit că nu poate să zăbovească prea mult ”de-asupra cărții Sale” decât atunci când în minte i-au revenit cuvintele ei, ale Milicăi:  AI NEVOIE DE EMANCIPARE pentru a mă cuceri și pe loc umbra durerii i s-a revărsat pe chip. Ce rost își mai au jertfele când inima lui tânjește deja de trei luni, trei săptămâni și trei zile după POEZIA cu ochii ca marea, care de nopți bune nu mai oftează după el?! A mai oftat o dată din toți rărunchii și ca un viteaz ce este s-a pus pe căutat soluții: cu  inima în dinți și ”focul la ghete” a poposit la fereastra cu cei mai atrăgători și posesivi ochi - a Milicăi, fata care și-a pus în gând să-l aducă pe Făt-Frumos cu picioarele pe pământ. Și acum iată-l aici, iar ei îi scârțâie picioarele din toate încheieturile, iar inima, năvalnica și nebuna n-o mai ascultă de ceva timp, de aceea a încetat să o mai roage să stea locului.                             - Ce vrei Făt-Frumos, de ce mă cauți ca o stafie,  unde crezi că te afli? Sper că nu în povestea în care eroul e mereu un viteaz călare pe un zmeu cu șapte capete, lipsite de erudiție toate? - a încercat să pară nepăsătoare fata a cărei inimă mai avea un pic și-i sărea în brațe chipeșului cu mustață de corb și călare pe cel mai roib cal.

      - Nu, fată frumoasă, nu sunt viteazul din poveste, dar risc să ajung de poveste dacă nu mi te fac mireasă în secunda următoare. Am înțeles în tot acest răstimp că jertfa din iubire și pentru iubire este cel mai frumos sacrificiu. De aceea, tot ce vreau acum e să mi te fac nevastă, că altfel nu mă mai mișc de la fereastra ta. Mi-am pus gând să te cuceresc și știu deja că insistența este partea din programul cuceritorului.                                    - Bravo, tinere, ți-ai învățat lecția, dar, ar trebui să mai știi că ”cuceritorul” nu e cuceritor dacă nu e și plin de sine.  Te rog, coboară din șea și adă-mi lumea ta la picioare, mi-o doresc mai mult decât orice. Nu vreau prinț pe cal alb sau roib- vreau să-mi aparții și să fim actanții propriei noastre povești.

  

Am ajuns

 

imagine google.com

       Am ajuns la capătul unui drum deloc simplu, deloc fără angoase, în care m-am tot căutat exasperat și însuflețit, din cauza unor ecouri funebre, venite din îndepărtata lume a lui Iung și Iang. Deși, lumile paralele ale acestor doi sunt învăluite în misterul unor atitudini personale, în raport cu propriile voci și umbre, totuși căutările mele mi-au ajutat în găsirea punctului de referință și a echilibrului de sine. Este foarte important ca aceste descoperiri  să se reverse peste lume ca un curcubeu, exprimând acceptare și deschidere spre adevărul pe care îl exprimă prin reverberațiile umanitare pe care se sprijină Universul.

      Am ajuns într-un punct de reper și aici vreau să rămân, vreau să împărățesc peste propria-mi creație ca peste Univers Dumnezeu. Vreau să mă compun, cu tot cu fiori, din trăiri și retrăiri la care sufletul roșea de neputință și pudoare. Vreau. Asta vreau să mi se întâmple de acum în colo, nu vreau să -mi regret existența fizică fără a ști ce înseamnă să arzi cu tot cu vise atunci când focul e la un oftat distanță.

    Acum când știu că problemele existențialiste fac front comun cu problemele unui ”paradis în destrămare” și cu ”raiul pe pământ” , înțeleg că escapadele din mine, au fost adevărată terapie pentru descoperirea de care mi-a fost frică mereu.

Gând

 

                                             26.07.2020

    O altă duminică, doar că fără clătite și gem. O duminică diversă și surprinzătoare prin multitudinea de evenimente ce urmează a se întâmpla. De aceea, tot ce-mi doresc e să înceapă avalanșa de stări, de care mi-e atâta dor și să uit de iureșul nebunesc și nedrept al zilelor de iulie. Sper că tot arșița lui Cuptor să aducă lumina pe strada Speranței, iar frisoanele fricii să-mi elibereze brațele care găzduiesc atâtea tandre îmbrățișări.

   

Duminica

   

    Tăcerea din curte îmi confirmă că e duminică. E ziua în care toate forțele aride și mai puțin aride, arse de soare și vânt își găsesc liniștea zbuciumului după o săptămână lungă în spațiul casei dichisit și el ca de duminică.

      Mă ridic în capul oaselor și primul lucru pe care îl fac, indiferent ce zi e, mă uit la somnul liniștit și ocrotitor al copilașilor mei. Le mângâi creștetul despuiat de somn și mă grăbesc să inventez cel mai apetisant mic dejun: nimic complicat - clătite cu gem, pentru că e duminică, ziua în care mama e toată numai lapte și miere, e numai liniște și parfum, iar copilașii ei drăgălași știu asta și așteaptă cu nerăbdare duminica. Privindu-i, mă minunezi cât de mari au crescut și cât de puțin timp am petrecut jucându-ne prin iarba mustoasă, că s-au și făcut ditamai fată și băiat.

     M-am întors la bucătărie, unde mă așteptă două ochiuri de aragaz nerăbdătoare și băgăcioase: sar în ochi de  parcă ai fi zis că-s semafoare. Așa de iute licăresc. Luând la braț telul, în ritm de ”Vals, vals” am început magia unei dimineți de duminică ce avea să înceapă cu gust de miere și scorțișoară.

Freamăt

     Nu știu dacă v-ați întrebat vreo dată ce simte valul de mare după atâta zbucium? Pe vreme rea sau bună, el e într-un continuu freamăt. E mereu furios și nerăbdător să se răzbune pe stihiile care l-au trezit din somnul șagalnic în care i-ar plăcea mai mult să se scufunde. Dar forța pe care o adoptă de fiecare dată, ne convinge că furia lui crește în intensitate pe măsură ce brizele de vânt se întețesc. Și n-ai putea atunci cu nimic să-i stai în cale, ba chiar am să te rog să nu o faci, dacă nu dorești cumva să fii pradă ușoară peștilor care dansează grațios de pe un val pe altul, atunci când ele irup.

     Așa e și cu sufletul omului: se zbuciumă până la epuizare, găsind chiar firească  această agitație, se complace, iar după se vaită că, na, sufletul nu-i mai aparține așa ca pe vremuri. Că uite, n-a reușit să se bucure de tinerețe, că vine oboseala bătrâneții, așternându-se pe creștet cu argint, cu aur, cu tot.

Căutare

imagine: pinterest.com

       Milica a plecat dis-de-dimineață în căutarea unui strop de soare, dar fără o destinație anume. N-avea cum să știe unde-l va găsi. Și-a pornit călătoria de pe o cupolă de păpădie, de acolo înaltul cerului era mult mai aproape și primitor. A plecat mânată de o obsesie oarbă, că  dincolo de porțile imense ale cerului, o așteaptă soarele să-i pună în brațele muncite de la atâta dereticat prin casa mătușii sale o rază de lumină care i-ar alina durerea ce o trăiește de când a rămas singură pe lume. Era convinsă că un copil bun și harnic ca ea nu putea fi lăsat așa la nevoia unei mătuși, incapabilă să dăruiască unui copil dragostea și atenția de care are nevoie. Știe ea: un adult frustrat și ranchiunos nu poate fi un părinte capabil să dăruiască iubire maternă, atât de necesară unui copil ca ea.

      Stând pe firul de păpădie, Milica, abia aștepta să se ridice spre Atotputernicul soare și să-l roage să i-o întoarne din drumul negrei veșnicii pe mama ei cea bună, fără de care suflețelul ei plăpând se va topi de dor și neliniște într-o zi. Era convinsă că mămica ei nu putea pleca undeva pe un timp atât de lung, fără să-i fie dor de ea. Cel mai probabil era sechestrată de un căpcăun, de un om rău intenționat de nu poate să vină să o ia acasă. De aceea, s-a hotărât să-i ceară ajutorul soarelui care e sus de veacuri și cu siguranță, pământul și cerul îi este casa în care nimeni nu ar putea intra sau ieși fără ca ochiosul Soare să nu-l observe.

       Își amintește că mămica ei înainte de a pleca a sărutat-o pe ochișori și i-a spus că se va întoarce neapărat în vis. Dar a trecut deja o veșnicie și chipul mamei este tot mai încețoșat în amintirea ei. Trebuie să o caute și s-o readucă acasă, unde o așteaptă și Azorel, cățelușul nostru preferat, care mai mult plânge decât latră când vede un trecător în spatele gardului.

       De când o așteaptă, în nopțile reci i-a tot cântat poate, de acolo unde este, să-i audă durerea neostoită de multă vreme.

        Pierdută în supărarea ei, Milica s-a pomenit în fața unei grădini de poveste. Toată invadată de o oază fină și orbitoare. Un paradis scăldată în lumina zorilor fierbinți, unde încoronat la patru ace stătea impozant și măreț salvatorul ei. Credea, cu toată puterea ei de copilă îndurerată, că El, Soarele va dezlega misterul plecării mamei ei.

        - Bună dimineața, bătrâne Soare! Am venit la tine cu o rugăminte mare, cam de aici până la pământ.

        - Spune, dragă copilă, dacă tot mi-ai călcat tărâmul, pe care de veacuri nimeni n-a cugetat s-o facă. Spune-mi ce gând te-a purtat până în marea asta de căldură?

    - O caut pe mama mea. Buna mea măicuță a plecat într-o dimineața în zori și nu s-a mai întors. Așa cum tu stăpânești toată zarea albastră, m-am gândit că ai să mă ajuți s-o găsesc. Trebuie să știe că eu o aștept și dorul de ea mă macină zilnic. Că mătușa, cea în grija căreia m-a lăsat nu poate s-o înlocuiască, că firea ei tirană nu e capabilă să mă iubească.

   - Bine, Milica, voi încerca să verific toate intrările și ieșirile din cele două lumi: cerul și pământul, ca să vedem unde își are popasul mama celei mai bune și iubitoare copile. Voi da sfoară prin paradis să-i spună că e așteptată în nopțile cu lună la Poarta Dorului, acolo unde o copilă îndurerată  va sta necontenit. Sunt sigură că nici o mamă din lume n-ar putea rezista unei asemenea ispite. De aceea, te rog, buna mea copilă, să cobori de pe cupola aburindă a păpădiei și să mergi acasă, acolo unde trebuie să te găsească spiritul cald și plin de dor al mamei tale. Trebuie să știi că atunci când eu voi apune, mângâindu-ți genele grele de somn, va apărea din marele Paradis cea care te veghează la nesfârșit de povara grea a durerii și a lipsei de iubire- mama ta. Atunci o vei putea îmbrățișa până în zori, când îți voi trimite o rază de lumină ca să-ți fie pavăză ziua întreagă.

   Acum vădit mai liniștită, Milica a coborât în ograda unde o aștepta Azorel săltând vesel și parcă fără nici o umbră de durere la picioare. Pe semne, cât a fost plecată ea, aici în curte s-a produs un mister. Încă nu știe despre ce e vorba, dar e convinsă că umbra care s-a întins peste ograda lor e un semn venit din înalte zări, de acolo unde Soarele e stăpân.