Happy end

       

Imagine google.com

     Era odată ca niciodată. Probabil așa încep majoritatea poveștilor cu care îți asociezi nemijlocit copilăria?! Este formula de început a fiecărui basm în care ne-am dori să intrăm și să mai și rămânem acolo, când îți face din mușchi  un super-erou, cu inima în flăcări după ochii tăi tumultuoși de dulci.     

     Și totuși, povestea de azi are și ea un happi end, așa cum nemuritoarele basme ale lui Ispirescu, Creangă sau Frații Grim.                                Totul a început acum mulți ani când Milica, fata din povestea noastră, a visat că Zburătorul, din cauza căruia suferă, este un Făt-Frumos desprins din paginile coperții de pe raftul de sus, că e voinicul care în tot acest timp i-a vegheat nefiresc de inocent somnul, dar și zbaterile sufletești din nopțile cu lună plină. La început supărarea și furia ei nu avea margini, dar mai târziu când a înțeles că și el a suferit în acele nopți și-a mai temperat spiritul năvalnic și s-a gândit să-i dea o șansă ca s-o cucerească. La început i-a comunicat că va trebui să uite de sânge și vieți omenești, că va avea nevoie de o transformare, de o emancipare care ar corespunde cu statutul lui de făt-frumos, că o fată din secolul XXI are nevoie de poezie, culeasă de prin marii clasici sau de prin iarba cu rouă zorilor pe pleoape- proveniența ei e esențială pentru a cuceri inima suavă a Milicăi. I-a mai spus că florile din iarba de acasă reprezintă un potir alchimic pentru o inimă aprinsă ca a ei. Nu știu dacă ambiția fetei sau înverșunarea lui de vitez la făcut să acționeze, dar cert este că prințul nostru a cam început să-și facă griji când fata, care noapte de noapte îi chema numele și ardea în cele mai dulci văpăi, azi i-a înaintat  un ultimatum: ori te lași de paloș și buzdugan, ori pleci înapoi în poveste, pe tărâmul ”vieții fără de moarte” fără a fi cunoscut nemurirea pământească alături de lumina acestor doi ochi.                                 

             S-a zbătut Făt-Frumos trei zile și trei nopți, a căutat să găsească răspuns în cărțile de pe raftul de sus, care i-au tot ținut companie în ultima vreme și a înțeles un lucru: că fetele cu visuri și ochi imenși ca cerul au nevoie de gingășie și vorbe cu șoapte și nicidecum un cap de balaur în plus sau unul în minus. Și-a spus atunci că orice ar fi el trebuie să stăpânească peste ”împărăția ochilor albaști” dacă nu vrea să ajungă ” de poveste” , ducândui-se vestea ca unui popă tuns. Astfel, a trecut la acțiune: de la Eminescu la cunoscut pe Nichita, de la Nichita la Sorescu și tot așa până a dat și de Bacovia, cel cu durerea înrădăcinată sub coastă. Dar, pe loc a înțeles că durerea lui nu e una bacovineană, ci mai degrabă stănesciană, mai optimistă la căderea nopții decât noaptea când ”cade peste lume violetul”.  Pentru mai multă erudiție l-a citit și pe Arghezi, fără a neglija mai târziu și iubirile mari ale contemporanilor. Abia după ce i-a descoperit pe fiecare, a înțeles de ce pământul se învârte în jurul soarelui și de ce Planeta Pământ e planeta cu cei mai imenși ochi. Abia de a observat că emanciparea lui de prinț a prins substanță și formă în a șaptea zi, atât cât i-a luat lui Dumnezeu să creeze Pământul. Și-a amintit că nu poate să zăbovească prea mult ”de-asupra cărții Sale” decât atunci când în minte i-au revenit cuvintele ei, ale Milicăi:  AI NEVOIE DE EMANCIPARE pentru a mă cuceri și pe loc umbra durerii i s-a revărsat pe chip. Ce rost își mai au jertfele când inima lui tânjește deja de trei luni, trei săptămâni și trei zile după POEZIA cu ochii ca marea, care de nopți bune nu mai oftează după el?! A mai oftat o dată din toți rărunchii și ca un viteaz ce este s-a pus pe căutat soluții: cu  inima în dinți și ”focul la ghete” a poposit la fereastra cu cei mai atrăgători și posesivi ochi - a Milicăi, fata care și-a pus în gând să-l aducă pe Făt-Frumos cu picioarele pe pământ. Și acum iată-l aici, iar ei îi scârțâie picioarele din toate încheieturile, iar inima, năvalnica și nebuna n-o mai ascultă de ceva timp, de aceea a încetat să o mai roage să stea locului.                             - Ce vrei Făt-Frumos, de ce mă cauți ca o stafie,  unde crezi că te afli? Sper că nu în povestea în care eroul e mereu un viteaz călare pe un zmeu cu șapte capete, lipsite de erudiție toate? - a încercat să pară nepăsătoare fata a cărei inimă mai avea un pic și-i sărea în brațe chipeșului cu mustață de corb și călare pe cel mai roib cal.

      - Nu, fată frumoasă, nu sunt viteazul din poveste, dar risc să ajung de poveste dacă nu mi te fac mireasă în secunda următoare. Am înțeles în tot acest răstimp că jertfa din iubire și pentru iubire este cel mai frumos sacrificiu. De aceea, tot ce vreau acum e să mi te fac nevastă, că altfel nu mă mai mișc de la fereastra ta. Mi-am pus gând să te cuceresc și știu deja că insistența este partea din programul cuceritorului.                                    - Bravo, tinere, ți-ai învățat lecția, dar, ar trebui să mai știi că ”cuceritorul” nu e cuceritor dacă nu e și plin de sine.  Te rog, coboară din șea și adă-mi lumea ta la picioare, mi-o doresc mai mult decât orice. Nu vreau prinț pe cal alb sau roib- vreau să-mi aparții și să fim actanții propriei noastre povești.