 |
| imagini google.com |
Pentru că trebuie să știți stejarul secular, care se înălța falnic și impozant în parcul Catedralei, era cea mai ospitalieră gazdă. În jurul lui se jucau cele mai mari hore, se țineau cele mai deocheate aduări, de care bănuiesc că nu întotdeauna era mândru. Dar a tăcut. A ținut totul în cel mai silențios nod- de aici și numele de înțelept. Știa să savureze doi ochi albaștri, protejându-i de ochi curioași sau de guri rău intenționate. Acesta era el: prieten rece, dar sigur.
Uite-mă acum un adult în toată firea, un adult pe care viața la tot mânat de colo- colo, punându-i în plete argintul anilor, dar gândul că n-am făcut prea multe pentru Bătrânul meu prieten nu mi-a dat pace până nu i-am văzut magistrala ținută la întoarcere. Stătea, ca și atunci înconjurat de voci gălăgioase în jur, cu ochi care mai de care mirați, dar ceva, ceva parcă îi umbrea bucuria pe care o găzduia sub aripi. Erau ei, anii, cei care nu l-au cruțat nici pe el sau poate tainele pe care i le-am pus pe creștet eu, și alți tovarăși de păcat, poate misterul nopților nedormite i-au mai furat din verdele de veacuri, aplecându-i brațele până la pământ? Abia privindu-l pe vechiul și înțeleptul prieten, am dezlegat misterul supărării ce i se citea pe chip - era îmbătrânit de dor și de singurătate, chiar dacă horele din jurul lui nu au contenit niciodată. Era trist ca și mine, care a aflat mult prea târziu că povara singurătății e mai amară ca povara anilor. Am încetat să-mi confirm că pot fi mereu fericit până când nu m-am pomenit și eu fără de soț asemeni bunului meu prieten.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu