Echilibru

   

 Te-ai întrebat vreodată ce s-ar întâmpla cu tine, dacă nu ai mai avea ochi să privești la toate minunățiile acestei lumi cu tot sufletul, dacă ai fi în imposibilitatea de a îmbrățișa toată frumusețea acestei mirifice grădini, în care se scaldă armonios zilele nostre, ce ai face?  Cum ai depăși goliciunea ochilor și al sufletului tău, obișnuit cu toată paleta cromatică a geografiei noastre? La sigur, ai încerca să te debarasezi de umbre pestrițe ce încurcă retina să exploreze farmecul luminii departe de aglomerația unor alternanțe sociale. Te-ai ascunde în umbra norilor răzbunători, în tăcerea nocturnă, fără a ști că intensitatea luminii vine din puterea soarelui și a zilei cu bucurie.  Știu că ai ignora razele zburătăite de vânt, pe motiv sunt prea dogorâtoare, prea  ți se unduiesc galeș la picioare și ai prefera reticența și obscuritatea unui apus scufundat în tăcere. Anume așa ai încerca să -ți recunoști înfrângerea, ți-ai plânge de milă, ignorând toate lecțiile despre fericire și nefericire, pentru că nefericire mai agasantă decât a ta n-a cunoscut omenirea.
   Din fericire acest exercițiu intuitiv este doar o clipă de repaus, o sarcină cu alegere duală,  de aceea asemenea popasuri pe acestă insulă trebuie să ne facă mai empatici la durerea aproapelui și mai umani în raport cu ceea ce au de înfruntat semenii noștri în suferință.

Sanctuarul cu perle

 

    Erau acolo dintotdeauna, erau pentru a întregi imaginea propriului basm,  din care nu puteau lipsi trestioarele ce urmau să se transforme în adevărate ramuri odată ce erau atinse de razele imaculate ale privirilor obsedate de cultivarea armonioasă a acestora. Cu miticulozitatea și dragostea grădinarului iscusit în ale profesiei, ele aveau responsabilitatea de a crește din solul gradinii, cele mai firave și  de preț mlădițe. Aveau grijă ca nimic să nu curme buna orânduială a grădinei, puietele verde trebuia să crească având de toate: și apă, și soarea, dar și iubire, pentru că din iubire, știu ele, se nasc cele mai enigmatice și parfumate flori.

  Astfel le-am descoperit cu ani în urmă, astfel sunt și astăzi, colegile mele pentru care munca în sanctuarul propriu este o parte din basmul în care trăiesc și feți-frumoși la braț cu cele mai tandre cosânzene, dar și corbii croncănitori, nelipsite lighioane în lumea miraculosului și a fabulosului.  Imaginea sanctuarului din care își înalță rugăciunile găzduiește cele mai de preț nestemate, fiecare dintre acestea poartă suflul prospețimii și al iubirii înfinite pentru tărâmul binelui și al sacrului, care adună în blânda lumină a lunii toate forțele naturii,  iar ele, cu bagheta fermecată transformă toate florile din grădină în perle de toate culorile, ce-și pleacă capul în semn de adânc respect pentru misterul sufletului lor. Le admir mersul de heruvim și cred că Dumnezeu când le-a dat harul desăvârșirii nu le-a ales întâmplător, știa că tărâmul luminii are nevoie nu doar de licurici, dar și de magicieni, ca să-i facă să ardă, să-i cuprindă cu toată veșnicia  eclantantă a omenirii în palmă până vor lua forma unor stele de boltă, din care noapte de noapte vor stăpunge nemărginirea Carului Mare.  Știa Atotputernicul că fiecare din ele respiră cu toată tăria ființei  ardere pentru vis, care  la rândul ei creează visuri și dăruiesc pământului destinele cele mai nobile. 

Mă delectez la nesfârșit în imaginea lumii în care și-au ridicat cetatea și mă conving că fără experiență lor despre oameni și viață aș fi mult mai săracă.

    

   

   

Stare

 

      Mă prind deseori la gândul că oricât n-ai căuta în lume adevărul, n-ai încerca să-i oferi șansa să se revanșeze, să se ridice asemeni undelemnului,  el stă bine pitit la fundul mării acolo unde viețuiește de veacuri ori   rămâne a fi rostit pe jumătate, vorbit în șoaptă în cel mai bun caz, iar în cel mai rău caz, este încorsetat într-un ditamai neadevăr.  Fie că a fost abandonat la naștere, fie că l-au aruncat mincinoșii incurabili, ori pur și simplu temnița ferecată este străjuită de mama lașilor, care este o continuă lăuză, și probabilitatea că va învinge vreodată e aproape nulă.
    Să fie clar, nu -mi e frică să mă prind într-un duel cu cei care profanează bunul nume al adevărului, doar frică mi-i că acest duel interminabil ar subiestima și mai mult coloana vertebrală a dreptății, iar un nou atac la imaginea proprie  n-ar putea îndura, sărmanul.
  Zilnic constat că confortul cochiliei proprii este mai scump decât zămislirea, creșterea unor bunuri abstracte care nu au nici formă, nici consistență, dar, în schimb, îți oferă libertatea zborului infinit, deși este cea din urmă prioritate a ființei numite om. Acesta a uitat că este aproape singurul stăpânitor al acestui Univers în derivă, singurul care ține mâna apăsată pe trăgaciul rațiunii din care poate ieși atâta nimicinicie cum nu a cunoscut nici Cutia Pandorei de la facerea lumii până azi. Tot ce trebuie să facă  acesta este să recucerească splendida cetate a ADEVĂRULUI și să-l înscăuneze la cârma tuturor acțiunilor, care, cu siguranță, vor lua forma celor mai șlefuite perle.

Elogiu ei!

   

Ca azi, Basarabiei i s-a luat, mai multe decenii la rând, posibilitatea de a - și striga durerea îngenuncherii drepturilor fundamentale și ciopârțirii graiului matern.

 Cu bucuria reîntoarcerii a ceea ce ne aparține pe drept, mă las copleșită de curajul omenirii de a - și  redobândi drepturile fundamentale într-un stat scris cu litere mari în spațiul european și alături de semenii mei, cu sânge românesc, mă bucur!

     Ne naștem cu sufletul de - albastru cerului. Cu ochii scăldați în  roua dimineții. Cu gândul valsând de splendoarea florilor de mai și cumpătul mângâiat de o voce. O voce caldă care ne cântă despre dragostea de neam, de țară, de străbunii, care ne adună într-o singură cunună, într-o salbă vie și ne ține așa de-a pururi - Limba română.

  Purtăm în suflet puritatea unei limbi melodioase, sărutată de buzele neamului nostru românesc, pentru că copilăria noastră a ascultat cel mai duios cântec de leagăn ”Nani, na...”, cele mai curate strigături, venite dintr-un clocot sfânt, tot în limba română.

            Astăzi suntem o limbă. Suntem un tot întreg: Noi și Ea. Suntem bogați cu adevărat. Avem un grai, un nume, și cel mai importat e că avem origini. Am fost și suntem un popor ciopârțit de prejudecăți și războaie. De-a lungul secolelor ni s-a ponegrit graiul și ni s-a impus altul, ni s-a schimbat cultura, am fost obligați să ne schimbăm noi înșine, dar am rămas un neam, cu o speranță de secole. Indiferent de piedicile  impuse am rămas să gândim în aceeași limbă. Am fost numiți trădători de patrie, ni s-a   luat pâinea de pe masă, însă am căutat  soluții tot în limba noastră și am izbutit.        

      Suntem o limbă, pentru că Ea ne-a oferit puteri atunci când am fost loviți de soartă. Cu ajutorul ei am biruit dușmanul și cu ea am vom merge braț  la braț până la moarte.

Ea, limba ne-a oferit dreptul la o identitate și la un statut individual și independent, făra a ne cere ceva în schimb. A suferit și a plâns în tăcere când a fost atinsă de hoardă dușmană. A zâmbit  satisfăcută când poporul  său   s-a trezit din ”somnul de moarte ”în care sortit i-a fost să zacă timp de secole.

Gata! a venit timpul să nu mai stea îngenunchiată. Noi generația tânără suntem salvatorii ei.

Oare nu am fost  învinși destul de propriul orgoliu, de propria noastră conștiință când am început a ne uita propria limbă și a ne lăsa decapitați? Cât efort ne-a costat până ne-am ridicat din neant? Nu am renunțat la luptă. Nu ne-am mulțumit doar cu fărâmiturile unui ideal pentru care s-a murit. Și am fost recopensați cu cea mai de preț podoabă - LIMBA ROMÂNĂ.

Limba mamelor noastre s-a întors la noi, așa cum pruncul vine la sân. Am pus-o în cap de masă și i-am ridicat cetăți. I-am păstrat vie cultura, tradițiile și obiceiurile, bucatele tradiționale, pentru a ne demonstra originile, care au mai  rămas dintr-un vechi neam. Doar asta ne dă puteri azi să continuăm a ne lupta frate cu frate  pentru a ”șterge slinul, mucegaiul”de pe istoria unui popor care vine din Munții Latiniei. O istorie cu un destin greu –renegată, trădată, dar resuscitată la timp prin dangăt de clopot, ce de la Putna bate.

Chiar dacă am cedat de atâtea ori, nu putem să ne schimbăm esența. Am fost și suntem o limbă. Limba noastră maternă curge în sângele nostru, o avem în genele noastre și o vom transmite urmașilor, urmașilor noștrii.

Graiului nostru îi datorăm faptul că ne înțelegem semenii, că ne putem exprima sentimentele, trăirile și putem explica turbulențele sufletului nostru.

 E foarte dureros că ne-am încâlcit propria limbă, că am împărăginit-o cu voie și fără de voie, de nu o mai recunoaște nici propriul ei dușman.

 Limba unui neam despărțit de hotare, de  mândrie, dar și de dorința  de-a domina, ne mai aparține. Ea formeaază cu inima propriei națiuni un destin greu încercat, dar învingător. Am obținut victorii doar pentru că  gândim în limba română, trăim în patria  limbii române, cântăm și spunem ” te iubesc” ,la fel, în limba română. De aceea suntem o limbă!

            Suntem o limbă și eu și tu și ea, pentru că atunci când fiecare dintre noi a pornit în lumea largă, cu mers șovăielnic și mintea verde, inima și-a făcut loc printre pleoape și a dat frâu liber primelor cuvinte în cea mai înfloritoare limbă, LIMBA ROMÂNĂ.

    Nu suntem o limbă doar din motivul că de la ea am pornit, ci și din faptul că atunci când meleagul ne-a fost călcat de picior barbar și rece, ea a fost cea care ne-a unit. Ea și Dumnezeu. Ea – fiind întruchiparea lui Dumnezeu pe pământ.

  Consider că atât cât avem un sfânt legământ și o mamă care să ne vorbească de frumusețea neșlefuită a limbii noastre, rămânem cel mai avut neam. Doar atunci vom putea vorbi, sus și tare : Suntem un neam! Suntem o limbă!

  De aceea, vă invit să vorbim limba pe care ne-au lăsat-o strămoșii noștri, fiindcă schilodenia cuvintelor nu este ceva cu care să ne mândrim, ci din contra, ceva de care ar trebui să scăpăm cât mai curând.

Misterul din poiană

                                    ***

                         Vlad 2018

  Fără să fi bănuit, am ajuns să descopăr un miracol, să dezleg un mister.

       Într-o zi,  în timp ce mă aflam într-o rutină profundă am simțit o chemare. Deși era o zi senină, în sufletul meu ploua. Toată ziua eram îngânată de un murmur adânc, îmi răsunau în urechi cuvinte distorsionate, până  în momentul în care mi-a apărut în ochi imaginea pădurii. Atunci toate aceste voci s-au contopit în una.

-Vino! Află cine ești!Știu că vrei să vii! Doar tu poți vedea ce va urma! Vino, în inima pădurii să mă cunoști cu adevărat.

   Am pășit cu neliniște și  frică în întunericul pădurii. Dar atmosfera de basm din poiană și vocea caldă a călăuzei mele  m-a îmbiat să prind la curaj. Am intrat înt-o lume feerică, unde natura trăia în armonie cu fiecare viețuitoare. Am hotărât să înaintez, purtată de cântecul murmurat al apei, dar și de  curiozitate. De odată vocea încetă, iar lumina soarelui  inunda fiecare ram și  am simțit cea mai tandră mângâiere.Era, ea zâna cea bună, care m-a ademenit în această lume de rai pentru a-mi reda forța miraculoasă a unui răsărit de soare. Era crăiasa codrului, ea Bambi, cea mai regină între vețuitoare. Am prins curaj și i-am întins mână peste apa limpede ca cerul, iar glasul cristalin din nou îmi cuprindea ființa.

-Cred că te întrebi de ce te afli aici?

Nu puteam să răspund, încremenisem . Doar gestul din ochii mei a făcut-o să înțeleagă  că abia acum, mi-am dat seama că glasul cald care m-a adus aici, îi aparținea  celei mai grațioase și gingașe viețuitoare. Vocea insistă:

- Ai fost aleasă. Ești predestinată. Știi că ești diferită? Ochii blânzi îți radiază  de  bucurie, de înțelegere și iubire.Ești diferită-ă-ă-ă-ă!

- Pentru ce am fost aleasă? am reușit s-o întreb.

- Pentru a deveni o protectoare ca  mine și surorile mele. Noi protejăm pădurea, poiana. Datorită nouă, aici totul a devenit poveste, iar lacul este chemarea celor cu trăiri curate. De aceea, te afli aici...

     Am prins la curaj și i-am promis că natura cu toată lumea ei îmi va aparține și de acum în colo.

Hora

    

    Ce grăbită trece clipa cu soare! Grăbită ca o zi de duminică și sprințară ca iepurașii de lumină veniți de acolo, din spatele curții îmbălsămate cu parfum de măr și glas de horă.

...Mi-e dor de copilăria mea, de glasul aproape șoptit al mamei, de clopoțeii argintii din vocea suratelor mele de joacă, dar și de ochii calzi și încă senini ai bunicăi.  Mi-e tare dor de ea, de copilăria mea! Vreau să mă prind în horă cu toate visele mele, cu toate trăirile și retrăirele. Să alerg desculț prin iarba mustoasă și caldă, purtată de același  zbor, zborul către lumină. Și pentru că e prea  mare vrerea, revin cu sufletul tămăduit ACASĂ -acolo unde e siguranță, e statornicie, e dragoste. Aceste două taine devin un Crez .

  COPILĂRIA... Copilăria e joc, e împăcare, e căldură, e curcubeu ... e Soaareee! E soarele ce umple văile cu  păpădiile devenite diademe pe fruntea neîntinată a visului crescut cu nerăbdare și stâgăcie. E vraja în care se prind doar cei care iubesc, care trăiesc. E o zeiță, ce se vrea purtată la braț,  dansată și lăsată să picteze fiecare zi în culorile curcubeului... Ei îi lipsesc grijile. Ea nu cunoaște durere, nu știe ce-i bine și rău. În schimb adoră adierile mângâioase ale undelor de lumină.

  Copilăria e o pasăre albă invizibilă, cu aripi imense și grațioase, născută și dosită bine în sufletul oricărui om. Ea își adună cuib din zâmbet, speranță din dor, din visare. Ea se vrea retrăită,  se vrea renăscută și cel mai mult se vrea iubită. E cea care strânge timpul întro horă și-l lasă să danseze la nesfârșit prin văzduh, în voia soarelui. Acest dans e un dar fără de preț și o perpetuă binecuvântare pentru fiecare pereche de ochi.

...și totuși această clipă...

Dor

 

    Cetatea din care se trage este măreață, e obsesiv de măreață, dar și iscusit de habotnică dacă îl lași să  ți se prelingă printre cămările din tine. Acest DOR, deși e un călător incurabil, îi plac poveștile din copilărie, cu oameni și cer; cu voci și umbre. Îi plac durerile, ca și bucuriile de altfel. El face din toate astea castele de nisip care cad nestingherite la o primă atingere cu el. Nimic mai de temut și nimic mai înălțător decât el-Dorul, ce te poartă de nebun peste mări și țări, peste zile, ani, secole.

Azi e despre cel care te despoie de secrete, lăsând descoperite toate regretele ferecate într-o deznădezde a împlinirilor vagi și fragile.

   Azi e despre tot ce te întoarnă într-o lume paradisiacă,  în care cunoașterea efemeritații  timpului, stăpânit de dorințe puternice  este doar o formă existențialistă vagă, aproape inperceptibilă.
  Azi e despre tot ce te ține conectat la extremele unei vieți din care tu n-ai cum să nu te fi ars. Te-ai pârjolit și nu o dată de rodul fiorului și totuși, recunoști, trăiri mai intense, mai bonome decât e capabil doru, n-ai mai trăit, n-ai mai respirat. Ai tras pe nas briza fină și demonic de dulce până ai înțeles că te-ai pătruns de dor până în capul oaselor, iar remediul salvator vine tot din dor: dor de iubire, dor de mor, dor să nu-mi mai fie dor. Sunt doar câteva dintre salvele neputincioase ale reverberațiilor din tine și deși te-ai ars, nu o dată,  îți dorești  să trăiești iar și iar aceeași confruntare cu el, cu dorul, care te-a făcut să te înalți ori de câte ori erai parte din el și să cazi în mocirla propriilor surghiuniri când a dat prin Casa Mare a sufletului tău. 

   Ești un maniac incurabil, dar tot ce cauți este să mori din dor și să trăiești viață veșnică încununat de un dor feciorelnic, tatuat sub inimă, cea care găzduiește fără reproșuri toate dorurile câte sunt pe lume.

Oglinda clipei

   

Te-am descoperit în umbra unui salcâm, erai supărat  de graba asta nemotivată a timpului, care ți-a răpit cât ai clipi din ochi, scânteia jună  în care năstrușnicul și șotiosul uliței ce erai se simțea minunat, și cel mai important iubit. Te izolasei molcom în supărarea ta cronică, evocând mereu același  timp fatic, gol de sentimente, dar al tău, numai al tău. Voiai să te  debarasezi de problemele maturului, pus în cârcă de prea timpuriu, de când nici tu nu știi, pentru că a trecut atâta amar de vremi, dar vraja anilor fără griji este impenetrabilă și azi, o ocrotești, ținând-o ascunsă în adâncimi de izvoare, firesc contopite cu visurile tânărului capabil să mute munții din loc, dacă i s-ar fi cerut. Acum meditezi nestingherit la ce a fost și putea să nu fie și-ți regreți nereușitele, șovăielile stângace ce te-au lipsit de efervescența lucrurilor făcute din plăcere.Crezi că dacă ai putea înturna fericita clipă, ai face un pact cu trecerea asta grăbită, malițioasă atunci când ni se unduiește prin vene, rugând-o să-ți dea ca să cunoști fie și pentru un minut nemurirea? Poate reușeai, dacă în acel moment nu-ți lipsea curajul lui Făt-Frumos sau a altui voinic din poveste, dacă perspicacitatea firii tale nu bătea în retragerea libidinoasă care te-a tot întors, nu o dată, cu ceafa la destin.
  - De ce ești trist, ce undă de amar te macină? Nu ești tu lumina în noaptea tuturor supărărilor? Nu ești tu cei infailibil și optimist. Ce te-o apucat? De ce ești trist?
   Mă prind la gândul că nici aerul bonom al salcâmului în floare nu mai e doctorie pentru tristețea în care te-ai ascuns de câteva zile, nici măcar zborul de cocori nu te mai ajută să te înalți din tristeți, deși totuși speri că pasărea albă a tinereții să te găsească odată și odată cu ajutorul salcâmului sub care ți-ai zăvorât cu religiozitate dorul de timpuri albe ca floarea de salcâm.
 

Eram doar noi...

 

          ...cu drag de fratele meu, la zi aniversară!

    Îmi amintesc cu drag de anii când eram două copilării pe un vârf de deal îngemănat, cu dorul unor timpuri, în care copiii de vârsta noastră nu cunoșteau grija zilei de mâine: ei aveau și mamă și tată, noi ne avem pe noi și icoana chipului de mamă care ne veghea somnul și grijile  de copii mari.
  Tu, bărbatul dintotdeauna al casei, le orânduiai pe toate astfel încât sufletul nostru, al mamei și al meu, să nu  simtă lipsa  feroce a unei mâini de bărbat. Erai modelul meu, mi-aș fi dorit ca toate în lume să-ți semene, pentru că erai cel mai grijuliu și protector frate. Te adoram așa cum te înălțai înaintea tuturor, devenind scut de apărare și judecată dreaptă, dacă, doamne ferește, cineva ar îndrăzni să-mi curme mersul de gazelă, așa cum spuneai tu. Știam că avându-te pe tine nu putea să mi se întâmple nimic rău. Eram scutită de tot ce ar putea să-mi ia din farmecul copilăresc, lăsându-mi timp pentru jocul fără de griji al vârstei. Avei grijă să mă faci să cred în basmele în care tineri frumoși și înverșunați ca tine, învingeau toți balaurii, dear fi încercat să pricinuiască vreun rău fetei de împărat. Erai conștient de puterea balaurului, de aceea te-ai străduit mereu să-i înfrunți capriciile, demonstrându-i că puterea adevărată stă în oamenii pe care îi iubești și-i prețuiești, și nicidecum în mărimea pumnului, care este și ea relativă.
   Azi, mă văd copila cu fundițe de odinioară pe care știai a le face mai bine ca orice soră mai mare și regret fericirea clipei risipite atât de prematur. Te văd fericit venind să ne spui cum ai reușit să faci portiță la răzor, că ai adunat ceva lampaci și ar fi bine să ne ridicăm și noi un sărăieș, în care ne-am aduna nevoile, care se înmulțeau de altfel. Te văd entuziasmat de invențiile pe care le născoceai la tot pasul și ne chemai să fim martorii celei mai sincere bucurii. Atunci în ograda noastră se așternea lumina unei zile cu mană. 

    Acesta erai tu, acesta te vedem eu, surioară ta, singură încă atunci. Eram convinsă că te-ai născut pe lume pentru a umple golul unei lumi, care a cunoscut marea dragoste doar la venirea ta. 

   Azi, la ani distanță știu că am crescut păzită de relea doar pentru că tu  erai cel mai bun frate mai mare. Acelaș ai rămas!

 

Cireșele de mai

 

     Mă pomenesc într-o zi cu o noutate de toate zilele: s-au copt cireșele la tanti Marica, vecina de lângă școală, o femeie aprigă și năvalnică la mânie, dar blândă și omenoasă la glas de copil.

   Vezi bine, ea, femeie vădană, cu soțul mort pe front, n-avea copii, ”nu i-a dat Domnul”, cum spune ea, iar noi, golanii de prin vecini, profitam de această supărare a ei, mai ales pe vremea cireșelor coapte și ne zgâiam zile în șir, până cioarele nu terminau de cărat și ultima cireașă de pe coroana copacului, iar noi urmăream crispați măcelul,  printre gardul de mărăcini al femeii. Ne aliniam de pândă dis-de-dimineață: în drum spre școală ne opream la tanti Marica s-o mai întrebăm de sănătate și de la școală spre casă nu scăpam nici o ocazie să trecem pe lângă poartă ca să  vedem ce face cireșul din curtea dosită de multă viță-de -vie. Foarte rar eram lăsați să ne apropiem de copacul, păzit iminamente de un ditamai dulăul. Era un ciobănesc arțăgos de-ți era mai mare groaza să înaintezi de frica lui, dar  pofta cireșelor suculente ne dădea curaj să stăruim în intențiile noastre. Și asta făceam ori de câte ori oacheșile din vârful pomului ne zgâiau câmpul vizual.

  În acea dimineața eram tare fericit- vezi, trebuie să încerc cireșul până nu au făcut-o alții. Văzându-mă ai mei, cu toți cei treizeci și doi de dinți la vedere, au început a-mi înșira la complimente în speranță că mă scutura de secrete, dar nu le-a mers, deși recunosc, tare îmi mai plăcea să-i las să mă dezmerde, că de când am devenit frate mai mare urechile mele n-au prea simțit decât usturimi pe la loburi: ba că n-am stat cu zgâtia care mi-o luat locul, ba că n-am făcut nu știu ce treabă, dar azi m-am ușchit iute dacă nu vroiam să o iau peste scăfârlie pentru bucuria asta suspectă.

   Mi-am îmbâcsit în rucsac un cogemite pachet, cu speranța că îmi va  merge să-l umplu când mă întoarc de la școală, dacă nu acum dimineața. La drept vorbind, dimineața niciodată nu prea aveam mare pofte, pentru că ar fi trebui să să mă  împart cu ele cu toți vlăjganii dintr-a patra, care pur și simplu tăbărau peste pradă și o disecau cât ai clipi fără să mai întrebe ce și cum.

  Zânel își amintește că și colegii lui  au avut de  suferit din cauza lor, că ei tăbărăsc peste om ca o haită de câini nărăvași, i-a asociat chiar cu Ciobănescul tușei Marica, de care se  temea cel mai mult, așa că acum are treabă: trebuie să se gândească cum îl va ademeni pe  de Cuțu de partea lui.

    Dar ceva în acestă dimineață îi dădea curaj, o forță stranie îi însoțea elanul pipernicit alte dăți. Azi ceva i s-o întâmplat, nu-i mai era frică. O fi poate din cauza visului pe care l-am avut. Se făcea că mătușa Marica, îmbrăcată în chimonoul ei cu flori și-a deschis larg porțile pentru toți cei care poftesc să guste din cireșul ei, mustos și copt ca macul din răzor, iar minunatul ei dulău juca în jurul ei pe gazda ospitalieră. Își amintește că oamenii treceau fără nici un inters pe lângă îndemnul ei, ba chiar o rugau să-și țină câinele în lesă, ca nu cumva să pațească vreo nevoie și să aibă de pătimit vreun copil nevinovat. Mătușa, în loc să se supere pe ei ca de obicei, le spunea că de azi cățelușul ei năravaș e cel mai bun prieten al omului. Ce-a fost mai departe nu știu, și nici cum avea să evolueze visul ista al meu dacă nu se ivea de după deam zgâtia ceea de lumină, pe care o detest cel mai mult, e o hoață de vise neîmplinite.

   Din cauza acestui vis, merită să mă descotorosesc de cei câțiva tovarăși pentru a face de unul singur inspecția, nu vreau să mă creadă cu capul în nori. Merg, văd cât de adevărată e imaginea din vis și  când nu mai am ce face pe la școală, țup, cu tovarășii mei în cireșul mătușii Marica, care radia de mulțumită ce era în visul meu.

   Ies fluierând din ogradă și-mi îndrept pașii spre școală, așa credeau cei ai casei, doar eu știam că avea pe azi setat o năzdrăvănie de pomină, sper doar să-mi poarte noroc visul și ochii mei albaștrii cu care am de gând s-o cuceresc pe stăpâna cireșelor și să nu pățesc rușinea ca atunci când am venit acasă cu pantalonii de eminent ciuruiți de la dinții ciobănescului. Cu gândul înaripat în dinți mă strecor pe lângă ograda cu cireșe și nu aud decât liniștea dimineții și extazul malițios al graurilor care trăgeau când de o cireașă, când de mai multe, erau puși pe un ospăț de zile mari, când speriat că nu voi reuși să gust în acest an din aceste bunăciuni, am început a căra în ei cu pietre de toate mărimile, în speranță că furia mea le va goni elanul de a mai lua ceva fără voie. Tot atunci m-am pomenit, cât ai clipi din cei doi ochi albaștri, în copacul cu cercei, pe care îi tot defila colega mea de bancă de vreo două zile în coace, că de altfel nu mai ajungeam să gust din cireșe din cauza păsărilor astea ciudate.

 Când m-am văzut în copac și când abia mă gândeam că Dumnezeu mi-o pus mâna în cap, mă pomenest încolțit de hârjoana dulăului devotat, pe semne trezit de duelul meu cu graurii. În acel moment, am uitat că eram la o mână întinsă de visul meu și că ploaia din gură s-a transformat în lacrimi amare. Am început să mă tângui de norocul meu când în pragul casei a apărut salvarea mea. Era tușa Marica, ieșită în curte la rugile mele către Preacurata, nu-mi păsa în acele momente nici de o supărare pe lume- voiam să cobor din copacul groazei și să  le povestesc tuturor ce faptă frumoasă am făcut, alungând graurii care lăsau doar sâmburii în urmă asemeni soldaților picați la datorie și că de fapt eu am salvat cireșele de la lăcomia hultanilor pofticioși.

   - Măi Zânel, tu ești, dragul mătușii, de ce plângi, nu-s bune cireșele în anul ista? Cum ai trecut de câinele ista obraznic?, erau întrebări la care eu răspundeam printre sughițuri.

  Auzind-o pe tușă atât de blândă, am prins curaj și m-am coborât din pom fără să-mi dau seamă că nici n-am reușit să gust din dulceața poamelor de mai. 

  - Mă duceam la școală, tușă, i-am spus printre lacrimi de crocodil, când ți-am văzut copacul asediat de un stol obraznic de grauri care cărăbăneau doar cireșele coapte și de frică că ai putea să nu prinzi nici una până te trezești, am încercat să le alung. Așa am ajuns în copac, doar că din cireșele matale eu nu am gustat, că eu nu sunt cioară hoață, m-am tânguit eu și mai convingător.

   - Bravo, dragul meu, ești de mare laudă. Ai făcut cea mai bună ispravă, ești un adevărat cavaler. Iar acum, hai să te ospăteze mâca, cu cireșe pârjolite cum nu ai mai văzut, iar când te întorci de la școală nu uita să vii să mai alungi necurații iștea nesătululi, că ei precis  vor mai da pe aici.

   - Voi intra neapărat, tușă, trebuie să mă conving că cireșele matale sunt în siguranță. Voi trece neapărat!      

   Cu entuziasmul sătulului și forța învingătorului, mi-am făcut cărare spre școală, unde mă așteptau cu noutăți tovarășii mei de carte, dar și de nebunii.

Din iubire pentru ei

   

         Îmi plec capul în semn de -nchinăciune și respect în fața neamului meu răpus de durerea pierderii unor bunuri indispensabile - viețile celor mai tineri și fără de prihană  feciori și tați, bunei și străbunei, căzuți în pământul maroniu, de la atâta durere, dintre baștina lor și a altor condamnați ca ei. Îi deplâng durerea(neamului) alături de alte sute de mii de mame și tați care n-au mai fost strigați pe nume de când sufletul copiilor lor au fost târșuite de secure păgână sub pământul durerii. Îi strigăm pe nume, pe acești îngeri nemuritori, le invocăm amintirea plină de durerea nedreptății vieții și înălțăm rugi către veșnicie, să le vegheze  somnul ocrotitor de pace. 
     În mai *45, când unii victorioși își strigau fericirea învierii, alții, pe mal de durere, își învocau copiii căzuți de timpuriu. Când încă nu știau nimic despre viața pe care erau datori s-o trăiască, au căzut răpuși de cauza patriotului, mânat în luptă de instinctul infailibil al eroului neștiutor, au luptat fără să ne ceară nouă, urmașilor nepăsători, să le cunoaștem și să le apărăm istoria. Iar noi, ce am făcut? Le-am terfelit-o în ultimul hal, punând la zid, sub semnul mare al incertitudinii jertfa lor. Regret enorm momentul de rătăcire al celor vii, slujitorii ai altor cauze decât cele patriotice, dar nu le condamn minuta de rătăcire numai în speranța că interesul meschin, ce-i ține suspendați de cravata purpurie și panglica sf.Gheorghe, să nu-i afecteze pe eroii noștrii, care au fost  impuși să se gonească după un destin străin, impropriu idealului păcii.
  Azi, când visul libertății e un deziderat al propriului meu destin, știu: bunicul meu, n-a fost în zadar schingiuit de baioneta dușmanului și nici străbunicul meu, pe care nu-l voi cunoaște niciodată la față, n-au alergat să cucerească alte libertăți și victorii, ce li se incriminează astăzi, ci pe cea al cărăr ideal îl slujeau- cel european.
  Indiferent de vântul șturlubatic al conștiinței îngemănate cu inconștiința, eu rămân dator să -mi învăț copiii să prețuiască victoria asupra libertății și drepturilor omului, istoria poporului îndurerat de veacuri, dar și pacea din sufletul ostenit de la atâta lupte ale eroilor noștrii: de ieri și de azi.