O altfel de poveste

   

         Când i-a dat prima palmă si-a spus că a meritat-o, pentru că ea l-a adus la acea stare. Asa credea atunci, era convinsă că nevasta trebuie să se îngrijească de confortul și liniștea bărbatului său. Că trebuie să-și asume cu supunere treburile de soție, mamă, casă curată, ca nu cumva dragul de el să se împiedice în vreo jucărie lasată la intâmplare de copii. Ea, ca o soție bună, trebuie să ferească cu răbdare orice umbră din calea soțului, doar că în acea zi, sarea scăpată pe jos i-a purtat ghinion. Astfel a fost și următoarea dată.

     A doua oară când s-a întâmplat să se abată de la îndatoririle soției supuse, a mai primit alte două palme. Doar că de data asta au fost mult mai grele acele palme. Cu mult mai grele. Au răsunat pe obrazul firav de tinerețe ca niște obuze. Au spulberat, în acel moment, orice urmă de fericire, orice drag de viață. Acele două palme au luat cu ele toată bucuria căminului. Iar amprenta nesupunerii a purtat-o multă vreme de atunci. Chiar dacă locul păcatului s-a vindecat, durerea acelor lovituri i-a gâlgâit multă vreme prin amintiri. Clocotea ca un vulcan gata să erupă, dar cum avea o cruce de dus, a ales tăcerea - grea povară. Și-a oblojit cu propriile lacrimi rănile, sperând că e ultima oară când i se mai intâmplă. Așa i-a promis prima oară. La fel a făcut-o și a doua oară, bărbatul care i-a jurat să o iubească.

    Era seară, un asfințit de poveste când a înțeles că cele două perechi de palme primite la o zi distanță erau floare la ureche pe lângă ce avea să urmeze. S-a refugiat în tăcerea care dura de săptămâni, crezând că astfel va ocoli o altă năpastă. Atunci a bătut-o rău. A lăsat-o fără vlagă alte două săptămâni, timp în care a tot implorat-o de iertare. Și l-a iertat. Asta fac soțiile supuse. Iartă, acuzându-se, ignorându-se că tot ce li se întâmplă este doar din vina lor. 

   De la prima palmă și până la ce a urmat, a înțeles că a fost doar un pas. Atât cât să reușească să-și spună din nou: Vezi dacă n-ai fost o soție cuminte?

     Azi se pierde printre șirul de palme, printre injurii și amenințări. Îi este extrem de greu să înțeleagă unde a greșit și de ce s-a ajuns aici. Probabil  crede că dacă s-ar fi dedicat îndeajuns, azi nu ar fi fost o victimă fară căpătâi, ci un om integru, pentru care stima de sine e mai presus de orice.

Vrajă

 

pinterest.com

  L-a revăzut aievea. Era aici, lângă ea ca să-i amintească că e vie, că trăiește, că n-a plecat nicăieri tot acest timp.

 Privind spre apus, a înțeles că toate aceste trăiri sunt de fapt reverberațiile unui glas intern, înăbușit de multă vreme într-un vid sardonic. 

 A luat-o de mână și i-a promis să-i arate paradisul de unde nici un ochi neprevăzător n-ar putea să îi pătrundă. Frumos cum era a vrăjit-o.

 Era un Adonis venit parcă să-i aștearnă la picioare nemurirea, cu care ar fi dorit în acel moment să se contopeasc întru păcatul suprem.

 Era exact cum l-a visat: frumos, cu umerii frumoși sculptați, cu pectoralii la vedere de unde putea distinge nemărginirea. A înțeles aceasta imediat ce ochii flămânzi li s-au întâlnit. Și atunci și-au promis ca primul lor vals să fie o unduire de sincope, de la înălțimea cărora să nu coboare nici dacă li s-ar pierde vraja.

 A prins-o în brațe și a ridicat-o până la cer de unde lumea, cu a ei rutină părea o văpaie ce avea să apună imediat ce licărul din ochii lor prindea viață.

    Retrăiește fiece moment, fiece atingere o simte ca pe ultima, dar n-ar renunța nici în ruptul capului chiar dacă ar ști că zorii i-ar aduce mai multă lumină. 

    Iarna aceea i l-a scos în cale. El un june conștient de frumusețea eclantantă. Ea un copil, dar dornică să se facă remarcată. N-avea el ochi pentru fetița ce era, chiar dacă se parea că din când în când ochii lui căutau să scurgă  un strop din fiorul pe care îl bănuia. Îl iubea în taină, ca o adolescentă în căutarea marii iubiri, dar n-ar fi recunoscut nici în ruptul capului în acel moment. Știa prea bine că bărbatul visurilor ei ar trebui s-o remarce din o mie de alte fete frumoase. Și a remarcat-o, doar că fiorii fluizi, care îi accelerau prin vene și-au mai temperat din intensitate. Și acum putea privi cu o stapânire de sine excentrică în ochii care altădată și-ar fi dorit să se piardă. Acum e altceva. E un miraj tot ce i se întâmplă doar că e temperat de experiența matură, de multiplele lecții pe care le-a învățat în lipsa lui.

 ...și totuși prezența lui în viața ei, a reîntors-o la viață. I-a confirmat că femeia pe care o lăsat-o la umbra unor visuri puerile, e vie, traieste iminamente într-un suflet reîncarnat. Tânar, mult mai tânăr, în pofida anilor din calendarul batrânului Cronos, care ticăie cu înverșunare tăioasă: Ea trăiește.

  

   

    

   

Fir de nisip

                   imag. facebook.com

   Imaginea dramatică a acestei lumi mici și neputincioase îmi stăruie în minte de ceva vreme. Mă depusoleaza starea lascivă în care se bălăcește, de parcă tot ce i-a rămas mai bun de făcut este să -si lingă ranile proprii adunate de prin praful sticlos al timpului, care i se strecoară printre degetele amorțite de incertitudine. E abatută lumea la care privesc prin sita propriilor griji. E dureros de încercată și de aici și neputința de a ni se adresa după ajutor. E convinsă că am putea să-i condamnăm lipsa de tact și de asta tace. Știe prea bine din ce suntem facuți noi, oamenii. Că suntem gata oricând să sărim la beregata celui care ne-ar invada convingerile fie cât de frivole. 

      Chiar, nu de mult, a avut un incident aparent nevinovat cu un individ a cărui reacție a lăsat-o cu un gust amar. Acesta voia să treacă peste apa învolburată a râului cele două vieți pe care le avea în grijă, ignorând un posibil accident. Evident că i-a sarit în ajutor, semnalându-i despre pericol. 

    - Si ce credeti că a făcut? Da. A mers până in adâncuri de unde nu s-au mai întors decât într-o primăvară când apele s-au tras. Atunci a înțeles că oamenii pe care-i găzduiește, reprezintă chiar pentru sine cel mai mare pericol. Își fac rău premeditat. Se încăpăținează să se joace de-a viața, uitând că sunt asemeni firului de nisip în clepsidra timpului. Sunt mici firâmițe de vieți și se ignoră până la păcatul suprem. Uită că iubirea le conferă liniste, confort, pasiune pentru sine și ceilalți. Ignoră cele sfinte și aleg să se bălăcească în propria goliciune, de unde ies și mai săraci, și mai neînsemnați.

    Această lume, în pofidă a toate relele ce i le face omul, încă îl iubeste. Încă mai continuă să creadă că colacul salvator pe care i-l întinde va aduce veșnica pace printre trecătorii acestui paradis. Paradis care, în caz contrar, îi va abandona la cumpana dintre cele două tărâmuri, lăsându-i să aleagă o fericirea naivă sau un desfrâu bonom.

Revoltă

   

     Trăia în gând cu imaginea copilului care știe ce înseamnă să-și vadă părinții nefericiți. E dureros de chinuitor să știe că zâmbetul lui depinde în mare de starea guvernată de adulții din casă.

    A fost un copil fericit până la vârsta de 10 ani, atunci când peste imaginea prielnică a familiei sale s-a pus umbra dezolantă a "perestroicăi", care a suprimat potențialul a mii de intelectuali, oameni cu ambiții sau pur și simplu oameni simpli, lăsându-i să-și ia viața de la capat. Unii au reușit mai mult, alții mai puțin, iar alții și mai puțin.

     Din cea de-a treia categorie făceau parte și a-i lui, oameni cu carte, principii, rămași peste noapte cu sentimentul că toate ar fi putut fi altfel dacă erau mai loiali ideologiei de partid. Nu știu dacă ar fi putut sta în calea unei asemenea masinării, dar cert era că Dima trăia cele mai deprimante zile din viața sa. După cum era să afle mai târziu, nu erau doar unicile. Pentru că, rămas fără postul de redactor al revistei "Viața culturală", tatăl său, om văzut în tot orașul, ajunge să nu-i mai piese de ce vor spune oamenii despre el și cade în patima unei beții din care avea să se trezească doar din când în când ca să -și vadă propria înfrângere și să se retragă iar în compania lui Bahus, unde, zicea el, că e cel mai fericit. Nimeni nu-l obligă să fie altfel decât și-ar dori să fie. Iar biata mamă nu mai contenea să lupte, ca să facă față grijilor care veneau tăvălug în casa lor. Se angajase bibliotecară, la biblioteca din cartier, după ce a fost eliberată din funcția, de la catedră pe motiv că nu poate un om lipsit de principii morale, cum zicea Consiliul Universității, să se afle în fruntea unor tineri emancipați, cum sunt copiii "perestroicăi". 

    Dar bine că i s-a oferit și acest post, că altfel ce făcea cât soțul său se războia cu toată lumea, zicea mama lui Dima, Anstasia Antonovna. Femeie buna și caldă ca o zi de vară.

    De când au venit vremurile "bune" în viața ei nu a mai cunoscut liniște, rar găsea timp să-și tragă sufletul măcar și un minut. Mereu era pe drumuri. Dacă nu era la bibliotecă, unde lucra majoritatea timpului, era în rând la magazin, pentru a prinde ceva pâine albă și lapte. De mai multe nu-i prea ajungea, mai ales de când a început să ducă tot greul casei. Mai exact de când cel care era sprijinul și echilibrul ei a ales să bată în retragere.

  Așa a ajuns Dima să se alinieze unei grupări revoluționare împortiva partidului de la conducere, din cauza căruia liniștea cuibului lor a fost destabilizată. Era tânăr, îi fierbea sângele în vene și mai ales era  dornic să facă dreptate. Uite că așa ia naștere revolta lui față de cei care l-au lipsit de tată și mamă, doi oameni fericiți, credincioși cauzei căreia slujeau de ani de zile. S-a pornit cu înverșunarea tânărului care putea să schimbe cursul unor timpuri perimate deja. Asfel credea când a fost pentru prima dată arestat, la 17ani. Își amintește și acum bătăile și chinurile la care a fost supus alături de camarazii lui. Dar n-a cedat. Din contra, a pornit și mai avan să organize ședințe clandestine, unde tinerii ca el, aveau să schimbe cursul istoriei. Într-o zi ieșeu în stradă un grup răzleț de oameni cu plancarde antisistem, ca data următoare să li se alăture și alții oameni convinși că anume așa arată tinerii „perestroicăi” și nu cum voia să le inoculeze forța politică, care își slăbea tot mai mult zidurile. Până când într-o bună zi a picat ca toate sloganele lor de propagandă. 

    A fost o cauză deloc ușoară, dar spiritul acerb al unei mâini de oameni curajoși a fost de ajuns ca să pornească o revoltă în masă. Erau covinși că spiritul public e fapta puținilor oameni. Astfel, au reușit, într-un final să pericliteze imagina unei mașinării care avea să rămână istorie mai târziu.

 Fiind copilul unui sistem expirat, depășit de propriile inacțiuni, trebuia și se credea obligat să -l ajute să se ridice până la conștientizarea că viitorul le aparține lor, oameni simpli, dar onești, cultivați și înverșunați pentru adevăr. Credea cu toată tăria în cele auzite acasă: Adevărul e arma celor puternici. De aici și lupta continuă pe care o duce de ani, inclusiv cu sine.

     

   

Bărbatul căruia i-a fost frică să mă iubească

    L-am cunoscut într-o toamnă cu must și nunți alese. O toamnă în care "căpsuna" clocotea de dorul vorniceilor călari pe cai roibi, trimiși pentru a salva de boala Zburatorului fete mari, pirpilite de dor.

    Atunci mi-a fost dat și mie să-l întâlnesc. Era tăcut, deși mai târziu am înțeles că acea tăcere n-avea nimic cu omul timid pe care l-am descoperit în larma uliței scăldate în colbul toamnei. Din contra, acesta ascundea dupa propriul paravan dureri, multe dureri cronice, care între timp au luat forma unor grele mucenicii: complexe, frici, teama de eșec, de trădare. Pesemne simțea că povara acestor sechele va lua în greutate pe măsură ce va aduna ani, de aceea un pic mai târziu  avea să-mi tatuieze sub piele, în pori, în umbră chiar și mie frici, ură și anxietatea unei căsnicii predestinată să fie ratată.

Așa a început nebunia unei căsnicii scăldate în lacrimi și blesteme. În iluzii și deziluzii, în scopuri și-n speranțe, care nu foarte târziu erau să transforme nebunia unui fior într-un crater imens de unde erai sigur că fără o forță viabilă n-ai cum să scapi.

    Azi, după ani distanță, mă întreb: O fi fost iubire, miraj sau pur și simplu nevoia de a avea un umar pe care să-ți pui visurile și din ele să nască viață? Nu stiu nici dupa două decenii dacă barbatul pe care "l-am ales" și nicidecum "m-a ales", i-a fost frică să mă iubească ori i-a fost frică să fie iubit? De una sunt sigură, bărbatul din viața mea n-a avut grijă decât să intre în viața mea, luându-și cu mare discernământ bocancii "Tighina" grei, mizerabili cu care mi-a strivit tot ce însemna "vis de iubire", "rochie de mireasă", "Da-ul” semeț spus în cap de altar, "casă și copii"-tot. Mi-a pângărit sufletul cu ditamai bocancii deși soldat n-a fost și nu va fi vreodată. Nu va fi nici fericit până nu va înțelege că desculț îi va fi mai ușor să-și cunoască sufletul, să și-l asculte, care uneori prin negura bețiii îi trezește instincte umane, dar ignorate la nesfârșit pier ca steluțele în zori.

    Bărbatul pe care "l-am ales" să mă iubească a uitat că iubirea te dezleagă de complexul inferiorității, lăsându-te pur în fața unui Dumnezeu pe care ai promis să-l slujești.

Eu n-am reușit să patrund în lumea lui de gheață, poate pentru că nu mi-am dorit niciodată să fiu Crăiasa Zăpezilor. N-am reusit, dar nici nu mai contează. De un lucru sunt convinsă că bărbatul căruia i-am dăruit două vieți pentru a cunoaște veșnicia, i-a fost frică să mă iubească.

    Azi nu regret aceste două vieți, care puteau fi trei, regret doar că în acești douăzeci de ani m-am aruncat necunten, fără să mă asigur, într-o iluzie cu chip de om al cărui fiu îi va cauta toată viața scuze, pentru a-și obloji rănile lăsate de lacrimile mamei. Lacrimi doinite, stropite de umilința trădării. Un om al cărui fiică își va desena fricile de sub plapumă în toate poeziile vieții. Un tată pe care nu și l-a ales, că părinții nu se aleg. Ironic, nu? Dar un tată ce-și biciuiește mama pentru că "l-a ales" să-i dăruiască prin ei nemurirea.

    Acestui tată i-a fost frică să iubească, pur și simplu să iubească o femeie care poate înflori constant dacă există lângă ea LUMINĂ.

    N-a existat lumină nici chiar în ziua când Dumnezeu a poruncit să se facă lumină, nici chiar atunci. A existat doar bărbatul care n-a știut să se iubească nici măcar pe sine. 

De vină o fi fost destinul urzit la naștere sau femeia "frumoasă" pe care s-a temut s-o iubească?

 

Zilele ei

                         facebook.com

    De pe pridvorul cu țolice în dungi mă privesc doi ochi încărunțiți de așteptare- mama. I se citește pe chip vinovăția, că uite de dragul ei copii și-au lăsat traiul fără nevoi și au venit să-i privegheze ultimele zile din primăvara asta. E timidă ca un copil atunci când o rogi să se bucure de darurile pe care i le-au adus cei doi copii. A uitat cum se mai face. Prea a fost privată de asemenea mici bucurii și acum uite că copiii nu-i înțeleg gestul.

- De ce nu te bucuri mama, doar ți-ai dorit toată viața un samovar? Acum e al tău. Vreau să-mi spui că-ți pare bine, că ți s-a îndeplinit visul.

   Mama, cu ochii pironiți în tivul bondiței, se bucură in felul ei, dar fiii nu-i pot citi acest sentiment, sunt prea absorbiți de propriul orgoliu. 

- Eram tânără, iute ca un titirez și credeam că un samovar mă va opri din când în când din alergat. Eram naivă. Așa mi se părea mie atunci, dar cu anii m-am convins că nimic nu-ți stă în cale atunci când ai puteri, și nimic nu te fericește mai mult decât propriii copii. Prea mult am așteptat ca să beau ceaiul acesta poate. O viață de om. Acum vreau doar să vă știu pe lângă mine și toate poftele pe lume îmi sunt îndeplinite. 

     Asta le-a spus ea copiilor, oameni mari care purtați de valul zborului au uitat că într-un cătun uitat de lume asteaptă o mamă și ea uitată asemeni candelei ce-o veghează zi și noapte ca nu cumva peste ochii ei să se lase întunericul înaintea zorilor. 

     E mărunțică și cuminte această făptură, pe chipul căreia se ascunde tacit resemnarea. Așa i-a fost scris să-și petreacă în lume doi fii frumoși, azi oameni mari de care e tare mândră. Știe, cum îi stă bine unei măicuțe, că copiii nu mai sunt copii dacă au propiile griji. Proprii copii. Știe să se facă neobservată pentru a nu le împovăra și mai mult traiul.

     Măicuța luminată de candoarea bisericii din care s-a înnălțat își trăiește cu smerenie poate ultima primăvară. 

    

    

    

Puterea unui gând

  

imagine: pinterest.com

     Miracolul acestei zile noi mă surprinde privind în depărtata zare, acolo, unde s-a pitulit zănatica asta de speranță, de care mi-am agățat crezul mântuirii de viață. E iluzorie această speranță, o fata Morgana chiar, ce te poartă prin spații abisale, greu de atins cu o umbră de vis ca a mea. Această călătorie eterică e aproape zadarnică dacă nu ai săpat la rădăcina unei zile ca să dai de apă neîncepută a miracolului din care explodează viața. Ești conștient că această muncă de sisif te istovește, dar nu încetezi să  cauți să sapi în adâncuri pentru a-ți satisface nevoia de cunoaștere, de zbor.

    Trăiesc necuntem senzația nefirească că populez o altă viață. Una care nu-mi aparține, Știu că tot ceea ce fac vine din dorința puternică de a-mi schimba prioritățile. Unele dintre ele ignorate cu voie sau fără voie în toți acești ani. Dar totuși senzația de neliniște, de   furtună ce urmează să vină persistă până la epuizare. Cum să alung acestă senzați? Unde trebuie să fug de ea? Sunt întrebări la care răspund fără încetare. 

  Am plecat azi în lume sperând să o găsesc agreabilă și primitoare. Dar m-a intâmpinat morocănoasă, bolnăvicioasă și tuciurie asemeni cerului cu grindină. Avea brațele strepezite de la dezinfectant și nu m-a putut îmbrățișa. I-am respectat decizia, mai ales că nici eu nu sunt adepta unor îmbrățișări insipide. Mi-a spus mai tărziu când și-a descrețit pleoapele și ele înnegurate de multiple suspine. Era ofticată. Nu reușea nici în ruptul capului să vegheze limpede asupra celor pe care îi avea în grijă, oameni pe care i-au siluit nevoile și au venit să i se alăture în marea de probleme.

    Am ajuns, credeam eu, în paradis, locul pentru care mi-am ignorat răcnetele difuze ale sufletului. Dar aveam să mă dumiresc în clipa în care s-au ivit zorii în marea mea de probleme. 

Azi parcă totul e mai simplu,  poate mai superficial, deși, în adâncul sufletului de leoaică, nimic nu pare să fie la fel.

    E oare firesc să -mi pun întrebări și tot eu să -mi răspund? 

    

Tic-tac

    

imag. vladturcanu

   Ce miracol e zborul. E colosal de antrenant chiar și pentru un neinițiat ca mine. Zbor prin vise sau prin ruinile acestora, ca să constat că măreția aripilor nu vine neapărat din abilitatea de a le cârmui, ci, și din ardoare cu care ești dispus să înveți a fi cârmaci. 

   Levitez prin fărâmițe de amintiri, foarte vag receptate prin retina anilor. Mă-ndrept să le șlefuiesc lustru de odinioară și constat că n-am mai dat pe aici de când aveam la cingătoare cea mai vie sclipre de stea- copilăria mea. 

    Cât de nevinovată și surprinzătoare era sărăcuța când trebuia să răspundă în fața unui justițiar fâră pereche- fratele, de ce a rămas desculță prin colbul mahalalei când în picioarele de zână erau cei mai frumoși conduri, primiți de la o verișoară. Dar ce mai conta când ei făceau cu ochii sau mai bine zis,  cu tocul, celor mai multe fete de pe ulița noastră. Așa că în schimbul unei gume turbo, le era asigurată o plimbare. Unora le venea doar pe un deget, altora nu le venea deloc, dar nu mai conta atâta timp cât își cumpărau momentul?

... Sau când, duminicile rezervate musafiriilor se încheiau obligatoriu cu cărat în spate, că vezi, Doamne,  pe ea, adică pe mine, mă dureau condurii și nu voiam nici în ruptul capului să merg altfel decât pe umerii titanicului meu frate. Și el mă aburca pe spate, la început cu supărare că n-a reușit să negocieze cu urechelnița ce eram, ca mai apoi să fie tare mândru că poartă pe brațe tot atâta soare cât era pe fața mea în acel moment.

   Cu nesaț privesc la acele timpuri și mă-nbujorez ca un boboc de fată mare când zăresc pe la colț de uliță, venind ca o sărbătoare copilăria mea. Poartă rochie de „cit„ cu floricele, sandale retezate în vârf, că draga de ea se grăbește, vrea să se facă cât mai repede fată mare și atunci o leapădă în fiecare sezon, ba câte o pereche de sandale, ba câte-o rochiță, de nu mai poate biata mamă să facă rând la coperativă. Așa că i le mai retează un pic în bot și are toată vara liber la numărat petricelele din colbul uliței. E năstrușnică, dar altfel nici nu i-ar sta bine. Așa că mai bine își dă unghiile din vârful sandalei cu ojă portocalie, ca să se asorteze cu ele, decât să stea să smiorcăie că nu-i place ceva. Că amuș se pomenește că mama, în loc să o întrebe de marea ei scârbă, îi zice: „de ce plângi, nu-ți place nirile?”. Așa era mămica în vremea rochiței cu buline-făcea rai din ce avea. Iar ea nu avea nevoie de mai mult. Era fericită că se aveau.

    De când a plecat o tot cheamă, o invocă atunci când privește în ochii fericiți de copil, o mângâie când prinde cosițe de zori în plete tinere, dar felinarul din care s-a aprins scânteia de odinioară e opac, mut, surd. E nepăsător ca toate scânteiele din viețile noastre care au murit înainte să fi vrut a se aprinde. Dar măcar e sincer, e pur, e neîntinat ca Biserica din care ne tragem. E dumnezeiasc atâta timp cât îi rezervăm un loc sub soarele din viața noastră.

     Azi, ca noi toți, mă opun, mă răzvrătesc împotriva crimei zilnice pe care o comitem, vorba lui Romanciuc: "ne omorâm timpul", dar constat că mai mult de atât nu pot face. Imi rămâne doar să mă îngrijesc ca această crimă zilnică să nu fie în zadar.

Tic-tac! Tic-tac!

   

Povestea unui Goe

    

ro.pinterst.com

    Cred în povești și-n puterea lor de a survola vise. Știu să mă complac în puterea lui "a fost odată ca niciodată". Le citesc, caut chiar să le inventez atunci când soarele își încheie socotelile cu ziua care tocmai și-a pus geana la somn. Le trăiesc chiar. Atunci când nu le mai pot face față cu cititul. Mă văd zâna bună care înveșnicește miracolul binelui atingând cu bagheta fermecată firele de tristețe care li se preling prin vene. 

    Așa l-am întâlnit pe el, pe micul Goe. În carne și oase. Mic de stat, dar vrăjmaș de abil la a manevra cu minți mature. Mai ales cu mam Mița și mam^-mare. Da. Erau și ele acolo ca să-i cânte în surdină micului Goe.

    Chiar dacă întâlnirea cu acesta mi-a întărit convingerea că l-am mai văzut undeva, totuși, abia când am îndrăznit să mă apropii, am constatat că această întâlnire va reprezenta o experiență de viață de loc ușoară.

   Cine era acest Goe? Un ditamai prințișor, cu diadema iubirii posesive pe frunte și cu un set de alte „nonvalori” la purtător. Trebuia să îmblânzesc un ditamai prințul, eu care toată viața m-am îmblânzit pe mine? Nu știam cum o voi face, dar eram sigură că trebuie să rezist. 

    Dis-de-dimineață, cu zâmbetul unei modestii incorigibile agățat de buze, mi-am început ritualul de îmblânzire. Când în genunchi, când în picioare, când pe masă, când sub masă, micul Goe tot în top rămâne. Toate bune și frumoase dacă nu existau cele două mamițici care erau gata să-i aducă și luna de pe cer dacă i-ar fi putut-o cere micul lor. Deși sunt convinsă că o va cere într-o bună zi, iar eu sigur nu voi fi acolo ca să pun scara. Asta îmi spuneam când vedeam toată maimuțăreala lor, pe care domnu Goe o lua ca o confirmare că toate năzdrăvăniile lui sunt în măsura lucrurilor.

    Doamne, ce chinuitoare era momentul în care acest diochi de copil trebuia să mănânce. Nimic din ce trebuia să-i placă nu-i plăcea. Și atunci pornea iar parada militară să-și poarte pașii prin jurul mesei, invocând toate forțele naturii să se unească pentru un mic-mare dejun. Of! cât aș mai fi dat atunci să nu fiu acolo! Nu credeam până atinci  că un Goe atât de mic, poate face cât unul mare. Atunci m-am  convins că toți Goii din viața mea nu m-au epuizat vreodată atât. Știam că de asta sunt acolo-să mă împrietenesc cu micuțul bucălat pe care l-am îndrăgit cu tot cu ambâț, dar parcă tot nu mă încadram în decor. Hâd decor. Cu un triunghi amoros care-și începea activitatea o dată cu zorii.

     Și totuși, de dragul libertății mele, am reușit să fiu pentru băiețel -degețel ( numele pe care i l-am dat eu) o umbră. 

    Îmi amintesc și acum ziua care m-a dus ca la un examen în fața lui Goe. Eu timorată de necunoscut, el, din contra, mult prea obișnuit cu acesta. Abia foarte târziu am aflat de ce. Nici o îmblânzitoare nu rezista mai mult decât un anotimp. Toate își puneau sărăcia în valiză și duse erau.

- Nu, eu voi rezista, trebuie să o fac de dragul cutremurului din viața mea. Oare numai un goe am văzut eu la viața mea? Erau gânduri cu care mă îmbărbătam mai târziu când am înțeles că micul alintat, nu se încrede, cu toată ființa, decât în mam-mare. Iar o umilă umbră, cum devenisem eu, era la coada priorităților. 

                                                         (VA URMA)

Imaginea ta

 

pinterest.com

     Azi ai trecut pe la mine. M-ai întrebat ce mai fac, ca după aceea să mă lași să-ți scriu numele pe zăpada bătătorită din fața casei. Credeam că vei rămâne măcar o vreme să ne alintăm la umbra dulcegăriilor care ne-au legat, dar ai ales să pleci. Nimic din ceea ce am fost nu mai suntem. S-a așternut peste noi uitarea chiar dacă tu pretinzi că e doar un răgaz pe care ni l-am oferit cât ne maturizăm.

    Azi mi-e dor, dar nu mai e la fel ca acum mult timp în urmă. E de mucava starea. E golită de sentimentul care ne-a înălțat și  sună a vid și a pardoseală strivită sub urme de noi.

     Și totuși, atunci când mi-e dor mă abandonez, cu tot cu regrete, în brațele tale, din care azi ai făcut vâsle și le-ai aruncat în larg să mă caute. Ai ignorat să te asculți, sperând că vei reuși să dai de urma pașilor mei, pași pe care pretinzi că-i mai auzi aievea. Regreți clipa care ne-a despărțit, dar un simplu regret este insuficient ca să întorni din grele încercări un destin. Nu e de ajuns să speri, deși aceasta din urmă are menirea să moară ultima, totuși corabia noastră a naufragiat. Și nu de azi, ci de pe vreme când încă era în larg.

     Azi privesc la cioburile care au fost cândva o măreață navă și simt jena corăbierului care și-a lăsat coechipierii să se descurce cum pot în acest naufragiu. Trăiesc sentimentul că n-am făcut îndeajuns ca să o scap de la o asemenea peire, dar doar până în momentul când în fața ochilor îmi aparea imaginea aisbergului care s-a ridicat între noi. Nu fără ajutorul nostru. Rămâne acum să ne învățăm lecția, dacă tot ne-am salvat de la înec și să lăsăm valurile să ducă cioburile dintr-un noi care nu mai există. Dar care, cu siguranță, e capabil să se ancoreze în alte dimensiuni, unde există câte o fericire pentru fiecare.

Jocul dea visul

    

     

    Am început a visa încă de pe vremea când ghetuțele aveau nevoie de ajutor ca să pornească de-a colindatul prin lume. Încă de pe atunci mi- am însăilat gândul că am dreptul la un Moș care să pună umărul la încropirea visurilor mele. Și de atunci tot ce fac e să cos frânturi din miracolul vieții, pe care le agăț la peretarul sufletului, desenat și el în frenetice jocuri de-a visul.

    Era noaptea de dinaintea unui Crăciun sculptat în nea și beculețe vii când l-am văzut strecurându-se pe sub fereastră mea de zână. Era frumos, așa cum ochiul meu de jar l-a surprins. Cu părul în bucle și ochii cât o constelație. Rușinos ca o fată mare, dar cu determinarea călărețului ce-și îmblânzește necunten roibul pentru menținerea echilibrului de aur. Era el, cel pe care l-am văzut în nopți albe-albastre. Era ursitul ce-mi va pune pe deget inelul cu diamante. Ce naivă? Îmi scăpase că diamantele nu te fac mai regină decât te simți. Eram orbită de jocul de-a visul. Cu masca nevăzătorului pe față m-am lăsat dusă de sclipirea zorilor, care îmi gâdila dintr-o cârdășie conspirativă retina doar să mă trezesc pupată de lumina unor zori limpezi. 

     M-am trezit doar că la decenii lumină când tot ce mă-nconjura era bezna unui suflet sărăcit de eu. Acum mă plimb prin nopți de nesomn, prin cioburi de amintiri și-ncerc cu disperare să-mi reconstruiesc podul care s-a surpat, înecat de ape tulburi. O fac cu determinare, ignorând că din așchii sângerânde nu pot naște îngeri. 

Dar parcă sufletului îi poți porunci? Nu. El pompează neîncetat emoții, plantând puieți sau plăgi vii din ele în ADN. Și mă pirpilesc la umbra lor ca ultimul mohican, doar se va ivi o undă de mărgean care-mi va mângâia chipul, spunându-mi că un răsărit e sigur, un început de drum.

    Iată-mă jucând un ultim rol în această poveste cu moși, unul crucial. Sunt o visătoare iremediabilă, ireparabilă, incurabil de obsesivă. Sunt Eu!