Bărbatul căruia i-a fost frică să mă iubească

    L-am cunoscut într-o toamnă cu must și nunți alese. O toamnă în care "căpsuna" clocotea de dorul vorniceilor călari pe cai roibi, trimiși pentru a salva de boala Zburatorului fete mari, pirpilite de dor.

    Atunci mi-a fost dat și mie să-l întâlnesc. Era tăcut, deși mai târziu am înțeles că acea tăcere n-avea nimic cu omul timid pe care l-am descoperit în larma uliței scăldate în colbul toamnei. Din contra, acesta ascundea dupa propriul paravan dureri, multe dureri cronice, care între timp au luat forma unor grele mucenicii: complexe, frici, teama de eșec, de trădare. Pesemne simțea că povara acestor sechele va lua în greutate pe măsură ce va aduna ani, de aceea un pic mai târziu  avea să-mi tatuieze sub piele, în pori, în umbră chiar și mie frici, ură și anxietatea unei căsnicii predestinată să fie ratată.

Așa a început nebunia unei căsnicii scăldate în lacrimi și blesteme. În iluzii și deziluzii, în scopuri și-n speranțe, care nu foarte târziu erau să transforme nebunia unui fior într-un crater imens de unde erai sigur că fără o forță viabilă n-ai cum să scapi.

    Azi, după ani distanță, mă întreb: O fi fost iubire, miraj sau pur și simplu nevoia de a avea un umar pe care să-ți pui visurile și din ele să nască viață? Nu stiu nici dupa două decenii dacă barbatul pe care "l-am ales" și nicidecum "m-a ales", i-a fost frică să mă iubească ori i-a fost frică să fie iubit? De una sunt sigură, bărbatul din viața mea n-a avut grijă decât să intre în viața mea, luându-și cu mare discernământ bocancii "Tighina" grei, mizerabili cu care mi-a strivit tot ce însemna "vis de iubire", "rochie de mireasă", "Da-ul” semeț spus în cap de altar, "casă și copii"-tot. Mi-a pângărit sufletul cu ditamai bocancii deși soldat n-a fost și nu va fi vreodată. Nu va fi nici fericit până nu va înțelege că desculț îi va fi mai ușor să-și cunoască sufletul, să și-l asculte, care uneori prin negura bețiii îi trezește instincte umane, dar ignorate la nesfârșit pier ca steluțele în zori.

    Bărbatul pe care "l-am ales" să mă iubească a uitat că iubirea te dezleagă de complexul inferiorității, lăsându-te pur în fața unui Dumnezeu pe care ai promis să-l slujești.

Eu n-am reușit să patrund în lumea lui de gheață, poate pentru că nu mi-am dorit niciodată să fiu Crăiasa Zăpezilor. N-am reusit, dar nici nu mai contează. De un lucru sunt convinsă că bărbatul căruia i-am dăruit două vieți pentru a cunoaște veșnicia, i-a fost frică să mă iubească.

    Azi nu regret aceste două vieți, care puteau fi trei, regret doar că în acești douăzeci de ani m-am aruncat necunten, fără să mă asigur, într-o iluzie cu chip de om al cărui fiu îi va cauta toată viața scuze, pentru a-și obloji rănile lăsate de lacrimile mamei. Lacrimi doinite, stropite de umilința trădării. Un om al cărui fiică își va desena fricile de sub plapumă în toate poeziile vieții. Un tată pe care nu și l-a ales, că părinții nu se aleg. Ironic, nu? Dar un tată ce-și biciuiește mama pentru că "l-a ales" să-i dăruiască prin ei nemurirea.

    Acestui tată i-a fost frică să iubească, pur și simplu să iubească o femeie care poate înflori constant dacă există lângă ea LUMINĂ.

    N-a existat lumină nici chiar în ziua când Dumnezeu a poruncit să se facă lumină, nici chiar atunci. A existat doar bărbatul care n-a știut să se iubească nici măcar pe sine. 

De vină o fi fost destinul urzit la naștere sau femeia "frumoasă" pe care s-a temut s-o iubească?

 

Zilele ei

                         facebook.com

    De pe pridvorul cu țolice în dungi mă privesc doi ochi încărunțiți de așteptare- mama. I se citește pe chip vinovăția, că uite de dragul ei copii și-au lăsat traiul fără nevoi și au venit să-i privegheze ultimele zile din primăvara asta. E timidă ca un copil atunci când o rogi să se bucure de darurile pe care i le-au adus cei doi copii. A uitat cum se mai face. Prea a fost privată de asemenea mici bucurii și acum uite că copiii nu-i înțeleg gestul.

- De ce nu te bucuri mama, doar ți-ai dorit toată viața un samovar? Acum e al tău. Vreau să-mi spui că-ți pare bine, că ți s-a îndeplinit visul.

   Mama, cu ochii pironiți în tivul bondiței, se bucură in felul ei, dar fiii nu-i pot citi acest sentiment, sunt prea absorbiți de propriul orgoliu. 

- Eram tânără, iute ca un titirez și credeam că un samovar mă va opri din când în când din alergat. Eram naivă. Așa mi se părea mie atunci, dar cu anii m-am convins că nimic nu-ți stă în cale atunci când ai puteri, și nimic nu te fericește mai mult decât propriii copii. Prea mult am așteptat ca să beau ceaiul acesta poate. O viață de om. Acum vreau doar să vă știu pe lângă mine și toate poftele pe lume îmi sunt îndeplinite. 

     Asta le-a spus ea copiilor, oameni mari care purtați de valul zborului au uitat că într-un cătun uitat de lume asteaptă o mamă și ea uitată asemeni candelei ce-o veghează zi și noapte ca nu cumva peste ochii ei să se lase întunericul înaintea zorilor. 

     E mărunțică și cuminte această făptură, pe chipul căreia se ascunde tacit resemnarea. Așa i-a fost scris să-și petreacă în lume doi fii frumoși, azi oameni mari de care e tare mândră. Știe, cum îi stă bine unei măicuțe, că copiii nu mai sunt copii dacă au propiile griji. Proprii copii. Știe să se facă neobservată pentru a nu le împovăra și mai mult traiul.

     Măicuța luminată de candoarea bisericii din care s-a înnălțat își trăiește cu smerenie poate ultima primăvară. 

    

    

    

Puterea unui gând

  

imagine: pinterest.com

     Miracolul acestei zile noi mă surprinde privind în depărtata zare, acolo, unde s-a pitulit zănatica asta de speranță, de care mi-am agățat crezul mântuirii de viață. E iluzorie această speranță, o fata Morgana chiar, ce te poartă prin spații abisale, greu de atins cu o umbră de vis ca a mea. Această călătorie eterică e aproape zadarnică dacă nu ai săpat la rădăcina unei zile ca să dai de apă neîncepută a miracolului din care explodează viața. Ești conștient că această muncă de sisif te istovește, dar nu încetezi să  cauți să sapi în adâncuri pentru a-ți satisface nevoia de cunoaștere, de zbor.

    Trăiesc necuntem senzația nefirească că populez o altă viață. Una care nu-mi aparține, Știu că tot ceea ce fac vine din dorința puternică de a-mi schimba prioritățile. Unele dintre ele ignorate cu voie sau fără voie în toți acești ani. Dar totuși senzația de neliniște, de   furtună ce urmează să vină persistă până la epuizare. Cum să alung acestă senzați? Unde trebuie să fug de ea? Sunt întrebări la care răspund fără încetare. 

  Am plecat azi în lume sperând să o găsesc agreabilă și primitoare. Dar m-a intâmpinat morocănoasă, bolnăvicioasă și tuciurie asemeni cerului cu grindină. Avea brațele strepezite de la dezinfectant și nu m-a putut îmbrățișa. I-am respectat decizia, mai ales că nici eu nu sunt adepta unor îmbrățișări insipide. Mi-a spus mai tărziu când și-a descrețit pleoapele și ele înnegurate de multiple suspine. Era ofticată. Nu reușea nici în ruptul capului să vegheze limpede asupra celor pe care îi avea în grijă, oameni pe care i-au siluit nevoile și au venit să i se alăture în marea de probleme.

    Am ajuns, credeam eu, în paradis, locul pentru care mi-am ignorat răcnetele difuze ale sufletului. Dar aveam să mă dumiresc în clipa în care s-au ivit zorii în marea mea de probleme. 

Azi parcă totul e mai simplu,  poate mai superficial, deși, în adâncul sufletului de leoaică, nimic nu pare să fie la fel.

    E oare firesc să -mi pun întrebări și tot eu să -mi răspund? 

    

Tic-tac

    

imag. vladturcanu

   Ce miracol e zborul. E colosal de antrenant chiar și pentru un neinițiat ca mine. Zbor prin vise sau prin ruinile acestora, ca să constat că măreția aripilor nu vine neapărat din abilitatea de a le cârmui, ci, și din ardoare cu care ești dispus să înveți a fi cârmaci. 

   Levitez prin fărâmițe de amintiri, foarte vag receptate prin retina anilor. Mă-ndrept să le șlefuiesc lustru de odinioară și constat că n-am mai dat pe aici de când aveam la cingătoare cea mai vie sclipre de stea- copilăria mea. 

    Cât de nevinovată și surprinzătoare era sărăcuța când trebuia să răspundă în fața unui justițiar fâră pereche- fratele, de ce a rămas desculță prin colbul mahalalei când în picioarele de zână erau cei mai frumoși conduri, primiți de la o verișoară. Dar ce mai conta când ei făceau cu ochii sau mai bine zis,  cu tocul, celor mai multe fete de pe ulița noastră. Așa că în schimbul unei gume turbo, le era asigurată o plimbare. Unora le venea doar pe un deget, altora nu le venea deloc, dar nu mai conta atâta timp cât își cumpărau momentul?

... Sau când, duminicile rezervate musafiriilor se încheiau obligatoriu cu cărat în spate, că vezi, Doamne,  pe ea, adică pe mine, mă dureau condurii și nu voiam nici în ruptul capului să merg altfel decât pe umerii titanicului meu frate. Și el mă aburca pe spate, la început cu supărare că n-a reușit să negocieze cu urechelnița ce eram, ca mai apoi să fie tare mândru că poartă pe brațe tot atâta soare cât era pe fața mea în acel moment.

   Cu nesaț privesc la acele timpuri și mă-nbujorez ca un boboc de fată mare când zăresc pe la colț de uliță, venind ca o sărbătoare copilăria mea. Poartă rochie de „cit„ cu floricele, sandale retezate în vârf, că draga de ea se grăbește, vrea să se facă cât mai repede fată mare și atunci o leapădă în fiecare sezon, ba câte o pereche de sandale, ba câte-o rochiță, de nu mai poate biata mamă să facă rând la coperativă. Așa că i le mai retează un pic în bot și are toată vara liber la numărat petricelele din colbul uliței. E năstrușnică, dar altfel nici nu i-ar sta bine. Așa că mai bine își dă unghiile din vârful sandalei cu ojă portocalie, ca să se asorteze cu ele, decât să stea să smiorcăie că nu-i place ceva. Că amuș se pomenește că mama, în loc să o întrebe de marea ei scârbă, îi zice: „de ce plângi, nu-ți place nirile?”. Așa era mămica în vremea rochiței cu buline-făcea rai din ce avea. Iar ea nu avea nevoie de mai mult. Era fericită că se aveau.

    De când a plecat o tot cheamă, o invocă atunci când privește în ochii fericiți de copil, o mângâie când prinde cosițe de zori în plete tinere, dar felinarul din care s-a aprins scânteia de odinioară e opac, mut, surd. E nepăsător ca toate scânteiele din viețile noastre care au murit înainte să fi vrut a se aprinde. Dar măcar e sincer, e pur, e neîntinat ca Biserica din care ne tragem. E dumnezeiasc atâta timp cât îi rezervăm un loc sub soarele din viața noastră.

     Azi, ca noi toți, mă opun, mă răzvrătesc împotriva crimei zilnice pe care o comitem, vorba lui Romanciuc: "ne omorâm timpul", dar constat că mai mult de atât nu pot face. Imi rămâne doar să mă îngrijesc ca această crimă zilnică să nu fie în zadar.

Tic-tac! Tic-tac!

   

Povestea unui Goe

    

ro.pinterst.com

    Cred în povești și-n puterea lor de a survola vise. Știu să mă complac în puterea lui "a fost odată ca niciodată". Le citesc, caut chiar să le inventez atunci când soarele își încheie socotelile cu ziua care tocmai și-a pus geana la somn. Le trăiesc chiar. Atunci când nu le mai pot face față cu cititul. Mă văd zâna bună care înveșnicește miracolul binelui atingând cu bagheta fermecată firele de tristețe care li se preling prin vene. 

    Așa l-am întâlnit pe el, pe micul Goe. În carne și oase. Mic de stat, dar vrăjmaș de abil la a manevra cu minți mature. Mai ales cu mam Mița și mam^-mare. Da. Erau și ele acolo ca să-i cânte în surdină micului Goe.

    Chiar dacă întâlnirea cu acesta mi-a întărit convingerea că l-am mai văzut undeva, totuși, abia când am îndrăznit să mă apropii, am constatat că această întâlnire va reprezenta o experiență de viață de loc ușoară.

   Cine era acest Goe? Un ditamai prințișor, cu diadema iubirii posesive pe frunte și cu un set de alte „nonvalori” la purtător. Trebuia să îmblânzesc un ditamai prințul, eu care toată viața m-am îmblânzit pe mine? Nu știam cum o voi face, dar eram sigură că trebuie să rezist. 

    Dis-de-dimineață, cu zâmbetul unei modestii incorigibile agățat de buze, mi-am început ritualul de îmblânzire. Când în genunchi, când în picioare, când pe masă, când sub masă, micul Goe tot în top rămâne. Toate bune și frumoase dacă nu existau cele două mamițici care erau gata să-i aducă și luna de pe cer dacă i-ar fi putut-o cere micul lor. Deși sunt convinsă că o va cere într-o bună zi, iar eu sigur nu voi fi acolo ca să pun scara. Asta îmi spuneam când vedeam toată maimuțăreala lor, pe care domnu Goe o lua ca o confirmare că toate năzdrăvăniile lui sunt în măsura lucrurilor.

    Doamne, ce chinuitoare era momentul în care acest diochi de copil trebuia să mănânce. Nimic din ce trebuia să-i placă nu-i plăcea. Și atunci pornea iar parada militară să-și poarte pașii prin jurul mesei, invocând toate forțele naturii să se unească pentru un mic-mare dejun. Of! cât aș mai fi dat atunci să nu fiu acolo! Nu credeam până atinci  că un Goe atât de mic, poate face cât unul mare. Atunci m-am  convins că toți Goii din viața mea nu m-au epuizat vreodată atât. Știam că de asta sunt acolo-să mă împrietenesc cu micuțul bucălat pe care l-am îndrăgit cu tot cu ambâț, dar parcă tot nu mă încadram în decor. Hâd decor. Cu un triunghi amoros care-și începea activitatea o dată cu zorii.

     Și totuși, de dragul libertății mele, am reușit să fiu pentru băiețel -degețel ( numele pe care i l-am dat eu) o umbră. 

    Îmi amintesc și acum ziua care m-a dus ca la un examen în fața lui Goe. Eu timorată de necunoscut, el, din contra, mult prea obișnuit cu acesta. Abia foarte târziu am aflat de ce. Nici o îmblânzitoare nu rezista mai mult decât un anotimp. Toate își puneau sărăcia în valiză și duse erau.

- Nu, eu voi rezista, trebuie să o fac de dragul cutremurului din viața mea. Oare numai un goe am văzut eu la viața mea? Erau gânduri cu care mă îmbărbătam mai târziu când am înțeles că micul alintat, nu se încrede, cu toată ființa, decât în mam-mare. Iar o umilă umbră, cum devenisem eu, era la coada priorităților. 

                                                         (VA URMA)

Imaginea ta

 

pinterest.com

     Azi ai trecut pe la mine. M-ai întrebat ce mai fac, ca după aceea să mă lași să-ți scriu numele pe zăpada bătătorită din fața casei. Credeam că vei rămâne măcar o vreme să ne alintăm la umbra dulcegăriilor care ne-au legat, dar ai ales să pleci. Nimic din ceea ce am fost nu mai suntem. S-a așternut peste noi uitarea chiar dacă tu pretinzi că e doar un răgaz pe care ni l-am oferit cât ne maturizăm.

    Azi mi-e dor, dar nu mai e la fel ca acum mult timp în urmă. E de mucava starea. E golită de sentimentul care ne-a înălțat și  sună a vid și a pardoseală strivită sub urme de noi.

     Și totuși, atunci când mi-e dor mă abandonez, cu tot cu regrete, în brațele tale, din care azi ai făcut vâsle și le-ai aruncat în larg să mă caute. Ai ignorat să te asculți, sperând că vei reuși să dai de urma pașilor mei, pași pe care pretinzi că-i mai auzi aievea. Regreți clipa care ne-a despărțit, dar un simplu regret este insuficient ca să întorni din grele încercări un destin. Nu e de ajuns să speri, deși aceasta din urmă are menirea să moară ultima, totuși corabia noastră a naufragiat. Și nu de azi, ci de pe vreme când încă era în larg.

     Azi privesc la cioburile care au fost cândva o măreață navă și simt jena corăbierului care și-a lăsat coechipierii să se descurce cum pot în acest naufragiu. Trăiesc sentimentul că n-am făcut îndeajuns ca să o scap de la o asemenea peire, dar doar până în momentul când în fața ochilor îmi aparea imaginea aisbergului care s-a ridicat între noi. Nu fără ajutorul nostru. Rămâne acum să ne învățăm lecția, dacă tot ne-am salvat de la înec și să lăsăm valurile să ducă cioburile dintr-un noi care nu mai există. Dar care, cu siguranță, e capabil să se ancoreze în alte dimensiuni, unde există câte o fericire pentru fiecare.

Jocul dea visul

    

     

    Am început a visa încă de pe vremea când ghetuțele aveau nevoie de ajutor ca să pornească de-a colindatul prin lume. Încă de pe atunci mi- am însăilat gândul că am dreptul la un Moș care să pună umărul la încropirea visurilor mele. Și de atunci tot ce fac e să cos frânturi din miracolul vieții, pe care le agăț la peretarul sufletului, desenat și el în frenetice jocuri de-a visul.

    Era noaptea de dinaintea unui Crăciun sculptat în nea și beculețe vii când l-am văzut strecurându-se pe sub fereastră mea de zână. Era frumos, așa cum ochiul meu de jar l-a surprins. Cu părul în bucle și ochii cât o constelație. Rușinos ca o fată mare, dar cu determinarea călărețului ce-și îmblânzește necunten roibul pentru menținerea echilibrului de aur. Era el, cel pe care l-am văzut în nopți albe-albastre. Era ursitul ce-mi va pune pe deget inelul cu diamante. Ce naivă? Îmi scăpase că diamantele nu te fac mai regină decât te simți. Eram orbită de jocul de-a visul. Cu masca nevăzătorului pe față m-am lăsat dusă de sclipirea zorilor, care îmi gâdila dintr-o cârdășie conspirativă retina doar să mă trezesc pupată de lumina unor zori limpezi. 

     M-am trezit doar că la decenii lumină când tot ce mă-nconjura era bezna unui suflet sărăcit de eu. Acum mă plimb prin nopți de nesomn, prin cioburi de amintiri și-ncerc cu disperare să-mi reconstruiesc podul care s-a surpat, înecat de ape tulburi. O fac cu determinare, ignorând că din așchii sângerânde nu pot naște îngeri. 

Dar parcă sufletului îi poți porunci? Nu. El pompează neîncetat emoții, plantând puieți sau plăgi vii din ele în ADN. Și mă pirpilesc la umbra lor ca ultimul mohican, doar se va ivi o undă de mărgean care-mi va mângâia chipul, spunându-mi că un răsărit e sigur, un început de drum.

    Iată-mă jucând un ultim rol în această poveste cu moși, unul crucial. Sunt o visătoare iremediabilă, ireparabilă, incurabil de obsesivă. Sunt Eu!

Dimineți

   

     Îmi încep ziua cu un surâs de soare, care-mi gâdilă geana înnebunită de somn. Mă las mângâiată și-mi vine să strig de fericire, fiindcă acești zori nebuni mă surprind contemplând seninul mioritic. Mă bucur ca un copil de acest mister pueril. Luând la pași mici fiecare părticică din gura de rai, mă îmbăt cu stropul de fericire ce mi-a fost dat. Alerg mâncând pământul de teamă ca ar putea cineva să -mi ea această stare de pomină. Nimic nu se compară cu ce simt în momentul când soarele din lunca cu păpădie își aprinde felinarele pentru a ne lumina supărările ori, din contra, bucuriile din care ne înfruptăm zilnic.

     Privesc cu sufletul însetat priveliștea ce mi se intinde în față și mă mir că această fidelă revelație a rămas aceeași, surprinzător de maternă. M-a primit cu bucuria părintelui ce-și strânge la piept odorul risipit în lume. De dorul lui chipul îi e brăzdat în nuanța holdelor pârguite, iar zâmbetul îi e o mare sărbătoare. Astfel ne-am revăzut după lungi așteptări. Ambele plângeam. Eu după o viață a mea. Ea după toți copiii risipiți prin lume.

     Mă întreb, de câtă suferință e nevoie ca acest pământ să răsufle a implinire și împăcare? Cât tribut vom plăti an de an exodului care ne sărăceste tot mai mult de oameni, oameni buni, cuminți, care, în pofida acestei cumințenii uită să se mai întoarcă?

Ne e apretat pe suflet cu lacrimi că suntem poporul cel mai împovărat de grijle care ne-au împrăștiat, la rândul lor,  prin lume ca găina orbului. 

Eu încă aștept

   

Stau într-o gară rece, la capăt de lume pustiit de zgomotul mașinăriilor ce-i cară, cu tot cu poveri, pe călătorii îmbrățișați cu drumul. Aștept să vină și pe peronul meu un tren, unul care m-ar adopta atât cât să ajung în miez de lume pentru mă convinge că și ei i-a fost dor de mine. Vreau să o cuprind cu nesaț și să -i declar că nu o voi părăsi atâta timp cât va exista străbunul dor, care s-a îngrijit mereu ca acolo, în prag de suflet să stea el, țanțoș și neaoș. 

     Acum că îmi aștept nerăbdătoare vagonul cu noroc, am timp să meditez la viața mea de mai departe, la tot ce vreau să mi se întâmple de aici în colo. Nu știu câtă fericire îmi va aduce această decizie, dar știu că tot ce vreau e să trăiesc cu plenitudine fiecare zori de zi pe care l-am ignorat în perioada exilului din mine. Vreau să-i văd chipul răsărit la geamul meu, de unde să-i surud și să mi-l însușesc pentru încă o viață. Vreau să mă regăsesc printre frunzele înnebunite de la atâta toamnă și să -mi odihnesc glezna amorțită de la cronica așteptare. Mai  aștept încă o văpaie de lumină care mi-ar confirma că tija bătătorită din fața ochilor e doar o undă verde pentru cei cu nazuințe ca mine și încă mai cred că această cronică stare mă va duce mai aproape de împlinirea propriului ideal.

    Aștept de multă vreme un tren, de-o veșnicie poate, care să-mi scoată în cale eclantante trăiri de inimă, tresăriri pe care le-aș recunoaște dintr-o mie că sunt cele pe care le-am așteptat de când mă știu. Lipsa lor m-au golit pe dinăuntru, m-au secătuit de miez. Nu mă mai recunosc, totul îmi pare străin, chiar și privirea parcă-mi e furată de grija unui răsărit pe care îl întâmpin cu nesaț în aceeași gară, care-și petrece cu ochi de gheață fiecare drumeț.

   

    

Vreau să nu mă mai iubești

     

          Imagine: pinterest.com
Gândul că l-a facut să sufere, nu-i dă pace. Nu o parăsește nici pentru o clipă regretul că n-a reușit să-l facă să înțeleagă că separarea lor e cea mai înțeleaptă decizie de până acum. 

    Era evident acest sfârșit, prea erau diferiți în gânduri, trăiri, abordări. Fiecare avea propria concepție despre lucrurile pe care trebuiau să le facă sau le făcuseră deja. Mimau un joc făcut la întâmplare și atât.

     I-a spus atunci că tot ce-și dorește e să nu o fi iubit vreodată. Ar fi vrut să-l știe în siguranță o dată cu plecarea ei, de aceea a fost sinceră când i-a vorbit despre durerea ce o chinuie de ani alături de el. Dar parcă vorbele ei nu aveau viața, erau duse de un val al cărui ecou răsuna opac în surdina unui glas înăbușit de incoveniente. Tot ce voia el să audă e că vor fi împreună până la adânci bătrâneți, că vor prinde dalbe flori îmbrățișați de același anotimp. Iar, ea, tot ce-și dorea e să uite că a trecut prin viața lui.

     - Oare a fost iubire sau un miraj toată întâmplarea din viețile lor? se întreba mereu. Nu credea că li se întâmplase tocmai lor să calce pe aceeași greblă de zeci de ori. Și chiar și așa au rămar corigenți la lecția unei căsnicii fericite. Au ratat de fiecare dată sunetul clopoțelului ce-i anunța stringent că ar putea să fie prea târziu. Dar nu, ei aveau timp pentru câte în lună și-n stele, dar de ei nu. Uitau că sufletul e tot de ce trebuie să te îngrijești în viața asta. Acum sunt măcinați de întrebări, incertitudini, regrete fără rost. 

 I-a spus că pleacă și că tot ce-l imploră, e să n-o iubească. S-o lase să zboare silită de împrejurările obscure în care se bălăcea alianța lor. Avea o ultimă și insistentă dorința: să n-o iubească, pentru ca să poată strânge la piept un alt dor, care l-ar iubi așa cum este: cu păreri de rău sau nu prea, cu dureri sau din contra cu fericirea unei evadări adulate, sau măcar pentru simplu fapt că a învățat să investească sclipire în orice răsărit. 

     O fi ascultat-o nu știe că prea o durea durerea din ochii lui, dar nimic n-o putea opri din hotărârea pe care o luase. Era convinsă că-i va trece, văzându-se eliberat de obligațiile unei căsnicii ratate înainte să fi început. Era o decizie asumată. Grea și valoros de fermă.

     

Azi voi pleca

   

           imagine: pinterest.com

     Azi voi pleca din calea unui naufragiu, nu mai vreau să-mi las corăbiile în larg. Mai bine să-și găsească obșteasca liniște la mal decât să piară în colții avizi a unor rechini incapabili să-și aprecieze prada.

   Azi voi pleca doar pentru că nu -mi doresc să te expun disecării din larg și nici să fii pradă ușoară pentru vârcolacul în al cărui duhnitoare gușă e ferecată libertatea ta. Vreau să te simți pește în marea ta și să înoți spre lume cu ochii deschiși, optimiști. 

-E greu, dar nu imposibil, îți voi spune. Te voi încuraja să te iubești mai mult, să te îngrijești de zăbrelele inimii, de rugina dintre ele ca să poată înmuguri la nevoie și alte vise. 

    Azi voi pleca doar pentru o clipă, atât cât să ajung până la colț de stradă unde mă așteaptă apa neînceputa de la răspântia zilelelor cu roșu în calendar, să-mi dea vestea unui nou început. Apoi mă voi întoarce să te privesc pentru ultima oara, cu ochii împăiengeniți de oftat. Nu-ți voi cere socoteală pentru greul din brațe și nici pentru apusul din ochii mei, în schimb voi pleca, ca să-i las timpului să te vindece de tine, de angoasa impermiabilă în care te-ai îmbrăcat de la o vreme, sper doar să nu-ți sugrume plânsul care purifică de orice încercare și să-ți găsești imensa răbdare din care discern atâtea minunății. 

    Azi am să plec, pentru că nu mai vreau să te vad imponderabil și pesimist. Vreau să te păstrez în amintire ca pe ultimul incurabil de iubire. Un nebun obsesiv de sincer în materie de tandrețuri. Așa te vreau, așa îmi doresc să te las, semânând iubire pe unde te poartă pașii. De aceea astăzi plec, plec pentru totdeauna într-o iluzie firesc de ademinitoare, plec ca să-ți las spațiu pentru propria cină de taină unde proptit în capul mesei te vei gândi poate la iluzia care am fost și n-am vrut să mai fiu.

   Azi plec.