Azi mă identific cu mama

    

     Azi mă identific cu cea care mi-a dat viață mai mult decât am făcut-o ieri sau vreodată.       Azi îi înțeleg mai mult zbuciumul când îmi spunea că-și făcea griji atunci când trebuia să plec undeva. Era ca la o veghe tot acest timp, corvoadă ce nu se sfârșea decât după ce primea confirmarea că sunt bine. Astăzi mi se întâmplă să calc tot mai mult pe acceași bătătură, dureroasă și fragilă, pe care mai calcă și azi mămica mea.  Copiii mei pleacă în lume, iar eu la vârsta de aur a tinereții mă pomenesc că umerii grei și ploile cetoase sunt doar o scuză a propriilor mele nevoi de bază-teama de a nu fi singură. 

    Azi mă identific cu mămica mea. Mă identific prin moștenirea valoroasă pe care mi-a semănat-o: copiii trebuie să-și ia zborul, să-și urmeze propria legendă pentru ca ambele părți: și mamă, și fii să trăiască deplina fericire. E greu, e anevoios de greu să recunoști că ai tăi copii sunt ditamai fată și flăcău, dar mă încred în ochii lor satisfăcuți de zborul ce li se perindă prin față și în forța unului Dumnezeu, că tot ce-i mai impozant, valoros abia urmează să  se întâmple. Mă consolez.

    Azi mă identific cu omul miraculoas din viața mea care deține în brațe cele mai miraculoase poțiuni, fiecare din ele e leac indispensabil pentru retrăirile din copilărie, pentru umerii plecați de povara grijilor, dar și pentru sarea din oase care capătă greutate cu fiecare lacrimă venită cu voie sau fără de voie. 

     Azi o înțeleg mai bine pe mămica mea, că fiecare grijă îți adaugă ani și că fiecare bucurie îți adaugă aripi. Astfel că te pomenești într-o zi mult mai bătrână decât erai ieri și mai fericită decât ai fost azi. Și datorită forței izbânde a aripilor uiți de ani și te pui iar pe așteptat, trăit și retrăit fiecare moment. 

    Azi gândul îmi zboară la mămica mea, cea fără de care nu ași fi reușit să fiu o mamă bună pentru copii mei, fără de care înțelepciunea din brațe n-ar mai sta atât de feroce. Această valoare mă determină să cred cu răbdare și încredere că am niște copii fericiți, capabili să distingă alergatul după vis, de munca pentru vis.

   Asta cred azi, pentru că  mă identific cu mama mea...

Crâmpeie de azi

    Am surprins azi ploaia cum ze uita pieziș la mine. Nu știu de unde această atitudine, de vină o fi articulațiile care o rod, ca și pe noi de la atâta nori. Nori grei, dificili care nu se prind că și ploile, cele aducătoare de răcori au nevoie de respiro.

    Azi am surprins supărarea ploii, deși nu sunt sigură că și ea a distins-o pe a mea printre miile de alte supărări. Dar, nu-i nimic, eu tolerez ploile, chiar cu toane cu tot. Le tolerez până la adulare uneori, pentru că mă limpezesc de povara pe care o duc. O fi crucea cea care ni se dă la toți nu știu, tot ce știu e că această ploaie piezișă mă încurajează și mai mult să dau "crucea jos" și să-mi doresc o altă ploaie care mă va purifica de blestemul în care mi-am ancorat viața fără să am idee cum se cârmuiește o ancoră.

    Îmi plac ploile, dar nu le încurajez să dea buzna în lume cu tot cu păcate, ci doar cu curcubeie și iepurași de soare, despre care am tot auzit că există pe "Strada Speranței". Tot pe această stradă de lumină, am auzit că cârmuiește un împărat, mic de stat, dar care face din orice umbră soare. Acum nu știu cât de adevarată e povestea de pe "Strada speranței", dat un lucru e cert, că nici acolo Măritul Soare nu e împărat atâta timp cât ochii noștrii caută doar umbre.

Cum n-am învățat să merg pe bicicletă

 

...uite că m-a apucat așa un dor să mă răzvrătesc împotriva a tot ce mă ține captivă și surghiunită în proprile concepții, decepții, frici și incertitudini. Am zis că e timpul pentru senzații tare, că, vorba fiului, cu prefix sau fără prefix la anii mei e musai să merg pe bicicletă. Da! Ați auzit bine: pe bicicletă.

Ne-am tot amuzat, citând din TATĂL lui Guguță, și hai cu bicicleta. O mamă și-un fiu trâgând de ghidonul feroce a unui vehicul arhi dorit în copilărie de orice copil-nu și de mine se pare, pentru că la ai mei patruzeci n-am mai călărit o bicicletă. N-am mai îndrăznit și gata.

O să vă întrebați: ce s-a întâmplat acum? Nimic, dar așa cum v-am mai spus, mi-am dorit să trăiesc o experiență eco în trafic. De la vrut până la făcut, vorba mamei mele, e cale lungă. Așa mi s-a întâmplat și mie.

    Prima zi am ascultat teoria predată cu multă seriozitate de fiul meu. Ba chiar, un pic din teoria mi-a ajuns până la glezne. De asta m-au convins vânătăile de pe ele. În ziua a doua lucrurile s-au complicat trebuia să demonstrez că teoria e bună, dar practica e de aur. Astfel am ajuns să fac piruiete în jurul bicicletei ca să mă cunoască, căci nu cumva să-i fi dat în cap peste noapte să mă uite. Nu m-a uitat, însă tot ce știam din ziua anterioară e că vreau să îmblânzesc fiara și să mă lase s-o îmbrățișez. M-a lăsat, ba chiar am făcut și performanța să bat mai puține mătănii decât în ziua anterioară. Dar totuși au fost câteva care îmi vor aminti mult și bine cum un fiu își ține la braț o mamă ademenită de bicicleta, pe care acum ceva ani și-a cumpărat-o din propriile economii.

    Ziua a treia a fost o delectare. Mama, adică subsemnata, a făcut performanța de a-și zburli coada în vânt, stăpânind un ditamai ghidonul. În ziua a treia ca și la Facerea Lumii, s-a făcut lumină pe „strada mea” , am găsit echilibrul de aur, prinsesem chiar și confidență în ghidon, vorba  feciorului, lipsea doar o „velohora”, dar a avut grijă instructorul meu iscusit de calm să imortalizeze propria-mi horă. Nu pot să vă descriu extazut mamei care n-a mai mers pe bicicletă de când se știe, spunând, că-i mai ușor: ”dar pentru ce-mi trebuie mie”. Uite că-mi trebuie, vreau să am amintiri dintr-un august în care mi-am promis să -mi iau de la capăt visurile, să fac o inventariere și pe toate cele ignorate, cu voie sau fără de voie să le arunc în larg să simtă briza valurilor care sunt cele mai libere în zbuciumul lor.

    În ziua a patra ceva s-a întâmplat, startul n-a mai fost start, eu cocoțată ca o Ileană din poveste pe bicicletă, deși șiretlenia aici n-are nimic cu echilibru și, din acel moment, toate obstacolele din calea unei mame cu bicicletă erau dezmerdate măcar un pic. Astfel că până în seară loc viu nu era pe picioarele care, cu o zi înainte păreau că nu mai vor să coboare de pe fiara neîmblânzită a unei copilării demult apuse.

    Azi, la a cincea zi de la prima mea lecție de ciclism stau și mă gândesc oare să fie un vis care s-a născut în vis și-i este sortit să piară cu zorii? Ori anii de „surghiun” (așa numesc eu anii în care am încetat să mai fiu eu) s-au angrenat în oase, în piele sub piele și mă țin captivă până când nu voi înțelege că mersul cu bicicleta n-are nimic cu anii, ci din contra îți adaugă ani o mie dacă știi să îmbrățișeezi la timp un fiu și-o bicicletă.

Jucăria împăratului

Trăia odată, demult, într-un regat îndepărtat, un  fiu de împărat cu chip și coroană de înger, dar ranchiunos și găunos pe dinăuntru cum nu mai văzuse de când se știe acea împărăție. Deși i s-a ursit la naștere și frumusețe, și talent, și bani- într-uncuvânt n-avea ce să-i lipsească acestui tânăr atunci când va ajunge la vârsta împărăției, el usca de ură și firul de iarbă pe lângă care trecea, până și apele înghețau la gâlgâitul lui acid.

Trebuie să știți că se născuse acest flăcău din cei mai avuți părinți  și cum le stă bine ăstora ca ei, i-a dat fiului de toate, doar-doar să fie cu stare și căutat de împărățiile cu fete bune de măritat. De toate i-a dat împăratul-tată, ba chiar și împărăteasa cea nătângă i-a șoptit la ureche:

- Ai grijă pe unde calci, că calici și opincari sunt destui să-ți puie piedici și să te facă să încurci cărările.

-N-ai grijă mămucă, pe aceștea-i văd de la o poștă și-i nimicesc cu un bobârnac. Și-i flutură-n vânt de ai fi zis că-s zidul Berlinului în vârful puștii. Dar imediat și-a dat seama că maică-sa scurtă la minte cum este nu știe nici de zidul berlinului și nici de dorința lui de-a-și încerca bobârnacii și a lăsat-o mai moale, zicând mielușește " doar știi că ursitoarele m-au binecuvântat cu cele mai fine degețele și nu mi le murdăresc cu tot felul de peri de vară" Dar el stia că de le-ndoaie ajung cât munții Făgărașului și muștereiii și neghiobii n-au decât să-i se ferească din cale. Dar tot parcă căuta o confruntare cu ei.

- Unde-s toți opincarii și nespălații de nu-i poate maică-mea suferi să-i iau la pieptănat cu puterea din cele cinci degitare?

Asta credea împărățelul atunci când era ca o trestie, o mogâlgeață cu coroniță, că pe atunci ditamai coroană purta doar Împăratul- împărăților, adică taticul, care tot credea că mogâldeața asta care-și tot flutură bobârnacii în vânt se plictisește. Și atunci nevoie în ograda palatului - moștenitorului lui are nevoie de jucării vii. Și ce credeți? A dat sfoară în țară să se inventeze ceva ce nu mai era pe lume, ceva care l-ar ține pe fiul său legat de un loc. 

Au venit la împărăție care cu boi, adevărate jucării pentru bobârnacii  iuți ai fiului său. Au fost aduși copii de prin alte împărății ca să se joace cu micul mucalit. Dar nimic, tot ce i se aducea, acesta ignora și mai vehement. Până îm ziua când bătrâna găinăreasă, i-a cerut împăratului să-i spună și ea o vorbă.

-Spune, babo, ce te tot învârți de colo -colo, spune, nu vezi că-mi pierd fiul cu zile.

Atunci găinăreasa a vorbit:

- Mărite împărate, daca tot vrei să-l legi de acest loc, scoală-te, ți-ajunge cât ai împărățit pe acest ținut, dă-i tronul împărățelului, e jucăria de care se va ține cel mai bine.

                                ( va urma)

Durere

            Bună seara, durere,
Îți scriu ca să te anunț că sunt.
 Ce mai faci? Pe unde îți duci veacul? Ce s-a întâmplat de ai uitat de subsemnata? Nu te mai dor rădăcinile, nu te mai frig măruntaiele, nici măduva nu-ți scârție ca odinioară? Cum e posibil să fi fugit de tine? De ce nu te întrebi?
   E o blasfemie la adresa ta un asemenea comportament. E un atentat la substanța ta drăguță și adorabilă. Trebuie să iei măsuri urgent, să-ți revii la forța de odinioară și să nu te lași suspectată de indiferență sau și mai și, de neputință. Tu ești invincibilă, unică și extrem de forțoasă atunci când trebuie să curmi vieți, atunci când toți te imploră să pleci, iar tu te împotrivești să mai rămâi. Ești plină de inhibiții, dar asta doar tu știi, pentru că cu mine tu ești reflexivă, devii meditativă când cazi pe gânduri și-ți revii doar după ce te-ai instalat, cu tot cu încălțări pe suflet.
Durere, tu ți-ai făcut viză de reședință pe creștetul meu, m-ai ademenit cu flori dalbe de lămâiță doar-doar să nu plătești chirie. E clar că, la cât de ofticată ești, trebuie să te ospețească cineva. De data asta am fost eu, iar altă dată poate fi oricine. Așa e?
...iar tu știi, sigur că știi că banii m-ar putea elibera chiar și pentru o clipă de povara ce ești, iar tu nu vrei decât să fii, să rămâi totuși ce ai fost: DURERE.

Echivoc

   

Fantoma nopții vine ca o nălucă asmatică peste mine, vine să mă dezumanizeze fără nici un drept de a riposta, vine să-mi ia speranța la umbră și la apropierea sinelui de sine. Mă înfață, mă strânge până la sufocare și nici măcar nu-i pasă că-mi vreau prietenul fidel-umbra mea măcar aproape, dacă nu am anii și puterea de care să mă sprijin. Această noapte e crudă și urâcioasă de la atâta ploaie, e veștedă pentru că tot ce-i lipsește într-o zi de vară e iubirea. Iubirea, acel fior după care plâng și stelele în zori când se sting și chiar ele, nopțile când pe cer apar licuricii. 
E greu să lupți la nesfârșit cu ea, cu ele, fantomele fricii și să le zăvorăști frecvent într-un trup care nu te mai ascultă. Nu te mai crede că nu poți. Ba poți, dacă de ani și ani, tot ce faci e să te bălăcești în propria văpaie golgotică. Nu te mai lamenta atât, ia atitudine dacă vrei să ieși întreg din această luptă unde sunt doar învinși.
Ia atitudine! Tu poți! 
Acum stau și mă gândesc dacă urăsc nopțile sau doar ele-mi poartă sâmbetele de când mă știu.
                      ****************
      Aceeași noapte urâciosă m-a ademenit în mrejele ei acum mulți ani în urmă, reușind să mă aducă la tăcere prin bezna necuprinsului prin care umbla dezmățată. Mi s-a proptit în retina neostoită a gândului și m-a determinat să mă supun dacă vreau să mă am. Am ascultat-o și iată-mă acum buimacă și habarnică umblând printr-un ocean de stele, ca să mi-o găsesc pe a mea. 
- Iat-o, am pus mâna pe ea, am dibuit-o prin întuneric și n-o mai las din mâini până n-o vrea singură să coboare, mi-am strigat eu visul. Și ce credeți, când, parcă mi se lăsa galeșă în brațe, a venit ea, noaptea hapsână și neconsolată de ani și mi-a smuls-o de la piept, cu chip că "stelele în zori pier". Și iată-mă de atunci umblând hai-hui prin noapte după vise și visuri care, întâmplător sau nu, îmi sunt furate de zori.
    

Lume, soro, lume!

 

imagine:pinterest.com

        În oceanul ăsta de lume stă ascunsă umbra mea, cea mai fidelă dintre făpturi și cea, care îmi calcă cel mai bine pe urme. Cu ea mă simt în siguranță, mă cred invincibilă și, surprinzător, dar mă simt cel mai frumos om. De fapt, e rolul umbrei să te facă să te simți bine cu tine și apoi cu cei din jur. Nu mi-e teamă că aș putea cădea în deznădejde, atâta timp cât umărul de care mă sprijin e prin preajmă și-mi declară subtil iubirea lui, cu el oceanul gălăgios nu mai e deprimant și nici anxios, ci din contra e prielnic și celor care nu prea o au cu înotatul.

     Am descoperit că în lumea mea și-au făcut loc multe dependențe, multe iluzii, dar și mai multe deziluzii care m-au determinat să învăț să cuprind oceanul, cel dintre pământ și cer cu ochi optimiști, să cred în dorurile lui, în bunele intenții, în amabilitatea exacebată și să mi-l fac prieten. Când am crezut că am reușit, am primit lovitura de grație-cea în care eu, dintr-un admirator omniscient, m-am trezit pe ring, unde knockouturile multiple îmi așteptau dezarmarea. N-am disperat luând-o la sănătoasa, și nici nu am fugit de umbra mea, care, cuminte, ca de fiecare dată, mă aștepta. De data asta era în ring cu mine. Era acolo, ca să mă încurajeze să fiu fermă și tenace, să mă încred în forța ei biruitoare.

   Am ascultat-o și de atunci zilnic mă urmează ca o veritabilă și bineintenționată umbră.

 

Povestea lor

    

         A apărut ca o văpaie de foc cu iz de iasomie, ca o scânteie desprinsă din mirajul unei nopți de vară, o vară în care-i aparținea și de care era tare îndrăgostită.
    Năstica s-a trezit la lătrarul insistent al lui tărcuș, micuțul de el nici glas nu mai avea de la atâta lătrat. Voia cu tot dinadinsul să-și scoată la poartă stăpâna care adormise abia spre dimineață, dar n-avea cum să știe că ea arde în focul dezolant al dragostei. Toată noaptea s-a întrebat dacă e să-l creadă pe Tudor, profesorul de matematică, că o iubește și că ar vrea-o de nevastă. Nu știe ce să facă cu toate aceste gânduri, e încă un copil, n-a terminat nici unsprezece clase, dar el o tot îndeamnă la măritiș. Și apoi își făcuse atâtea planuri, voia să se facă învățătoare, să meargă la oraș, acolo unde s-au dus multe vecine de ale ei și acum vin dichisite, înflorite ca florile în glastră. Nu știe cum să procedeze, e totuși profesorul de matematică, e omul de care s-a atașat de ceva timp și parcă acum, de când i-a spus c-o iubește și inima ei suflă altfel. Îi este drag flăcăul.

     A venit în satul lor de vreo doi ani, era un tânăr parcă rupt din poveste, înalt ca un brad, cum spune tanti Marica, vecina de peste drum, când nu știe cum să-și exprime admirația și când nu are alt grad de comparație: frumos de îți venea să te oprești în loc de la câtă lumină îi scălda chipul. 

     De cum a văzut-o i-a tot aținut calea, ba c-o vorbă, ba, începuse s-o treacă la tablă în fiecare zi, pentru o funcție, pentru un logaritm, până s-a prins că x și y sunt pe departe două simboluri matematice, ci un pretext de a-i bara calea. S-a speriat de cum au început toate colegile să se șușotescă pe la colțuri, să o ghiontescă cu câte o glumă. Ea, care nu a știut până atunci ce este acest sentiment, a intrat în gura lumii fără voia ei. De aceea, cum l-a prins într-o zi la un colț mai dosit din școală, l-a întrebat, cu ochii ieșind din orbite:

  - Dom' profesor, nu știu matale ce gând mi-ai pus, dar eu, de când ai venit în școala noastră nu mai am chip să trec pe coridoare, toți mă întreabă batjocuritor dacă matematica de  acasa e tot asa de  frumoasă ca acea din clasă. 

- Spune-mi matale, ce pot să le răspund când eu știu una și bună că matematica e aceeasi pe tot globul pământesc?

- Așa este, Nastica, toate cifrele sunt la fel, dar limbajul ei e diferit. Depinde de câtă miere pui în el ca să ajungă la inimă.

- Dom' profesor, nu mă lua matale cu din astea, spune-mi ce stie toată lumea și eu nu știu?

- Nastica, eu nu știu ce știe lume, dar ceea ce știu eu e că te iubesc și mă tot pirpilesc de dorul tău de când te-am văzut întâia oară.

Și iată de atunci sarmana fată a cam început să se chinuie, ba n-o prinde somnul într-o seară cu lună, ba câinii vecinului n-o lasă să pună geană pe geană și tot așa până a înțeles că matematica lui Tudor e cea mai scumpă din toate. Nu știe dacă vor descoperi împreună formula ideală, dar de una e sigură- fluturii care-i dau târcoale de la o vreme mănâncă tot ce însemnă rațiune. Tare se mai teme că o s-o mănânce pe toată, deși e conștientă că ar fi în stare să-și urmeze visul chiar dacă povestea ei se va transforma în povestea lor.

  

Obsesii

       

                                                         Pinterest.com

       Cu toții avem obsesii,  frici, vise și visuri, succese și insuccese, regrete care plâng "după ce am făcut" și "după ce puteam face", dar ne e teama, la un moment dat, să recunoastem că fac parte din noi și că fără ele nu am fi noi înșine. Aceste "nimicuri" obsesive ne controlează pulsul memoriei, ne teleportează într-un trecut ezoteric și ne obligă să ne sacrificăm unor străine idealuri, ne împiedică să fim lucizi și sinceri atunci când privim în viitor, spre visuri, care ajung să devină materie doar dacă sunt urmate cu obsesie. Acestea două: visul și obsesia, conduc spre succes când ne detașam de "nu pot", de oameni, pentru care "a visa" este pură nebunie. 

   A început să se îndrepte spre țel purtat  de nevoia de a-și demonstra că poate, că nimic nu-i  va  sta în cale atunci când își dorește cu adevărat ceva, mi-a spus Andrei. Era convins că viața lui trebuie să fie alta decât a parinților lui, trebuia să le demonstreze că viața nu este făcută ca să fie trăită la limita sărăciei, ca fiecare are dreptul să creadă că de el depinde ce culoare din curcubeu va avea. Galbenă care îl va conduce spre căldura unei vieți de familii tihnite, roșu care îl va ameți în mrejele unei lumi agitate și frustrante ori indigoul care-i va ajuta să le aibă pe toate celelalte culori doar îndreptându-se obsesiv de insistent spre ele. Asa a început să se construiască lumea lui. La început a lăsat să-i încolțească cel mai năstrușnic vis de până atunci, va fi cel mai bogat om, un om care le are pe toate: și bani, și casă, și masă și va împărți din toate acestea cu cei care l-au încurajat să le aibă.

Intâmplător a dat de un citat celebru, a lui Grant Cardone  care spunea exact ce credea și el: "Nu primi niciodată sfaturi de la cel care renunță" era mesajul care-i întărea convingerea despre forța lui "pot" și "vreau", a înțeles atunci  că a te îndrepta spre vis înseamnă să nu renunți la ceea ce te face ferm în fața provocărilor. 

   Într-o zi și-a făcut nod visul și a pornit să adune stele de pe un cer imens, a început a îmburca în traistă fără să se mai gândească de are nevoie de atât de multe - tot ce știa e că trebuie să aibă de unde alege în caz că ar putea să se-mpiedice. Și s-a împiedicat, a căzut, s-a ridicat și iar a căzut, până la momentul în care a înțeles că trebuie să se proptească în ceva, și atunci s-a agățat de vis, de acelaș vis, doar că de data asta mult mai obsesiv, cu ardoare, cu tenacitatea neînvinsului și a reușit să stea așa până s-a convins că nimic nu e mai dulce decât o lume văzută de la înălțime. Înălțimea unui vis realizat în care ai crezut și l-ai urmat obsesiv.

   

   

    

Oamenii pe care-i iubesc...

   

pinterest.com

 ...nu prea am prieteni, în schimb, am mulți oameni pe care îi iubesc și oameni pe care încerc să îi iubesc.

     Oamenii pe care îi iubesc sunt centrul universului meu, sunt puntea de legătură dintre suflet și cuget. Ei sunt garantul că viața te iubește și că tot ce vei face nu te vor condamna, nu te vor trăda.

    Ca oricărui om mi-e frică și mie de decepții, dezamăgiri, mai puțin de bârfe. Deși, cele din urmă au cel mai mare impact asupra unei societăți, cu oameni care nu prea au cu ce se ocupa, trăiesc din pomene deochiate, din iluzia unor timpuri când pâinea era două copeici, din ce-o mai făcut cutare sau de ce cutărică e ursuz, are vreo boală, ori ce? Acesta e tabloul, de cele mai multe ori, condimentat cu „ihuri”și „ahuri”. Nimic mai deprimant decât moldovinismul ăsta bolnăvicios de care nu ne dezlegăm atâta timp cât așteptăm „sputnicul” să ne pună zile în traistă, ori „ghimnastiorca” pe care o ținem în dulapul din casa mare, acolo unde cândva doar busuiocul și prosopul cu horboțică avea dreptul să stea. Azi așteaptă „parada” și e tare mândră că sofca bunicăi nu dă drumul la molii, că de altfel, după atâtea decenii mai rămâneau doar nasturii cei „iubileinâie”. Pe acești oameni încerc să-i iubesc, pentru că mi-e milă de ei și de bezna în care s-au pomenit.
   ...Și cum spuneam, nu prea am prieteni, dar am oameni pentru care aș merge în lume să adun zile, dacă mi-ar cere-o, aș săpa în piatră seacă ca să scot la lumină firul de nisip salvator, aș umple cu imaginea lor tot universul, doar se va face mai bun. 

    Acești oameni mi-au inundat viață cu fire de soare. 

Cum aș putea să nu-i iubesc?

 

Invazia de alb

   

pinterest.com

      Dulceața florilor de cireș e mai tandră și mai vărătică decât în alți ani, e mai catifelată când ți se lasă în palmele trudite de la atâta arat, e mai îmbălsămată decât orice parfum, chiar și decât aroma unei nopți de vară în care culegi stele ca să-ți faci salbă pentru toate dorurile din lume, e mai aromată.

    Această primăvară năbădăiosă își ține ferecată rochița cu floricele și condurii de cristal cu zece zăvoare sau poate i-a agățat în palatul de cleștar al suratei și acum n-are cu ce ieși în lume ca să aducă soarele. A uitat năstrusnica că oceanului de alb, abandonat în coroana pomului, are nevoie de îmbrățișarea caldă a soarelui pentru a se contopi cu ramul într-o beție de sărutări tandre. A abandonat și sufletele noastre înghețate de la atâta iarnă sub paltoanele ciufulite ale sorții, lăsându-ne străini și veștezi de atâta așteptare. 

    Primăvara aceasta suntem albi de așteptare, tânjim să ne scoatem diademele de cireș la plimbare prin câmpuri mătăsoase, cu boboci de migdale la braț. Suntem nerăbdatori să ne înfățișăm codrului ca la altar, cu dragoste fidelă și sinceră să-i mulțumim pentru speranța că verdele va invada lumea și-mpreună cu oceanul de alb va răspândi în lume nu doar materie, ci și spirit. Oamenii vor iubi mai mult, se vor juca interminabil cu viața, aducând-o la vârsta puierilă de cândva, o vor lăsa să zburde prin coclauri, iar seara îi vor așterne cearșaf alb pentru ca somnul să-i fie odihnitor și prielnic pentru faptele năstrușnice de a doua zi. 

     Uite așa vrea viața să trăiască, vrea să fie regină într-un trup sănătos, unde candoarea albului să stăpânească cea mai enigmatică insulă-veșnicia.