imagine:pinterest.com
În oceanul ăsta de lume stă ascunsă umbra mea, cea mai fidelă dintre făpturi și cea, care îmi calcă cel mai bine pe urme. Cu ea mă simt în siguranță, mă cred invincibilă și, surprinzător, dar mă simt cel mai frumos om. De fapt, e rolul umbrei să te facă să te simți bine cu tine și apoi cu cei din jur. Nu mi-e teamă că aș putea cădea în deznădejde, atâta timp cât umărul de care mă sprijin e prin preajmă și-mi declară subtil iubirea lui, cu el oceanul gălăgios nu mai e deprimant și nici anxios, ci din contra e prielnic și celor care nu prea o au cu înotatul.
Am descoperit că în lumea mea și-au făcut loc multe dependențe, multe iluzii, dar și mai multe deziluzii care m-au determinat să învăț să cuprind oceanul, cel dintre pământ și cer cu ochi optimiști, să cred în dorurile lui, în bunele intenții, în amabilitatea exacebată și să mi-l fac prieten. Când am crezut că am reușit, am primit lovitura de grație-cea în care eu, dintr-un admirator omniscient, m-am trezit pe ring, unde knockouturile multiple îmi așteptau dezarmarea. N-am disperat luând-o la sănătoasa, și nici nu am fugit de umbra mea, care, cuminte, ca de fiecare dată, mă aștepta. De data asta era în ring cu mine. Era acolo, ca să mă încurajeze să fiu fermă și tenace, să mă încred în forța ei biruitoare.
Am ascultat-o și de atunci zilnic mă urmează ca o veritabilă și bineintenționată umbră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu