Tații vitregi

imagine: facebook.com

     Încep această poveste inspirată de un articol citit recent. Se numea "Tații vitregi nu sunt tați", de fapt autorul își alege titlu inspirat din "gura târgului", dar, accentul cade, nemijlocit pe ideea că acești oameni- tați au tot dreptul să fie strigați pe nume atunci când țin locul unui tată, chiar și fără ADN, dar face sacrificii enorme pentru ca viața copilului care și-a asumat-o, adoptat-o, să fie minunată.

  M-am trezit, așa cum spuneam anterior, pe la vârsta de 3 ani, fără tată, fără un tată care să mă inspire, să mă încurajeze sau pur și simplu să mă iubească pentru că sunt. A plecat să fie tată vitreg pentru alți copii, la fel adandonați de tatăl lor. Nu mi-a părut rău că acești copii aveau să-i spună pe nume tatălui meu, astfel viața,  îi dădea o șansă să se izbăvească de acuzele propriei conștiințe. Altceva m-a durut, și anume negarea, renegarea propriilor copii. 

     Nu am uitat viața împovărată de griji și nevoi, nici cearcănele mămicăi de la atâta neputință și dor nu le-am uitat, dar, asta nu m-a împiedicat să-l iert, iar atunci când l-am întâlnit nu i-am reproșat nici  măcar vorbele acide ale copiilor din mahalaua noastră "tu nu ai tată, dar eu am!", pe care le port ca pe un blestem și azi. Nu am făcut-o poate din prea multă iubire pentru el, sau pentru mămica care ne-a creionat un portret al ADN-ului din noi superb, îndemnându-ne să ne respectăm rădăcinile, că și așa sunt mult prea fragile, ci dintr-un mare drag de omul care ne-a devenit între timp tată vitreg. 

    Tată vitreg, în concepția acelui care ne-a adoptat cu sufletul, însemna să faci casă pentru ei, copiii, să pui pe masă atât cât să le ajungă fiecăruia, însemna cuvinte tandre și de alint, însemna să ții loc de "ambrazură" atunci când vărguța năzdrăvană își căuta un punct de reper în persoana subsemnatei, însemna stat pe genunchi și nopți nedormite, dar și colete imense atunci când viața ne-a dus în lume. Acest tata vitreg, a făcut ceea ce nu a făcut tatal meu adevărat, mi-a purtat sora în brațe ca un adevărat munte de om, deși, în realitate era pe departe un munte. Acest om m-a ajutat, pe mine și frații mei să săpăm la rădacini și să dăm de viață, o viață nouă în care nu există tați și copii vitregi atâta timp cât sunt făcuți din IUBIRE.

    Acest om este tatăl meu, e bunicul copiilor mei. Acest om e cel mai veritabil tată.

Azi mă caut

   

   Azi mă sufoc, mă pierd printre cioburi de "a fost" și "sunt", mă pierd în disperarea mea cronică, aproape abulică, fară puterea de a riposta. 

    Azi sunt și mai neputincioasă decât ieri și mai infirmă decât voi fi mâine, pentru că pierderea este irecuperabilă, m-am pierdut pe mine. Nimic nu mă poate întoarce la ceea ce am fost. Sunt. Știu că sunt o nesuferită incorigibilă, o nimfomana făra dreptul la "a fi". Dar tot ce știu sincer, e că nimeni nu-mi poate lua fericirea din obraji. Ridic ochii spre cerul vieții mele, mă agăț de el ca de ocean soarele și-mi scald senină fericirea, uit de toate căutările din lume, uit că vreau să te inventez, uit că m-am pierdut prin miriști de suflet și că mai caut să îmblânzesc destinul ăsta sadic de care nu mă pot izbăvi oricâtă alifie n-aș turna între spițe. 

    De când m-am născut am dus-o greu. Pe la vârsta de 3 ani, m-am trezit fără tată, fără un tată de care să-mi agăț destinul, fară umărul pe care mama să-și sprijine capul cât eu mă legănam în poala ei. Am rămas de atunci cu impresia unui braț amputat, un braț de care mereu mi-a fost dor și pe care, am avut impresia, că l-am gasit peste ani. Dar nu mai era la fel, nimic nu mai era la fel: nici eu nici brațul. Era îmbătrânit și secătuit de același destin-greu de dus și meschin. Mi-a spus că a plecat purtat de avântul tineresc și s-a împotmolit în propria beție, iar când și-a

 revenit n-a mai găsit drumul de întoarcere și a rămas să zacă de partea cealaltă a baricadei-în mocirla unei alte vieți, din care a scapat și el cu sufletul amputat și eu orfană de tata. L-am jelit atunci, i-am plâns în poală, dar brațul pe care l-am tot implorat n-a mai dat semne de viață decât după ce am sfidat soarta și am spus DA. Eram convinsă că sunt salvată, că izbăvirea mea infirmă vine gâlgâind din acel da, despre care ieri nu știam nimic, dar azi știu și mai puține. 

    Azi mă caut pe mine, nu mai caut brațul lipsă. Am înțeles că nimic nu mai e la fel dacă te-ai pierdut pe tine, de aceea azi, mă caut.

Mă caut și sper să mă găsesc.

    

   

Purificare

     

Ploaia mă spală de păcate, de uitare și neuitare. Mă revigorează, ștergând orice umbră din păcatul suprem. Ea mă deconspiră, mă dezghioacă de secretele ticăloase, mă pune față-n față ca la o spovedanie cu ființa mea, știe că am nevoie ca orice om de altfel, de o baie caldă, cu stropi plângăcioși, dar puri. Nu mă condamnă că am trăit în păcat, urând, iubind, ci din contra, mă ia în brațele-i de umbrelă protectoare și-mi mângâie obrazul crispat de jocurile hazardului. 

    Azi ploaia m-a surprins sub umbrela mea, pe strada mea, unde păsări cântătoare erau aliniate într-un cor de voci: toate aveau ceva de spus, toate voiau să fie auzite și mângâiate pe cap. Dar cine să o facă când eu eram sub umbrela mea, o adevărată cochilie împotriva necazurilor și supărărilor. Mă ascunsesem acolo ca soldatul după ambrazură, pitulită bine și cu încrederea că nimic nu mă poate afecta cât stau sub pălăria ei. 

    Ploaia, ca orice femeie, știe să facă legământ cu sufletul, cu dorul, cu emoția - e mai empatică ca vântul, care s-ar părea că vrea să te mângâie când îți trece pe dinainte, dar nu, nu are nici un dram din bunătatea ploii, nici soarele nu ar putea să-i ia locul când vine vorba de emoție, acesta, e suficient să se supere și  îți   aprinde imediat în obraji felinare multicolore. Dar, iată ploaia, ea va găsi mereu timp pentru durerea ta, va avea suficientă răbdare să te asculte veghindu-ți trăirile într-un colț de umbrelă.

 Cine, dacă nu ea te ademenește să pășești desculță prin bobițele de cristal, ca să te vindece de regrete, de ani? 

Cine dacă nu ea sapă în piatră pentru a da de izvoare trainice, cu apă vie și vindecătoare? Cine...?

Iubire

    

pinterest.com

     Ți s-a întâmplat vreodată să te împiedici și să cazi în momentul când ai vrea mai puțin să ți se întâmple asta? Cu siguranță, pentru că și eu am pățit-o destul de urât într-un moment când tot ce-mi doream mai mult  era să fac impresie, să dau bine. Uite că aceste momente rămân impregnate în memoria noastră și de fiecare dată, când urmează scene similare te concentrezi cu toată ființa să nu te faci iar de poveste. Dar de unde? apar altele și mai nasoale și mai jenante. 
    De exemplu, azi mi s-a întâmplat să fac o ditamai piruietă în fața sorții, să bat chiar și mătănii. Am bătut... ca să fie tot tabloul perfect. M-am ridicat, am dat cu privirea prin unghere și, capul sus!

    Nu știu cum e la alții, dar eu când am ocazia prefer să nu fug, să nu mă eschivez de la ceea ce ar putea însemna ieșirea mea în larg, ci din contra, activez instinctul de autoapărare - conștientizarea. Conștientizarea că am în față un caz aparte și trebuie să-l iau ca atare, conștientizarea că  tăcerea e de aur, doar dacă dai nas cu un ditamai filozoful, dar... în alte condiții, riști să fii luat de prost. Și cum nu vreau să fiu neam cu Păcală și mai stiu că cel ce tace consimte, ripostez, că... doar nu vreau să fiu  momeală. Așa că las să triumfe zisa mea: Revendecă-ți dreptul la replică și nu lăsa norii să-ți tulbure privirea, asta ar însemna să îngenunchezi mereu. 

    Fii morală, senină  și, nu uita să fii umană, asta te ajută să rămâi integră.

Clipă și Oameni

  Dnei Rodica Gavrilița, un om luminos din viața mea

 pinterest.com

                                                        

          Azi m-a vizitat Poezia. A bătut la poarta zilei mele de joi misterioasă și cochetă, cu corp de atlet și aromă dulce-amaruie de cafea, a venit ca o divă savuroasă această poezie și mi-a sărit în brațe de cum s-a văzut în casă. Mi-a făcut îndrăzneț cu ochiul și ne-am prins într-un dans fără pereche- ea, poezia și eu-umilul muritor. A durat acel vârtej cât clipa de iubire, cât "te iubesc-ul"  pe vârf de buze, cât ochiul de lumină în geana nopții, dar a fost de-ajuns ca să rămână acolo, într-un suflet ce tânjea după căldură și lumină. 

   Azi m-am întâlnit c-o Poezie. M-a invitat într-un târziu, când vraja s-a mai risipit, la o cafea. Ce mai cafea! O cafea cu aromă și gust de duminică, cu horboțică și mama în cap de masă. Ce mai cafea! Ce mai fericire când toate în lume îți sunt prieteni: și florile, și umbrele, și oamenii - toate sunt experiențe de pe Strada Bucuriilor Pierdute, din toate ai învățat și ai găsit suficiente motive să-i inspiri și pe alții. 

    Mi-a venit la prag Poezia, m-a strâns la piept ca o mamă, cu tot cu cicatrici, cu doruri și misterul unei matematici nedeslușite de secole și a rămas smerită în prag până am invitat-o la masă. Ce mai masă! Ce mai mireasmă! Aveam și ceai și pădurea deasă, și albul zilei și câmpia de acasă. 

    Mi-a venit la prag Poezia și a rămas să-mi vegheze Fericirea Simplă, zâmbindu-mi dintr-o carte- FRUMOASĂ DEPENDENȚĂ.

   Mi-a intrat în casă Poezia, mi-a zâmbit cu ochi de primăvară și mi-a confirmat că sublima clipă ar putea lua drumul pribegiei dacă n-aș avea suficient curaj s-o rog să mai rămână. Am pus-o la masa, că doar așa se primesc musafirii, am rugat-o să guste din bucatele simple, binecuvântate de același Dumnezeu - SUFLETUL. 

   Azi am primit în ograda sufletului meu Poezia. I-am oferit găzduire, lăsând-o pe ea să aleagă în ce colț de ogradă i-ar plăcea să guverneze: în suflet, la suflet, pe suflet. I-am spus că oriunde nu se va cuibări o voi curta, o voi alinta doar să mă izbăvească de zile nefaste și prietenii false.

   Azi găzduiesc Poezia și mă simt privelegiată stând CU VIAȚA LA O CAFEA.

    

    

Poveste

pinterest.com

  E aproape miez de noapte, dar somnul, bată-l vina, se lasă așteptat și azi. O chinuie seri de nesomn, o chinuie și gata gândul că prăpastia ce s-a lăsat între ei este mult prea sângerie și riscă să rămână  așa mereu. 

 L-a lăsat să plece, chiar i-a urat să fie fericit, deși, gândul că nu-i va mai simți căldura brațelor după o zi de muncă i se pare de-a dreptul traumatizantă. I se pare că se sufocă, că n-are aer, că lumea ei s-a întors cu susul în jos și nimeni n-o mai poate aduce cu picioarele pe pământ. Dar azi e mai greu ca niciodată, azi e ziua când ei doi s-au întâlnit, și-au vorbit într-o limbă comună - a dragostei. Azi retrăiește fiece moment și-i pare că lumina unei dimineți ar putea doar să-i amplifice dorul. Nu știe ce va face cu el, dar e convinsă că perspectiva unei vieți solitare n-o ademenește, de aceea vrea să uite că a fost trădată, uitată ca un pardesiu în foaierul unui teatru de păpuși. Acest sentiment n-o lasă să

 trăiască, să iasă pur și simpu în fața soarelui și să-i zâmbească, să se îmbujoreze în fața lui ca o copilă. 

    De cum s-a trezit, a dat cu un pic de rouă pe față, a ieșit în grădina casei să culeagă un pui de lumină pentru a și-l pune pe chip, a ciugulit aromă de tei și cu rochița de albăstrele pe ea, a pornit să culeagă boabe de speranță și frumos din copleșitoarea lumea a basmului din grădina casei părintești. N-a mai putut face fața prea mult misterului că de odată, de prin mărăcinile vecine și-a făcut apariția o umbră... Era Nelu- prostovanu, cel mai ironizat coleg de clasă. Cel mai batjocorit dintre toți doar pentru că era diferit, doar pentru că lumea în care se simțea bine era străină celor de vârsta lui. Îl iubea pe Dumnezeu, iubea liniștea și cărțile. Acesta era păcatul lui. De aici și porecla și atitudinea mea și a altor copii față de Nelu. Nu l-am văzut de când am plecat de acasă, dar nici n-aveam cum- a plecat imediat cu ai lui undeva, unde nu știa nimeni? Acum iata-l în fața mea: un tânar carismatic, cu o figură atletică alergând după fluturi, cum aveam să aflu mai târziu. Era pasionat de aceste insecte firave și misterioase, avea în colecția sa peste 100 de specii rare, adunate de prin toată lumea. Spunea că-i mai lipsește din colecție un exemplar foarte rar, un fluture împărătesc care își are țara de origini aici. Atunci chiar credeam că e vorba despre cine știe ce specie incognito, dar mai apoi i-a spus că dorul de ea l-a adus acasă.

    - Salut, Adina!

    - Nelu, tu ești? Atât a reușit să vorbească.

    - Stiam că am sa te găsesc aici, mereu te ascundeai de lume când erai tristă, îmi amintesc foarte bine de zilele în care plângeam de supărare împreună cu tine: ba după un cățeluș rănit, ba de un cuvânt, ba de-o iubire neîmplinită. Da, știu și despre asta!

      - De  unde știi? De ce ai tăcut atâta? Au fost atât de multe zile în viața mea când am avut nevoie de un prieten, de un umăr fidel și n-a venit nimeni. Acum de ce ai venit? Ce te-a adus aici?

      - De tristețea ta, am fost chemat, de tânguiala nopților albe am fost strigat și acum că sunt aici îți cer să nu mă izgonești, dragă Adina. Tu ești fluturele alb ce m-a adus în grădina cu mărăcini, tu- mi lipsesti pentru a cunoaște desăvârșirea absolutului. 

La o asemenea descoperire nu s-a așteptat Adina, să-l întâlnească pe colegul ei față de care nu avea nici un sentiment pe vremea când erau școlari, ba, din contra își bătea joc de el ori de câte ori se ivea ocazia. Avea chiar și un obicei al ei, să-l tachineze când mergea să o conducă acasă: Ionică-bostănică. Așa i-a spus multă vreme până când nu i-a mai fost interesant acest joc. Acum, iata-l aici, salvând-o de tristețea imensă de care suferea de o vreme bună.

    - Nelu, cum de ai știut că am nevoie de tine? De un suflet cuminte și bun ca tine?

     - Adina, pasiunea mea pentru fluturi n-are limite, după o nouă specie aș merge și la capăt de lume, dar  pentru tine aș face înconjurul lumii ori de câte ori mi-ar fi dor. De asta și sunt aici, nu mă pot bucura îndeajuns fără tine de mirifica lume a mea. Te invit să fii regina vieții mele, fluturele alb după care sunt gata să alerg o viață dacă mi-ar cere-o.

   La o asemenea declarație Adina n-a visat nici chiar când credea că face parte dintr-o poveste frumosă, dar acum când sufletul ei plânge din iubire pentru un vis efemer, nu știe cum să reacționeze. Pe de o parte suferea enorm, iar pe de altă parte chipul de atlet chipeș și declarația de dragoste a lui Nelu i-a dat încredere că viața trebuie privită cu drag din orice unghi, din orice perspectivă pentru că nu știi de unde iese un Nelu îndrăgostit de tine așa cum ești: firească și nemachiată.

     

          

 

Prisaca cu minuni

                                                           imagine: pinterest

 

Fluturii trăiesc doar o zi pe pământ...

       În plina vara, pe aproape de Moși, mă gândesc că n-ar fi rău să fac o escapadă de  pomină, despre care îmi voi aminti toate verile de acum în colo, la prisaca lui moș Fotea, un albinar cu mierea și nectarul in oase. Bătrânul prisăcar trăia pe dealul lui Visarion, mai aproape de pădure, unde copilașii lui dragi, așa-și numea cei 100 de stupi pe care-i întreținea, să se simtă bine, având aproape și floarea de tei, și floarea de salcâm, dar și toate florile câmpului din care să se îmbete la o primă sărutare. Atât de mult își dorea moș Fotea ca albinele să trăiască în raiul prisăcaresc pe care l-a creat. Din experiența lui de albinar, știa foarte bine că albinele roiesc, de nu le plac condițiile de trai în stup, de aceea le așternea arome care mai de care mai frumoase cât e ziua de lungă.

    Am luat la pași mărunți dealul lui Visarion, și până la ridicarea soarelui de-o suliță pe cer am ajuns la cea mai pitoreasca prisacă - cea a lui moș Fotea, albinarul căruia i s-a dus faima în toată Valea Cumpenei. Curios, am vrut să mă conving cu ochii mei. Ajuns acolo, mi-am dat seama că nici un loc în ținut nu-i semăna, mi-am zis de cum am pășit pe colnic. Pe coasta de deal, sub piscul abrupt stăteau ca la închinăciune zeci de căsuțe multicolore, care se contopeau firesc cu florile câmpului și mireasma codrului sub care își înalțau trufaș aerul de regine. Totul in jur era poveste, împrumutase și câmpul și ceru cromatica unui curcubeu splendid când, de odată un nor de fum negru și balauros mi-a impăienjenit retina - era vraja unui roi grăbit să ia drumul pribegiei cât Regina- Mama nu e cu ochiul pe el. A luat-o la fugă prin măraciniș, prin ponoare, abandonând cu înverșunarea căldura unui rai gătit ca de sărbătoare de moș Fotea.

   Atâtea încercări m-au copleșit în acel moment, că deja mă vedeam polen pentru albine, dar, de undeva din inima prisacii a ieșit bătrânul albinar și m-a asigurat că, atât cât mă aflu pe moșia lui, nimic rău nu mi se poate întâmpla. M-a pus la masă, m-a servit cu sirop de floare de soc, îndulcit cu miere de mai, oblojindu-mi astfel tremurul din oase care nu mă lăsase nici atunci, nici multă vreme după aceea.

Datorie

    Se lăsase primăvara peste sat, se lăsase și peste geana reavănă a colnicului de unde își trăgea rădăcinile. 

   Era obosită și chinuită de nesomn când s-a auzit strigată. Cine o fi? Părea un glas cunoscut, dar cui aparținea vocea nu știa și gata? A mai durat un minut până vocea care o chema i-a blocat trecerea.

- Unde te grăbești, fato, de ce nu vrei să-mi vorbești?

- Mai suparat, Dorele, atunci când mi-ai zis să te las în pace. Ți-era rușine cu mine, Dorele, dar acum te înfoi ca un cocoș că nu te mai cunosc. Pleacă în voia ta și lasă-mă și eu să fac la fel.

- De unde ai luat-o Anișoară că mie mi-e rușine cu tine? Cine ți-o făcut inimă rea?

- Vreau să mă lași în pace, pentru că sufletul meu nu-ți mai aparține, cum nu-mi mai  aparții nici tu. Ești un vis care s-a spulberat într-un zori, atunci când ai renunțat la mine, fluturându-ți cămașa de cocoș dispuiat. Azi chiar nu-mi mai pasă dacă suferi sau nu.

Asta i-a spus și s-a aplecat peste apa din cișmea care-i găzduia cu sinceritate secretele de fată rănită. Dar nu s-a lasat înduplecată de tânăr nici atunci când acesta a vrut să-i fure o sărutare pe motiv că ar fi ultima. Nu voia Anișoara sub nici un chip să-și arate neputința, deși, de trei luni de când a plecat Dorel, geana ochiului nu i s-a uscat și tot ce voia acum e să-i sară în brațe și să-i spună cât i-a fost de dor. Dar n-a făcut-o! Se simțea rănită, abandonată.

  Anișoara era orfană și avea patru frați în grijă, dar nimeni și nimic nu putea s-o sperie, pentru că tot ce voia copila e să le fie o mamă grijulie fraților mai mici. De aceea când a început să-i ațină calea Dorel, s-a speriat pentru frații ei, dar nu putea să-și înterzică iubirea pentru flăcău, care ba-i ieșea în cale când mergea la gârlă să clatească rufele, ba-i ducea cofa cu apă atunci când o întâlnea la fântână,  a ajuns  chiar  să-i caute privirea la fiecare colț de uliță. Baiatul pe dată a înțeles că fetei îi cam ard tălpile dupa el și credea că aceasta îl va aștepta oricum. Dar uite că întâlnindu-l nici nu a dorit să-l privească în ochi, pe el, tânărul dezmierdat de toate fetele. 

- Cine se crede ea? și-a spus Dorel. El care a avut toate fetele pe care le-a dorit, acum stă aici și se roagă de ea să-i dea o sărutare. 

- Bine! a zis Dorel, eu plec, dar să știi că o fac pentru totdeauna. Ai grijă să nu mă chemi înt-o bună zi, a mai strigat el  amenințător. Și a plecat fluierând printre straturile de păpădie ce se aliniau ca un pod de flori sub care urma să treacă convoiul nupțial. 

Anișoara și-a tămăduit plânsul cu apă rece din cișmea și s-a grăbit acasă că uite, venea amiaza, iar ea aproape că uitase de grija ei de mamă. S-a blestemat în gând pentru acest fapt și a zbughit-o pe cărărușă la vale unde o așteptau patru guri flămânde.

    Întâlnirea cu Dorel i-a cam stricat ziua, și-a zis fata, mereu se întâmplă să dea peste o cumpănă care s-o împedice să înceapă sau să sfârșească ziua fără peripeții. Iată, de exemplu ieri, a trebuit să calce într-un cui ruginit și azi să schiopăteze, ce-i drept l-a pus ea în gaz de avioane, cum a învățat-o baba Serafima, dar o mai doare și azi. Iar azi de nicaieri trebuia să apară și Dorel, despre care auzise că plecase la oraș după "marfă proaspată". Așa se auzea prin sat și a auzit și Anișoara, care se topea în taină de acest dor neîmpărtășit. 

  Dorul e mare pacoste la casa omului și-a spus Anișoara. Dar cum s-a auzit strigată de surioara ei cea mai mică, a și zbughit-o în casă să vadă ce-i fac și ceilalți frați. Știa fata că cei mici sunt averea ei și nu se știe dacă se va găsi cineva să o ia de nevastă cu patru copii. Colegile ei avem optsprezece ani și deja erau așezate la casa lor, dar ea nici la învățătura nu s-a dus doar din cauza că riscau cu toții să ajungă la orfelinat, după moartea părinților. 

  Tare și-a mai dorit Anișoara să se facă contabil, să vină în sovhoz și să bată la cifre pentru tot satul, dar soarta i-a dat altceva, luându-i un vis greu de dus. I-a luat visul de a învătă odată cu plecarea mamei, care a murit lăsându-le straine pe lume. Pe tata l-a pierdut când avea 11 ani și de atunci și până acum tot ce a învățat e cum să se descurce într-o lume în care fiecare are nevoile lui. Aceste învățături i-au prins bine cu adevarat după plecarea mamei, care a reușit să-i spună: Anișoara, indiferent de greutăți să nu renunțați una la alta. Asta face de atunci și simte că ar fi făcut-o chiar dacă cuvântul mamei era altul.

  Mama Anisoarei a crescut la casa de copii, astfel și tata, de aceea după plecarea lor au rămas singure pe lume cu durerea și neputința. Cui să-i spună că Violetei i-a intrat un spin în talpă și că plângea speriată de se auzea din șosea sau că Maricica este deja fata mare, ieri i-au venit pentru prima dată nevoile celea care spune că o fată este pe cale să devină femeie? De Veruța și Ioana nu zice nimic, ele sunt ajutoarele ei. Anișoara pleacă la piață, la norme, dar pe ele le lasă cu toată gospodăria și să vezi nevoie, ele se descurcă la fel de bine ca ea. Vrea să aiba de toate, ca uite cele doua surioare vor să se facă învățătoare și ea va face tot ce-i stă în puteri ca să le împlinească visul, măcar lor să le fie mai ușor în viață. Și meditând zilnic la grijile și nevoile ce-o leagă de casa părintescă, a înțeles că datoria pe care o are în această viață o face puternică și de neînvins. E sigură, dacă ar fi să-i ceară sorții un destin mai usor, ar face-o pentru surioarele ei mici, care au nevoie de iubire și o viață mai ușoară.

  E seară. De pe prispa casei părintești apusul e splendid, fierbe de culoare și se extinde ca o lavă peste satul încă în forfotă. Anicuța mai are încă multă treabă chiar dacă noaptea îi bate la prispă, ea se grăbește să le pună pe toate la punct. Dă o fugă la fântână după o galeată de apă rece că abia spre seară și-a amintit că toată ziua a alergat prin harman, uitând de ea. Nici n-a reușit bine să iasă pe portiță că umbra din fața ei a început să vorbească.

- Bună seara, Anicuța, hai, să te ajut că-i noaptea afară!

- Ptu',  mai Scridon, ce m-ai mai speriat! Ce faci aici? De unde te-ai luat, s-a rățoit fata?

- Nu te speria, Anicuță, am venit să-ți vorbesc.

-Despre ce, Scridon, ori crezi că la ora asta nu am alta treabă? Știa fata că băiatul suferă de dorul ei, dar nu i-a spus-o niciodată el, iar ea credea că e foar un zvon. Ș-apoi, chiar dacă era adevarat, n-avea cum să-l ajute că ea era orfană, avea patru surori și încă un harman de prășit, iar Scridon unicul copil la parinți, cu mamă și tată, care voiau să-l facă agronom. Dar eu, ce puteam eu să-i ofer? O casă de copii straini și sărăcia unei curți de la periferie?

- Anicuta, să știi că sunt gata oricând să te ajut la toate treburile și să-mi asum o parte din poverile tale, doar cere-mi. 

- Mulțumesc, Scridoane, dar sunt obișnuită să nu mă bizuiesc pe nimeni, și nici să bat cu piciorul în problemele mele, fără să le rezolv. De când a murit mama nimeni nu ne-a trecut pragul să ne întrebe de sănătate, darmite să ne ajute. Așa că-ți mulțumesc, ia mia spus ea.

- Nu, Anicuță, nu mai înțeles, eu vreau să te cer de soție, că de când te știu îmi ești dragă și nu mai vreau să trăiesc nici o zi fără de tine. Și dacă o să-mi permiți o să te port la braț toată viața. 

- Nu pot, bade...

- Uita-te în ochii mei, Anuță și hai să facem casă împreună. Îți promit să ne îngrijim ca niște părinți adevărați de surorile tale. Sunt gata să le fiu frate de-ar vrea!

- Ce să-ți spun, Scridoane? am o datorie și-n fața ei sunt neputincioasă, incovertibilă. Nu vreau să te nefericesc.

    Cu fruntea urcată la cer, Anuța cerea un sfat de la cei care i-au dat viață. Voia un semn că nu va regreta decizia luată și că Scridon e soarta ei. Dar, în acel moment, din cer a coborât o lumină diafană, asemen unei explozii, scăldându-i trupul de copilă în Iardanul imens.  Pe loc a înțels  că mama și tata i-a binecuvântat gândul de a-l face pe Scridon părtaș la povestea ei de viață.

    

Anxietate

         imagine: google.md

    Azi, după atâta amar și chin, vreau să țip din toate încheieturile sufletului meu eliberat și să mă iau de piept cu tot răul care m-a chinuit nopți și nopți în șir, furându-mi dreptul la o viață proprie. Azi vreau să mă prind de piept cu întunericul și să-l gonesc dracului din umbra mea, altă dată fidelă, azi ademenită de o iluzie sincopată, purulentă.

   De ce mă las chinuită, dominată de speranțe iluzorii? De ce mă las pradă aparențelor înșelătoare, doar știu că n-ai cum ieși învingătoare? De ce? De ce?

Acesta e șirul de deceuri pe care le tot frământ și mă frământă. Prizonieră în pânza păianjenului și fără sorți de izbândă mă împiedic de frustrări, de incertitudini și frici, inoculate într-un timp pe care nu-l stăpâneam și, cu regret constat, că nu-mi aparține nici azi. El , timpul se poate lua la goană cu oricine, chiar și cu vântul și cu gândul, asta am înțeles de când am început să mă sufoc în pielea propriilor mele fapte. Nimic mai tenebru decât sufocarea propriilor visuri. De aceea, azi îmi iau umbrela și mă dezleg de haina sufocantă a pânzei de păianjen și pornesc la pas prin ploaia de vise unde sunt așteptată de un munte de culoare, speranță și viață. Aleg să trăiesc cu mine împăcată, aleg să nu mă mai ignor atât, lăsând locul sorții unui suflet gol, înrobit și anxios. Gata, mă iau la braț prin ploaie și încep să zidesc punți de unde să privesc la viață cu optimism și iubire. 

     Cel mai important cu IUBIRE.

Ele, cărțile...

   

                                                             imagine: google.com

 Cărțile sunt lumea mea, nu-mi închipui existența fără suava aromă ce-o emană. Ele au menirea să te-nalțe spre paradis, dăruindu-ți clipe unice de revelație și mister, pentru care mai apoi să nu-ți dorești decât să cunoști veșnicia clipei de foc și a agonie în desfătare. 

    Da, cartea e capabilă să te provoace să visezi, să speri, să te facă să te arunci în mreaja ei ca peștele în plasa unui pescar iscusit, și are o singură cale - să se supună. Ele te pregătesc pentru aceste ieșiri în  larg, în imensul ocean de provocari, în care tu inițiat ești capabil să prinzi peștișorul de aur și să-i îndeplinești, la rându-ți dorințele, dacă le-ar avea. Rolurile voastre ajung să se schimbe doar pentru simplu fapt că tu n-ai încetat să înoți, ai pus mâna pe vâsle și te-ai prins într-o competitie neptunică  pe viață și moarte. Asta face din om cartea - îl cucereste, dându-i șansa să cucerească și el la rându - i. Nimic mai vigilent și temerar decât o carte ambițioasă în niște brațe sensibile, într-un cuget aprins la flacăra unei făclii și încurajat să ardă asemeni unui pajure de foc - veșnic.

Cartea ca și mama răspândește iubire, bunătate, caldură pe care le-a tot găzduit la pieptul fragil ca pe o imensă investiție.

zbor

      www.pinterest.com
...sunt zile când sufletul meu o ia razna, pur si simplu prinde să leviteze fără control, fără a-mi oferi mie șansa sa-i controlez pulsul. Azi e una din acele zile când imaginea din sufletul meu o ia la goana spre orizonturi necurate asemeni unei păstai din salcâmul de cândva spre care imi întindeam ceafa după o ploaie făra curcubeu, o ia pe cărari nepavate, greu de atins și țipă de nebună că vrea libertate de pasăre, vrea înaltul lumii să-i aparțină. Și atunci, eu sunt cea neputincioasa, cea incapabilă să lupte cu această dorință a unui suflet captiv și mă resemnez, lăsându-l să ia drumul pribegiei în speranța că aceasta cautarea de sine îi va aduce liniște.