Tribut

   

                       unui Om care a fost și nu mai e

Azi doar durerea vorbește!

Era mai și sărbătoare când peste cerul inimii mele s-a abătut furtuna nemiloasă a morții. Năvalnica și incoruptibila moarte a venit, așa cum vine ea, prin ușa din spate să ceară tribut pentru șederea noastră pe pământ. Fără prea multe amendamente, rigori sau menajamente ea s-a strecurat printre oamenii tineri, oameni îndrăgostiți de viață și a strivit cu nepăsare cea mai optimistă viață, invocând că și Dumnezeu, acolo, sus are nevoie de ea pentru a-L ajuta să descopere geografia universului, de care aceasta era  îndrăgostită la nebunie. Ademenită ca o școlăriță, ea a ales să plece, uitând că toate-n lumea asta au o rânduială și că nu poți pleca undeva, de unde știi că nu te vei mai întoarce, fără să lași un bilet de adio, un sărutat pe frunte sau un " iartați-mă, dar plec", sau pur și simplu un banal " adio". Prea în grabă i-a fost plecarea, dacă  a uitat de toate aceste formalități ale bunelor maniere, lăsându-ne, pe cei încă vii, dar morți de durerea unui asemenea zbor să ne consolăm rănile cu frânturi de amintiri și regretul că am fi putut schimba ceva de am fi încercat. 

  Azi doar lacrima e cea care ne dezbracă de regrete și durerea imensă  face loc iertării și iubirii de aproapele care ne-a fost pavăză și confident în vremile de restriște, dar care împovărat de neagra veșnicie, a ales lumina edenului pură și suavă aidoma zâmbetului ștrengar de pe buzele ei. 

Sper ca în cele patruzeci de zile, cât călătorește sufletul ei printre noi, oamenii cu care s-a înfrățit în această ședere a ei pe pământ, să-i ridicăm ofrande la cer pentru a o convinge  că a făcut mare greșeală lăsând paradisul propriului leagăn-casa înveșnicită cu straturi imense de flori și cuib de rândunele, alegând un eden comun, al tuturor, de unde nu s-a mai întors nici un plecat.
Amin!

  

    

Popas

 

Omule, când ți-e greu, ce faci, plângi sau râzi? Oftezi sau îți strigi durerea golgotei din tine fără prea mari rezerve? Sigur, te exteriorizezi, eliberându-ți trupul de amărăciunea eșecului și a neputinței, implorând-o pe Preacurata să te izbăvească de bolovanul imens al durerii. Constați cu amărăciune și ezitare că toate-n lume sunt efemere asemeni firului de iarbă ce-și scaldă pleata-n vânt la apropierea tăișului. De aceea, omule, tu călătorule, ai grijă pe unde treci, pentru că în trecerea ta grăbită, ai putea involuntar să rănești firul de iarbă necopt, pentru că n-a știut la timp să-și plece fruntea din calea ta.
    Omule, ai grijă pe unde calci, că s-ar putea să dai de izvoare și să le strivești fața brăzdată de cutele ce altădată ți-au tămăduit trupul de rănile secetei, lăsându-te să scotocești în adâncimi de izvoare pentru a te salva de peire.

       Ai grijă, omule, să nu-ți faci rău ignorând bătăile inimii datorită cărora azi ești atotputernic, fii prudent cu firul de iarbă, cu limpezimea izvoarelor, dar și cu aproapele pe al cărui umăr ți-ai așezat capul osândit între reverberațiile strigătului din tine și vocile extintoare ale agitației pământești.
      Fii empatic! Fii tu însuți pentru a te câștiga neîncetat, nu-ți ignora asanalele cugetului, dacă știi că asta te ajută să crești în fața propriilor decizii, nu te pedepsi atunci când n-ai greșit, și da, dă-ți o șansă lumii din tine, pentru a putea deschide cu toată ființa, ochii rațiuni, pentru toate micile și neînsemnatele nimicuri ale vieții, pentru că prin aceste mici-mari nimicuri ne înălțăm spre paradisul din noi, cu semeție și curaj.

Viața sub lupă

Era vara anului 1966, Doamna Bagidson o bătrână trecută ușor de 70 de  ani, își trăia ultimele zile ale vieții dintr-o bucurie mică, firească, care îi mai rămăsese în viață- vizita feciorului mai mic. Acesta muncea în oraș, la câteva mile depărtare, dar o data în săptămâna venea să-și viziteze mama,care se hrănea din aceste scurte  și răzlețe vizite.         Azi era una din acele zile, trebuia să-i vină copilul, avea un motiv serios, era ziua lui. În fiecare an vine să-și sărbătorească ziua de naștere acasă, fiindcă aici îl așteaptă mama sa, în plus, se mai și  odihnește   de gălagia orașului. El este atât de preocupat de cariera sa, încât  la cei 35 de ani ai săi nu are o viață personală. Iată acesta era unicul  motiv  pentru care   mereu se certa cu mama sa. Bătrâna și-ar fi dorit  să-și  țină măcar    un nepoțel în brațe, dar Leo nu se grăbea .

Doamna Bagidson a avut o viață foarte grea, și-a îngropat trei dintre  copii. Pe cel mai mare l-a pierdut la  doar unsprezece ani, iar cel mijlociu și cel mic au murit într-un accident, la vârsta de doar șase și trei  ani. De prea multă durere și supărare s-a stins și soțul, lăsând-o pe ea singură cu durerea.  Din acea zi pe chipul senin și frumos conturat al doamnei Bagidson s-au așezat cutele adânci și tăcerea mortuală. Ea cutreiera demoralizată străzile căutând parcă ceva. Căuta. Atunci cineva o sfătuise să înfieze un copil, care, ca și ea, avea nevoie de o familie. Speranța și lumina  i-au invadat sufletul, dar …dar  îi era frică…se temea, se temea de o nouă durere   pe care n-ar mai suporta-o. Totuși s-a decis…și iată așa la înfiat pe Leo, un copil minunat, un copil care i-a redat viața, cu care avea de gând să-și încheie socotelile. Leo era copilul pe care Doamna Bagidson la crescut cu cea mai mare dragoste. Ia oferit toată atenția aproape posesivă a unei mame. Acum Leo îi raspunde la fel, oferindu-i tot timpul posibil.

       Acea zi, ziua de naștere a lui Leo, a fost un pic altfel decât și-a imaginat-o, doamna Bagidson. Leo avea un comportament mult prea subtil și stângaci. Era mai liniștit, parcă uitase de grijile și problemele afacerii sale, iar la întrebările mamei sale privitor la căsătorire și copii, răspundea printr-un zâmbet calm. Desigur, doamna Bagidson îi pregătise un cadou feciorului său, o pereche de ciorapi împletiți de ea:

- Iarna să-ți faci sanie, iar vara căruța, a zis bătrâna zâmbind usor. El luase ciorapii, îi privi și printr-o mișcare ușoară, dar fermă  își astupă  fața, zicând doar pentru el :

- Nu voi mai avea nevoie de ei…păcat că sunt așa de... altfel…

- Ai zis ceva Leo? întrebă bătrâna un pic contrariată de gestul feciorului său, care primea cu bunăvoință și căldură fiecare umbra de gest a mamei sale.

- Mulțumesc mamă!

- A, cu plăcere, dragule, zise bătrâna în timp ce îi turna ceai fiului său, important e să-ți fie cald. Tu cu lucrul tău nu te mai gândești la sănatate…

 Leo brusc ridică privirea spre mama sa când auzise de sănătate, din fericire pentru el ea  nu observă asta și își continua treburile tot ținându-i morală, că trebuie să aibă grijă de sănătatea sa.

-Știi…mama e acea care te crește nu cea care te naște, a spus Doamna Bagidson cu  glas trist, eu doar simt că ceva s-a întâmplat!?…

- Nu! Ridică vocea, nu s-a întâmplat nimic mamă, scuze, sunt doar un pic obosit din cauza lucrului.

  Ea doar știa, știa că acum nu lucrul și nu rutina orașului e de vină. Ceea ce e foarte straniu, e că Leo a anunțat-o mai apoi pe mama  că va rămâne pentru mai mult timp  în ospeție. A doua zi Leo se sculase din cauza unor zgomote la bucătărie, era mama sa, care-i pregătea micul dejun preferat de el încă în copilărie, bacon cu ochiuri.

-Bună dimineața! o salută Leo încă somnoros.

-Leo!  Strigă fericită  doamna Bagindson, cu jumate de oră în urmă a venit  la tine un domn, îmbrăcat frumos, spunea că e un coleg de-al tău. S-a prezentat Max, Max Greenwood.

-Max? agitat întrebă Leo.

-Da, Max spunea că are ceva urgent să-ți transmită…un plic, nu am vrut să te scol dormeai așa de bine… Plicul e pe masă.

-L-ai deschis?!

-Nu.

Leo în grabă deschise plicul, e ceea ce aștepta să fie:

- E și mai rău…spuse Leo în șoaptă.

- Probleme de  afacere?

- Nu, ceva nesemnificativ.

  Trecuse două zile de când Leo se afla în ospeție, dar mamei sale i se parea  straniu și îl întrebă în una din seri :

- Leo sunt mama ta, ce s-a întimplat? În mine poți avea încredere. În loc de răspuns primi doar tăcerea. Eu doar simt…

- Mamă, a întrerupt-o Leo, am…am…cancer. A durat o pauză de cincisprezece secunde.

- Cum… cum adica ?  întrebă bătrâna tremurând.

- Mai am aproximativ o lună.

   Doamna Bagidson, a doua zi,  se sculase mult mai târziu ca de obicei, din cauza că toată noaptea a plâns. Leo s-a apropiat de ea și i-a spus:

- Am vândut tot ce am avut, banii sunt la tine în noptieră.

- Ai bani? Se agită mama sa, atunci poate poți sa îți faci o intervenție chirurgicală!

-E inutil…

-Speranța moare ultima!

-Nu și în cazul meu, răspunse Leo și puse punct discuției.

   Atmosfera se liniștise și următoarele doua săptămâni  le petrecuseră împreună. Doamna Bagidson a recuoscut că a petrecut aceste paisprezece zile alături de fiul său și era nespus de fericită, dar totuși în orice noapte bătrîna plângea, plângea pentru că se întâmplase cee ce ea dorea cel mai puțin să se întâmple,  fiul său era pe moarte.Trecuseră trei săptămâni și Leo căzuse la pat. A fost dus deodata la spitalul din sat, dar în aceeași zi a fost adus înapoi. Mama sa era alături de el  în tot acest timp, îl ținea de mână și se ruga să fie ea în locul feciorului său. Chinurile și durerile doamnei Bagidson erau mult mai mari ca cele ale lui Leo, fiindcă pe doamna Bagidson o durea sufletul. Ea nu mânca practic nimic și tot timpul era cu fiul său, ținându-l de mână și povestindui năzbâtiile lui din copilărie, grijile pe care le avea ea cu el și cât de mult ar vrea să mai rămână puțin. E dureros sa-ți vezi copii pe patul de moarte și încă mai dureros e atunci când știi că nu mai ai pe nimeni altcineva înafară de ei…

   Două iulie, 1966. Leo a decedat, era o zi frumoasă și soarele puternic trecea printre fereastră și îi lumina chipul deja înălbit al bărbatului. Doamna Bagidson se apropie de el îl săruta pe frunte și își luă rămas bun de la el.

   Sfârșitul lui august. Prin sat mergea vorba ca Doamna Bagidson e pe moarte, dar cui să-i pese de o bătrână chinuită de soartă și trecută prin cel mai dezastruos coșmar al vieții de om. 
    Nu a suferit mult, iar  moartea i-a fost firească, nu ca  cea a feciorilor și a soțului său. Totuși, înainte de moarte, a reușit sa-i spună ceva fetei ce a fost trimisă de la asistența socială, ca să aibă grijă de bătrână în ultimile zile ale vieții sale. Afară ploua și tunetele astupau vocea chinuită a bătrânei, aproape mută,  a spus parcă pentru sine :

- Am avut o viață grea, cu griji, nevoi, dar totuși cel mai mare chin, cea mai mare durere prin care mi-a fost dat să trec a fost moartea copiilor mei! E groaznic  să îți îngropi  propriii copii, a mai murmurat vocea resemnată.

  A fost înmormântată alături de cei patru feciori ai săi,  iar satul  vorbea despre  ea ca despre   o femeie chinuită de soartă, un simbol al puterii, al credinței și o dovadă clară că viața e mult mai mult  decât poate duce un om.

                                                                                                 Cristi, 2016

Regina nopții

 

Chiau! chiau! chiau! fi, fi, fi...
   De câteva zile cântul de soprană  nu se mai aude în fața geamului meu. Glasul ei de filomenă nu mai umple noaptea. Tăcerea e tot ce umple golul lăsat de lipsa magnificului cor, a musafirului meu, venit din zări îndepărtate ca să alunge monotonia curții mele. Până și cerul albastru e  și el în doliu fără spectacolul din castan. Toată mișcarea din curte caută cu urechile ceva, un semn, un sunet surd, o notă care să urce dibaci  pe portativ, doar tăcerea e tot ce a împânzit cuprinsul necuprins.
   Am ieșit s-o caut, să-i urez bună dimineața, pentru că datorită câtecului ei: când melancolic, când pasional, ziua mea urca adevărate lungimi de unde, de care agățam, într-o zi obișnuită, toate reușitele și pasiunile mele, iar azi norii s-au cocoțat primii în geamul meu, blocând cântul misterios al ei. De aceea, tot ce am făcut dis-de -dimineață, am căutat să-i disting glasul ba  de pe o rămurea, ba  de pe stâlpul de telegraf, unde reușeasă să se mai pitească ori de câte ori voia să-mi încerce nevoia de cânt și am crezut că și-n dimineața aceasta, ștrengărița, face la fel. Am început să-mi fac griji cu adevărat abia când am constatat că cuibul îi era răvășit, puii speriați și agitați , într-un colț de cerdac, urmăreau parcă ceva de sub umbra protectoare a unei frunze de castan. Am alergat speriată în curte, vrând parcă să împiedic un pericol iminent, dar spaima și panica mea de ce avea să se întâmple nu a împiedicat pe ditamai motanul să se ia la harță tocmai cu ea - privighetoare ce-și creștea puii an de an în curtea casei cu castan. An de an avea grijă să se întoarcă nostalgică și mai ambițioasă, ca să-și drămăluiască căsuța și cu mai multă ardoare. Avea grijă ca de un ritual, totul trebuia să ia înfățișarea cea mai nobilă când vor apărea pe lume cei mai iubiți dintre pui. Și tocmai când toate erau bine orânduite, sulemenite, gătite ca de o zi mare, viața i-a fost curmată atât de nedrept, și încă de cine? de cel mai fidel dintre motani, prietenul ei, căruia îi lăsa în grijă puii ei atunci când trebuia să găsească cei mai proaspeți vermișori pentru ca aceștea să se-ntremeze și să  le crească aripi mai ușor. Acum i-a sfâșiat gușa maronie, în care-și ținea toate cântecele pentru orchestră, de acolo din acea gușuliță ieșeau cele mai ritmate și tandre melodii, care acum zac inerte într-un mieunat de motan urâcios.

 Toate au secat odată, lăsându-i doar  ochii triști să-mi cânte serenadele ei dimineața-n zori și seara când toate pe lumea asta pleacă la culcare.

   Azi Regina nopții tace, s-a dus la culcare înaintea soarelui.

Legământ

- Am atins cu puterea inimii mele inima ta și am înțeles pe dată că nu am scăpare, că nu există suferință mai mare fără coloana infinitului din ochii tăi.

- Știam eu că gândul la tine și însuflețirea crezului tău îmi sunt pavăză pe timp de nori, iar vraja de pe buzele  tale, cel mai curativ remediu împotriva singurătății.

   I-am surprind cochetând sub umbra diafană a copacului de castan, păreau o lavă încinsă la lumina felinarului opac, pe măsură ce șoaptele lor reverberau dulci fiori de amor, erau îndrăgostiți. 

    Se cunoscuseră la mijloc de brumar, într-o noapte cu lună plină cănd florile demult cedaseră sub presiunea infailibilă a lui moș Ger și gărbovite sub povara cerului cu lună păreau  adevărați paji în noaptea unui brumar ambițios, venit să străjuiască povestea celor doi.

- Hai, urmează-mă, vino să ne pierdem anii prin adâncimi de poteci unde martori vom fi doar noi și luna. Vino să pășim într-o altă galaxie, unde opulența ochilor tăi va fi cea mai adorată priveliște, iar glasul tău cel mai inofensiv sedativ.

   Ea l-a urmat, s-a încrezut, cu toată nemărginirea firii în cele două stele de boltă, le-a mângâiat fluidul misterios și l-a invitat la un banal dans sub privirile de necuprins al cerului, cel al mirilor. 

   Nu a existat în tot ținutul o poveste mai deșucheată ca a lor, dar asta nu-i lipsea de fericirea pe care erau capabili s-o trăiască. Urmau să-și ducă la îndeplinire legământul: să iubească iubirea dintre ei, să dureze cea mai sănătoasă punte, pe care să odihnească nestăvilit dorul pentru doi. 

  Ar fi trecut neobservat acest vârtej de dans, dacă nu erau apele tumultuase ale tinereții care au început să înece din când în când puntea pe care odihnea dorul și astfel, necuprinsul paradisului le-a devenit străin. S-a lăsat peste ei întunericul și gerul unei toamne conștiente că este invitat de onoare la propria pieire.

   Azi se tot caută printre cioburi de amintiri, invocă nopțile în care un Brumar ambițios i-a legat, ridică rugi, blesteamă clipa de rătăcire, uitând esențialul: să se iubească.

    

Echilibru

   

 Te-ai întrebat vreodată ce s-ar întâmpla cu tine, dacă nu ai mai avea ochi să privești la toate minunățiile acestei lumi cu tot sufletul, dacă ai fi în imposibilitatea de a îmbrățișa toată frumusețea acestei mirifice grădini, în care se scaldă armonios zilele nostre, ce ai face?  Cum ai depăși goliciunea ochilor și al sufletului tău, obișnuit cu toată paleta cromatică a geografiei noastre? La sigur, ai încerca să te debarasezi de umbre pestrițe ce încurcă retina să exploreze farmecul luminii departe de aglomerația unor alternanțe sociale. Te-ai ascunde în umbra norilor răzbunători, în tăcerea nocturnă, fără a ști că intensitatea luminii vine din puterea soarelui și a zilei cu bucurie.  Știu că ai ignora razele zburătăite de vânt, pe motiv sunt prea dogorâtoare, prea  ți se unduiesc galeș la picioare și ai prefera reticența și obscuritatea unui apus scufundat în tăcere. Anume așa ai încerca să -ți recunoști înfrângerea, ți-ai plânge de milă, ignorând toate lecțiile despre fericire și nefericire, pentru că nefericire mai agasantă decât a ta n-a cunoscut omenirea.
   Din fericire acest exercițiu intuitiv este doar o clipă de repaus, o sarcină cu alegere duală,  de aceea asemenea popasuri pe acestă insulă trebuie să ne facă mai empatici la durerea aproapelui și mai umani în raport cu ceea ce au de înfruntat semenii noștri în suferință.

Sanctuarul cu perle

 

    Erau acolo dintotdeauna, erau pentru a întregi imaginea propriului basm,  din care nu puteau lipsi trestioarele ce urmau să se transforme în adevărate ramuri odată ce erau atinse de razele imaculate ale privirilor obsedate de cultivarea armonioasă a acestora. Cu miticulozitatea și dragostea grădinarului iscusit în ale profesiei, ele aveau responsabilitatea de a crește din solul gradinii, cele mai firave și  de preț mlădițe. Aveau grijă ca nimic să nu curme buna orânduială a grădinei, puietele verde trebuia să crească având de toate: și apă, și soarea, dar și iubire, pentru că din iubire, știu ele, se nasc cele mai enigmatice și parfumate flori.

  Astfel le-am descoperit cu ani în urmă, astfel sunt și astăzi, colegile mele pentru care munca în sanctuarul propriu este o parte din basmul în care trăiesc și feți-frumoși la braț cu cele mai tandre cosânzene, dar și corbii croncănitori, nelipsite lighioane în lumea miraculosului și a fabulosului.  Imaginea sanctuarului din care își înalță rugăciunile găzduiește cele mai de preț nestemate, fiecare dintre acestea poartă suflul prospețimii și al iubirii înfinite pentru tărâmul binelui și al sacrului, care adună în blânda lumină a lunii toate forțele naturii,  iar ele, cu bagheta fermecată transformă toate florile din grădină în perle de toate culorile, ce-și pleacă capul în semn de adânc respect pentru misterul sufletului lor. Le admir mersul de heruvim și cred că Dumnezeu când le-a dat harul desăvârșirii nu le-a ales întâmplător, știa că tărâmul luminii are nevoie nu doar de licurici, dar și de magicieni, ca să-i facă să ardă, să-i cuprindă cu toată veșnicia  eclantantă a omenirii în palmă până vor lua forma unor stele de boltă, din care noapte de noapte vor stăpunge nemărginirea Carului Mare.  Știa Atotputernicul că fiecare din ele respiră cu toată tăria ființei  ardere pentru vis, care  la rândul ei creează visuri și dăruiesc pământului destinele cele mai nobile. 

Mă delectez la nesfârșit în imaginea lumii în care și-au ridicat cetatea și mă conving că fără experiență lor despre oameni și viață aș fi mult mai săracă.

    

   

   

Stare

 

      Mă prind deseori la gândul că oricât n-ai căuta în lume adevărul, n-ai încerca să-i oferi șansa să se revanșeze, să se ridice asemeni undelemnului,  el stă bine pitit la fundul mării acolo unde viețuiește de veacuri ori   rămâne a fi rostit pe jumătate, vorbit în șoaptă în cel mai bun caz, iar în cel mai rău caz, este încorsetat într-un ditamai neadevăr.  Fie că a fost abandonat la naștere, fie că l-au aruncat mincinoșii incurabili, ori pur și simplu temnița ferecată este străjuită de mama lașilor, care este o continuă lăuză, și probabilitatea că va învinge vreodată e aproape nulă.
    Să fie clar, nu -mi e frică să mă prind într-un duel cu cei care profanează bunul nume al adevărului, doar frică mi-i că acest duel interminabil ar subiestima și mai mult coloana vertebrală a dreptății, iar un nou atac la imaginea proprie  n-ar putea îndura, sărmanul.
  Zilnic constat că confortul cochiliei proprii este mai scump decât zămislirea, creșterea unor bunuri abstracte care nu au nici formă, nici consistență, dar, în schimb, îți oferă libertatea zborului infinit, deși este cea din urmă prioritate a ființei numite om. Acesta a uitat că este aproape singurul stăpânitor al acestui Univers în derivă, singurul care ține mâna apăsată pe trăgaciul rațiunii din care poate ieși atâta nimicinicie cum nu a cunoscut nici Cutia Pandorei de la facerea lumii până azi. Tot ce trebuie să facă  acesta este să recucerească splendida cetate a ADEVĂRULUI și să-l înscăuneze la cârma tuturor acțiunilor, care, cu siguranță, vor lua forma celor mai șlefuite perle.

Elogiu ei!

   

Ca azi, Basarabiei i s-a luat, mai multe decenii la rând, posibilitatea de a - și striga durerea îngenuncherii drepturilor fundamentale și ciopârțirii graiului matern.

 Cu bucuria reîntoarcerii a ceea ce ne aparține pe drept, mă las copleșită de curajul omenirii de a - și  redobândi drepturile fundamentale într-un stat scris cu litere mari în spațiul european și alături de semenii mei, cu sânge românesc, mă bucur!

     Ne naștem cu sufletul de - albastru cerului. Cu ochii scăldați în  roua dimineții. Cu gândul valsând de splendoarea florilor de mai și cumpătul mângâiat de o voce. O voce caldă care ne cântă despre dragostea de neam, de țară, de străbunii, care ne adună într-o singură cunună, într-o salbă vie și ne ține așa de-a pururi - Limba română.

  Purtăm în suflet puritatea unei limbi melodioase, sărutată de buzele neamului nostru românesc, pentru că copilăria noastră a ascultat cel mai duios cântec de leagăn ”Nani, na...”, cele mai curate strigături, venite dintr-un clocot sfânt, tot în limba română.

            Astăzi suntem o limbă. Suntem un tot întreg: Noi și Ea. Suntem bogați cu adevărat. Avem un grai, un nume, și cel mai importat e că avem origini. Am fost și suntem un popor ciopârțit de prejudecăți și războaie. De-a lungul secolelor ni s-a ponegrit graiul și ni s-a impus altul, ni s-a schimbat cultura, am fost obligați să ne schimbăm noi înșine, dar am rămas un neam, cu o speranță de secole. Indiferent de piedicile  impuse am rămas să gândim în aceeași limbă. Am fost numiți trădători de patrie, ni s-a   luat pâinea de pe masă, însă am căutat  soluții tot în limba noastră și am izbutit.        

      Suntem o limbă, pentru că Ea ne-a oferit puteri atunci când am fost loviți de soartă. Cu ajutorul ei am biruit dușmanul și cu ea am vom merge braț  la braț până la moarte.

Ea, limba ne-a oferit dreptul la o identitate și la un statut individual și independent, făra a ne cere ceva în schimb. A suferit și a plâns în tăcere când a fost atinsă de hoardă dușmană. A zâmbit  satisfăcută când poporul  său   s-a trezit din ”somnul de moarte ”în care sortit i-a fost să zacă timp de secole.

Gata! a venit timpul să nu mai stea îngenunchiată. Noi generația tânără suntem salvatorii ei.

Oare nu am fost  învinși destul de propriul orgoliu, de propria noastră conștiință când am început a ne uita propria limbă și a ne lăsa decapitați? Cât efort ne-a costat până ne-am ridicat din neant? Nu am renunțat la luptă. Nu ne-am mulțumit doar cu fărâmiturile unui ideal pentru care s-a murit. Și am fost recopensați cu cea mai de preț podoabă - LIMBA ROMÂNĂ.

Limba mamelor noastre s-a întors la noi, așa cum pruncul vine la sân. Am pus-o în cap de masă și i-am ridicat cetăți. I-am păstrat vie cultura, tradițiile și obiceiurile, bucatele tradiționale, pentru a ne demonstra originile, care au mai  rămas dintr-un vechi neam. Doar asta ne dă puteri azi să continuăm a ne lupta frate cu frate  pentru a ”șterge slinul, mucegaiul”de pe istoria unui popor care vine din Munții Latiniei. O istorie cu un destin greu –renegată, trădată, dar resuscitată la timp prin dangăt de clopot, ce de la Putna bate.

Chiar dacă am cedat de atâtea ori, nu putem să ne schimbăm esența. Am fost și suntem o limbă. Limba noastră maternă curge în sângele nostru, o avem în genele noastre și o vom transmite urmașilor, urmașilor noștrii.

Graiului nostru îi datorăm faptul că ne înțelegem semenii, că ne putem exprima sentimentele, trăirile și putem explica turbulențele sufletului nostru.

 E foarte dureros că ne-am încâlcit propria limbă, că am împărăginit-o cu voie și fără de voie, de nu o mai recunoaște nici propriul ei dușman.

 Limba unui neam despărțit de hotare, de  mândrie, dar și de dorința  de-a domina, ne mai aparține. Ea formeaază cu inima propriei națiuni un destin greu încercat, dar învingător. Am obținut victorii doar pentru că  gândim în limba română, trăim în patria  limbii române, cântăm și spunem ” te iubesc” ,la fel, în limba română. De aceea suntem o limbă!

            Suntem o limbă și eu și tu și ea, pentru că atunci când fiecare dintre noi a pornit în lumea largă, cu mers șovăielnic și mintea verde, inima și-a făcut loc printre pleoape și a dat frâu liber primelor cuvinte în cea mai înfloritoare limbă, LIMBA ROMÂNĂ.

    Nu suntem o limbă doar din motivul că de la ea am pornit, ci și din faptul că atunci când meleagul ne-a fost călcat de picior barbar și rece, ea a fost cea care ne-a unit. Ea și Dumnezeu. Ea – fiind întruchiparea lui Dumnezeu pe pământ.

  Consider că atât cât avem un sfânt legământ și o mamă care să ne vorbească de frumusețea neșlefuită a limbii noastre, rămânem cel mai avut neam. Doar atunci vom putea vorbi, sus și tare : Suntem un neam! Suntem o limbă!

  De aceea, vă invit să vorbim limba pe care ne-au lăsat-o strămoșii noștri, fiindcă schilodenia cuvintelor nu este ceva cu care să ne mândrim, ci din contra, ceva de care ar trebui să scăpăm cât mai curând.

Misterul din poiană

                                    ***

                         Vlad 2018

  Fără să fi bănuit, am ajuns să descopăr un miracol, să dezleg un mister.

       Într-o zi,  în timp ce mă aflam într-o rutină profundă am simțit o chemare. Deși era o zi senină, în sufletul meu ploua. Toată ziua eram îngânată de un murmur adânc, îmi răsunau în urechi cuvinte distorsionate, până  în momentul în care mi-a apărut în ochi imaginea pădurii. Atunci toate aceste voci s-au contopit în una.

-Vino! Află cine ești!Știu că vrei să vii! Doar tu poți vedea ce va urma! Vino, în inima pădurii să mă cunoști cu adevărat.

   Am pășit cu neliniște și  frică în întunericul pădurii. Dar atmosfera de basm din poiană și vocea caldă a călăuzei mele  m-a îmbiat să prind la curaj. Am intrat înt-o lume feerică, unde natura trăia în armonie cu fiecare viețuitoare. Am hotărât să înaintez, purtată de cântecul murmurat al apei, dar și de  curiozitate. De odată vocea încetă, iar lumina soarelui  inunda fiecare ram și  am simțit cea mai tandră mângâiere.Era, ea zâna cea bună, care m-a ademenit în această lume de rai pentru a-mi reda forța miraculoasă a unui răsărit de soare. Era crăiasa codrului, ea Bambi, cea mai regină între vețuitoare. Am prins curaj și i-am întins mână peste apa limpede ca cerul, iar glasul cristalin din nou îmi cuprindea ființa.

-Cred că te întrebi de ce te afli aici?

Nu puteam să răspund, încremenisem . Doar gestul din ochii mei a făcut-o să înțeleagă  că abia acum, mi-am dat seama că glasul cald care m-a adus aici, îi aparținea  celei mai grațioase și gingașe viețuitoare. Vocea insistă:

- Ai fost aleasă. Ești predestinată. Știi că ești diferită? Ochii blânzi îți radiază  de  bucurie, de înțelegere și iubire.Ești diferită-ă-ă-ă-ă!

- Pentru ce am fost aleasă? am reușit s-o întreb.

- Pentru a deveni o protectoare ca  mine și surorile mele. Noi protejăm pădurea, poiana. Datorită nouă, aici totul a devenit poveste, iar lacul este chemarea celor cu trăiri curate. De aceea, te afli aici...

     Am prins la curaj și i-am promis că natura cu toată lumea ei îmi va aparține și de acum în colo.

Hora

    

    Ce grăbită trece clipa cu soare! Grăbită ca o zi de duminică și sprințară ca iepurașii de lumină veniți de acolo, din spatele curții îmbălsămate cu parfum de măr și glas de horă.

...Mi-e dor de copilăria mea, de glasul aproape șoptit al mamei, de clopoțeii argintii din vocea suratelor mele de joacă, dar și de ochii calzi și încă senini ai bunicăi.  Mi-e tare dor de ea, de copilăria mea! Vreau să mă prind în horă cu toate visele mele, cu toate trăirile și retrăirele. Să alerg desculț prin iarba mustoasă și caldă, purtată de același  zbor, zborul către lumină. Și pentru că e prea  mare vrerea, revin cu sufletul tămăduit ACASĂ -acolo unde e siguranță, e statornicie, e dragoste. Aceste două taine devin un Crez .

  COPILĂRIA... Copilăria e joc, e împăcare, e căldură, e curcubeu ... e Soaareee! E soarele ce umple văile cu  păpădiile devenite diademe pe fruntea neîntinată a visului crescut cu nerăbdare și stâgăcie. E vraja în care se prind doar cei care iubesc, care trăiesc. E o zeiță, ce se vrea purtată la braț,  dansată și lăsată să picteze fiecare zi în culorile curcubeului... Ei îi lipsesc grijile. Ea nu cunoaște durere, nu știe ce-i bine și rău. În schimb adoră adierile mângâioase ale undelor de lumină.

  Copilăria e o pasăre albă invizibilă, cu aripi imense și grațioase, născută și dosită bine în sufletul oricărui om. Ea își adună cuib din zâmbet, speranță din dor, din visare. Ea se vrea retrăită,  se vrea renăscută și cel mai mult se vrea iubită. E cea care strânge timpul întro horă și-l lasă să danseze la nesfârșit prin văzduh, în voia soarelui. Acest dans e un dar fără de preț și o perpetuă binecuvântare pentru fiecare pereche de ochi.

...și totuși această clipă...