miercuri, 25 octombrie 2023

El

       Gropițele de pe chip îl fac cel mai agreabil și senin bărbat. E tandru și bun, mereu gata să-i dea dreptate chiar de nu are. E împăciuitor și bun. Astea sunt calitățile ce sar în evidență până ajungi să-i cunoști inima mare cât un soare. Trebuie să vă spun că pe măsură ce ajungi să-l cunoști, câștigi în viața ta cel mai minunat om. Nu vă mai spun ce noroc să-l ai ca iubit?!
     E pasional, romantic, gingaș și afectuos. M-a cucerit. În brațele lui se simte iubită, răsfățată și cea mai frumoasă. Are grijă să știe asta și tot face și-i amintește că are cei mai frumoși ochi, cele mai frumoase buze și este cea mai minunatà dintre femei. Ea îl crede, pentru că de când a intrat în viața ei chiar se uită cu poftă în oglindă și-i place tot mai mult omul ce este.
    Asta e bărbatul care o iubește cu tot cu defecte. O venerează poate prea mult uneori, dar cum altfel când ai cea mai frumoasă femeie din Univers?
Asta e Ea, iubirea unei minuni de om.
El o iubește!
Ea îl iubește!
   

Ea

E frumoasă. E carismatică. Bună și deșteaptă, iubitoare și senină. E nebunatică. E așa cum mi-am dorit-o, cum am visat-o.
A apărut în viața mea ca o binecuvântare, ca să-mi amintească că-s viu, că trăiesc, că pot să iubesc cum n-am mai făcut-o vreodată.
E energie curată atunci când mi se cocoloșește în brațe. Când râde, când mă invită să dansăm de nebuni în plină stradă sau în pat goi pușcă. E efervescentă și-mi dă și mie curajul să fiu.
E viața mea, așa îmi place să- i spun atunci când îmi cere să o alint. E feblețea mea, pentru că atunci când își aprinde cei doi ochi albastri sclipitori las toate armele jos. Atunci tot ce-mi doresc e să o strâng în brațe ca să mă conving că nu visez, și toată marea de lumină vine din cele două sclipiri azurii doar pentru mine.
   e specială!
   e gingașă!
   e mărinimoasă!
   e perfectă!
   ...și mă iubește!
   E IUBIREA mea!
   Și o iiiu- beeeesc!

     

marți, 24 octombrie 2023

O poveste

Era decembrie, ultima zi dintr-un an în care s-au regăsit, după lungi căutări. El ditamai bărbatul i-a spus timid că a căutat-o toată viața și că ar da orice ca ochii ei albaștri să-i zâmbească o eternitate. Ba chiar i-a promis să o facă fericită cum n-a mai fost niciodată până atunci. De aici și până la savoarea sărmăluțelor a fost doar un pas. Ba, vor spune ei, că aceste bunăciuni au avut un rol crucial în povestea pe care au crescut-o până acum. Le-a confirmat că aveau aceleași gusturi culinare. Despre celelalte au aflat din nopțile nesfârșite, cu discuții până în zori. 
   Așa a prins viață tot ce au astăzi: kilometri de mesaje, sute de fotografii, declarații de dragoste în locuri la care până atunci doar visaseră, fără număr "te iubescu-ri" și multe, multe nopți de pasiune. Toate luate împreună e povestea lor. O POVESTE DE IUBIRE.

vineri, 4 august 2023

Tu poti!

      Când am crezut că am învățat să zbor, mă pomenesc istovită de exercițiu acesta interminabil. O adevarată povară această tentativă de a zbura fara  aripi. Chiar imposibilă aș zice acum, dupa atâtea încercări. Și totuși optimismul meu vine din curajul de a mă aventura în acest joc de sfidare a destinului. Am zis că pot și aproape că am reușit să mă urnesc de la sol, ba chiar sa iau și puțină altitudine. Dar, într- un moment de nerabdare m-am pomenit dezechilibrat și acum trebuie să o iau de la început. 
- O muncă zadarnică făra voință, mi- am zis și am început să mă reinventez. Să-mi reinventez noi aripi, care să mă facă stăpân din nou peste destinul din mine. 
    

vineri, 30 decembrie 2022

Anule, care-ai trecut...

Anule care- ai trecut...

     

   

  Îmi place să mă gândesc la anul care a trecut cu bucurie, chiar dacă tot ce am trăit n-a fost o constantă emoție pozitivă. Au fost de toate. N-a fost ușor, nu vreau să mint, dar instinctul de supraviețuire mi-a șoptit mereu: hai, tu poți! Și am reușit.
     Am reușit în acest an să mă cunosc mai mult. Să mă privesc în oglindă cu ochi de învingător. Până acum doar am jonglat că aș fi în stare de așa ceva. Astfel, în 2022, am avut treabă cu "descurcatul" ițelor. Poți, când vrei, mi-am spus și am reușit.
     Am reușit să descopăr oameni frumoși, pentru care verbul "a inspira" înseamnă, în toată plinătatea sa: devotament, pasiune și dragoste. 
     Am reușit să-mi înving teama de a fi singura. Ori, singuri suntem mereu, dacă ne pierdem pe noi, mi-am zis? Astfel griul a intrat în garderoba mea pe ușa din față. Eu l-am poftit.
     În acest an, am înțeles că singurătatea poate fi strigăt, dar și tăcere; stihie, dar și pace. Poate fi o clipă de răgaz, o pauză cu tine. O invitație romantică la "masa tăcerii". Dar mai presus de toate, am înțeles că singurătatea e RUGĂCIUNE. Un altar în care sufletul tău e cel mai de preț dar.
   În acest an, am învățat să mă iubesc și să iubesc. Mi-am învățat lecția. 
  Tot în acest an, m-am descotorosit de sechelele trecutului- frica de necunoscut, care- mi sufla în ceafă constant, ca adierea unui blestem. Tu nu poți! Nu vei reuși! Unde te bagi, nu vezi că nu-i de nasul tău? etc.
     Astăzi nu-mi mai este frica de toate astea, pentru că din oglindă zilnic îmi surâde un alt om- EU. 

   #crâmpeiedejurnal

sâmbătă, 24 decembrie 2022

Crăciunul acasă

   

E seara de Ajun. Seara care vestește Nașterea Fiului din Betleem. Copiii, toți laolaltă își fac loc lângă sobă încinsă, în poală mamei, care și- a găsit într- un final astâmpăr.
    E pace în căsuța din vârful dealului. E feerie pe la ferești. Iar cei trei perechi de ochi bulbucați așteaptà însetați povestea Mântuitorului, născut într- o iesle. Mama povestește și lăcrimează, cum Cel venit pe pământ să ne salveze, a fost răstignit chiar de cei pe care îi salvaseră.
   Fiind prea mici, cele trei ghemotoace nu prea înțelegeau rostul vorbelor murmurate cu atâta grijà. Abia, într- un târziu, când au început colindele pe la ferestre, glasul mamei a prins greutate. A început să- l ovaționeze prin colind și cântece de stea pe cel ce urma să se nască.
Apoi, dintr-o  dată, casa și- a deschis perdelele a bucurie, a mister și liniște. Colindele nu mai conteneau. Cetele de tineri și bătrâni au împânzit satul. Toți binedispuși aduceau aceeași veste: "Astăzi s- a născut Hristos". Cei mici, dosiți pe după uși așteptau înțepeniți să se împlinească cele scrise. Dar, cel mai mult, își așteptau rândul la bunătățile pe care mama le scotea din Casa Mare, în această zi sfântă.
    Poveștile cu miez continuau toată noaptea.
    Și, totuși, pe la miez de noapte, când lătratul câinilor din mahala se mai "ostoia", copiii, fermecați de magia ce urma să prindă glas până dimineață, adormeau legănați de "Flori dalbe flori" și străjuiți de "Cei trei Crai de la răsărit", care au pornit în lume să anunțe o mare bucurie. Nașterea Domnului nostru, Iisus Hristos.
   

vineri, 9 decembrie 2022

Recviem pentru iubire

 

Ne-am reîntâlnit dupa două decenii. Eu bărbat în toată firea, cu aer de superioritate, mă uit la femeia din fața mea. Caut adolescenta timidă pe care o cunoscusem cândva. O întrezăresc abia- abia. Îi văd ochii. Sunt ai ei. 
... și totuși, femeia din fața mea e sclipitoare,  mult mai sclipitoare că acum mulți ani, doar că deja ochii ei azurii nu mai au același efect balsamic asupra ființei mele.
      Chiar dacă  căut să mă agăț de frumusețea lor, nu reușesc să mă pierd în ei, cum am crezut că aș fi putut- o face. Îi spus că mi- a fost dor, că m- am gândit toți anii iștea la ea, pentru că am înțeles că asta voia să audă. Doar eu știam adevărul, dar n- avea cum să i- l spun, pentru că astfel aș fi stins într- o clipită lumina din ochii ei mari, care era jar de pus la rană.
     ...  dar îmi pasă de cum mă privește. Îndrăgostită și toată o sclipire. Mi se topește în brațele, care încă păstrează lustrul stratului de gheață în care mi- am ferecat libertatea. E flămândă de iubire, nu știu acum cu exactitate dacă și de mine. Dar aflu mai târziu. Nu e musai acum.
-Ei, cum să- ți spun? E un sentiment plăcut chimia ce ia amploare. Nu neapărat și unduirea trupului. Aici, e neîndemânatică. Neștiutoare. Nu- mi plac astfel de femei.
Cu ea am încercat să- mi calc peste acest principiu. Trupul ei aproape perfect mă dorește cu toată ființa. Chiar  încearcă să mă atragă într- un joc de hazard, dar i-a scăpat un lucru: eu stăpânesc împărăția în care am lăsat- o să intre. Se supără când aude atâta adevăr. Zice că ar fi preferat minciuna. Dar n- am cum, i- o spun pe șleau. Adoarme suparată,  doar până când  trupurile flămânde se întâlnesc în plină noapte. E  nevinovată și inocentă, chiar dacă demult nu mai e o copilă. Iubește. Vrea să trăiască lângă mine acest sentiment. Să mă împlinească. 
     A trebuit, într- un final, să- i spun adevărul. Că n- o iubesc și că nu-i i pot oferi ce- și dorește. Că sufletul meu e prins într- o altă vrajă. Una cu ochi de caramel și privire aristocratică. Iar eu încă ador gustul fin de cramel. 
     A plâns mult. Dar m- a lăsat într- un final să plec fără să- mi asum un rol în viața ei. Cu ochi de rouă, mi-a promis să mă iubească chiar și atunci când nu mă va iubi nimeni și chiar când banii nu vor mai fi o prioritate în viața mea. 
   Ce să zic? Timpul le va așeza pe toate. E sloganul pe care îl urăște cel mai mult. Mi-a  spus într- o zi că e o crimă să ne lăsam sentimentele în voia timpului. O fi, încă nu știu...
   
   




duminică, 4 decembrie 2022

Vibrații

                       imagine: pinterest.com
 
        Îi ține în palme strălucirea ochilor și nu încetează să se minuneze de tot acest spectacol. Îl deposedează din privire de tot ce crede că-i aparține și-l lasă să contemple rece la lumea de afară. E egoistă în încercarea de a iubi. Tot ce-i al lui ar vrea să- i aparțină doar ei.
   E îndrăgostită fata... E plină de vervă și emoție. Dacă ar avea aripi și- ar dori să zboare măcar atât cât să nu mai simtă cum îi fuge pământul de sub picioare. Deși e o stare firească, e speriată că s- ar putea pierde pe sine. Că ar da greș în încercarea de a fi fericită.
Nu știe cum e să fie fericită, că n- a prea fost în ultimă vreme. Dar știe exact că acest sentiment adolescentin o ține de veghe. Îi e jenă s- o recunoască, chiar și pentru sine, că această mare de emoție, a trăit nesupravegheată atâta timp și nu a erupt. Iar acum s- a dezlănțuit că o epavă. 
    Năstica își face curaj să iasă în lume purtând cel mai inocent dor la piept. Se uită la toată agitația străzii și nu o mai vede hâdă, dezagreabilă. Ba, din contra, acum toți îi zâmbesc a pace, a fericire. Da! Așa i se spune. Fericire. 
    Când l-a cunoscut era mică, inocentă în ale amorului și l-a respins, speriindu-se de ce avea să i se întâmple. Ce proastă a mai fost. Cum să- ți fie frică să iubești? Uite că i- a fost. Iar când l-a  întâlnit pe Tudor n-a mai repetat greșeala. A zis da, confundând emoția cu dragostea. Anume așa crede acum când i-a văzut ochii. Au rămas neschimbați. 
     Toate au început când l- a zărit la colț de stradă. Era la braț cu o brunetă, din cele cu clasă.
- Ce păcat că nu sunt brunetă, și- a zis atunci...
I-a urmărit cu ochi curioși până au dispărut în noapte. Doar ecoul vocilor, aparent fericite,  mai plutea peste întuneric.
   E fericit! E fericit! A repetat de atâtea ori că mulțimea de trecători făcută roată în jurul ei încerca să o aducă la viață. 
       Din acea seară inima i-o luase razna. N- o mai putea ține în frâu. Nici că mai voia să i se supună. A trebuit să aibă o discuție cu ea, să o înduplece să contenească cu prostiile, că doar nu mai e o copilă. S-a liniștit pentru un timp. Atât cât să- i amintească că e femeie. O femeie frumoasă, pentru care jumătățile de măsură nu mai sunt o prioritate. Vreau totul sau nimic. Ecoul rațiunii cântă în surdină, abia perceptibil. Dar cine să- l audă?
    Acum trăiește la negru o iubire. Mai mult doare decât vindecă. Dar e un rău necesar. 
     ( Va urma)
   

    


     

sâmbătă, 3 decembrie 2022

La Roma plouă

       
                       imagine: pinterest.com
    
       La Roma plouă...
     Aici, în capitală, plouă de două zile și va mai plouă încă alte două, dacă e să ne luăm după prognoza meteo. Natura se răzvrătește, își linge cutele lăsate de indiferență și neghiobie umană( ea există peste tot). Și-a scos la atac tot arsenalul natural. Ne face din deget. Ba nu, din pumn, poate, poate ne vom solidariza cu ea. Dar nu e despre asta neapărat...
    E despre natura firească a omului, care în asemenea zile, deloc gri, își scoate la plimbare sufletul și-l lăsă în grija ploii, în grija boabelor de rouă, tămâduitoare că un balsam.
    Ca orice îndrăgostit de viață, îmi iau la braț ploaia din geam, cu tot cu fulgere și trăsnete și încep a-mi fredona colindul de "leru-i, Doamne, ler", că doar sufletul asta cere- Sărbătoare. Iar eu de fire sunt o mare de emoție( m-a inspirat priveliștea pe care promit să v-o aduc cât de curând😘), de aceea îl las să- și învețe colindul, dacă asta își dorește. 
     M- am trezit de dimineață cu sentimentul copilului căruia i-au dispărut jucăriile. Nu că aș ține la ele mai mult că la mine, dar atâta timp cât ele îmi țineau de vreme rea, m- am cam pierdut cu firea. Așa sunt eu, mai cu capul în nori de la prea multă ploaie în viața mea. Dar gata cu ploile care aduc furtună, mi-am promis nu o dată:
- Toate ploile din viața mea, le voi colora cu mult curcubeu. De altfel, ce rost mai are curcubeul? 
   Și astăzi, ca și ieri, m- am plimbat la braț cu ea prin amintiri. Ce amintiri!
Glodul până la genunchi, de te pomeneai că trebuie să stai la frământat până îți veneau ajutoare. Așa era ulița copilului ce am fost pe timp fără soare. Aparent neprimitoare. Dar în realitate, era cea mai plină de soare și voie bună. Mai ales când peste larma ei se așternea noaptea. Adolescenți, tineri de toate vârstele își ițeau la portiță dorurile. Unul mai frumos că altul. Și cine nu știe că la țară nopțile țes cele mai de vrajă povești, nu a pătruns cu sufletul în miracolul locului. Nu a fost de al locului.
    Îmi apare în orizontul meu vizual crâmpeie din acel miracol cântat și răscântat de fiecare liră- copilăria. Cea care azi îmi servește de umbrelă pentru amintiri. 
  
   ...dis- de-a dimineață, că un ecou, vorba mamei mele: "Fă, draga mea, rai din ceea ce ai". 
      Asta fac. 

vineri, 25 noiembrie 2022

O altă lecție

     
                imagine: pinterest.com
       E dimineață. Năstica se trezește toată o transpirație. Dar n-are voie să-si plângă de milă. A învățat că nimeni n-are mai mult grija ei decât ea însuși. Chiar dacă n-a fost mereu asa. Dar, în schimb, poate să viseze. Mai are timp până ceasul deșteptător va suna.
     Îi e dor de Tudor, bărbatul cu care a împărțit mai mult de o viață totul. Îl vede aievea, cum o strânge la piept și-i confirmă că nimic nu i se poate întâmpla la umbra brațelor sale. Știe că în preajma lui poate să se descopere așa cum e ea: sinceră și naivă; firavă și copilăroasă. Că doar de asta a și luat-o. Il aude șoptindu-i seara de seară:
- Năstica, scumpa mea fată, sunt cel mai împlinit bărbat. Și așa voi fi toată viața dacă îmi vei fi alaturi.
- Nu-mi concep viața fără tine. Atât avea puterea sa-i răspundă la această declarație. Și se trezeau în îmbrățișarea zorilor și mai îndrăgostiți.
    Și acum încă mai simte fiori când se gândește la el. În acele momente aproape uită că a trădat-o. Că această tradare a facut-o și mai vulnerabilă în fața sorții. Dar gata, de azi nu-și mai permite să se piardă-n amintiri. De azi e puternică. 
    S-a trezit din visare când zorii zilei erau cocoțați pe pervazul ferestrei. Aproape că rata prima lecție dacă nu avea să se grăbească. Nu-și putea permite să întârzie în prima ei zi la o clasă nouă. Așa că și-a pus in grabă taiorul elegant și a trecut strada. Școala era chiar la un pas de casa ei. Asta a salvat-o să intre în clasă o dată cu ultimul elev. Ceva neobișnuit pentru ea până atunci. 
- Bună dimineața! îi răspund într-un glas cei de a cincea. Toți surprinși să o vadă. Doar un tânăr oacheș și bucălat s-a ridicat în picioare și i-a zis:
- Bun venit, doamnă profesoară, știam că veți veni într-o zi și-n clasa noastră. Mă numesc, Gabriel, se mai recomandă băiatul.
- Ce știai, măi Gabriel tu și eu nu știam?
- Doamnă profesoară, nu -l ascultați, se aude o voce de bariton din spatele clasei, el se pune bine pe lângă dv, că gura lui n-o prea are cu subiect și predicat. Vorbeste fără el, cu alte civinte.
      Așa sau altfel, acel copil extrem de sincer i-a amintit de rolul pe care îl are. Unul fundamental: de-a croi, din aceste firi naive, oameni onești, cu simțul frumosului în suflet.

    

vineri, 18 noiembrie 2022

Lumina din brațe

     
              imagine: pinterest.com
      Pe cărarea de la poarta școlii erau răsadiți narciși. Aveai impresia că bulbii înrădăcinați în pământul pe care îl desțălinau primăvară de primăvară ce-i de a 10-a, stăteau acolo de o viață. Cu fruntea semeață către soare se ambiționau să trăiască în pofida faptului că deseori erau calcați în picioare de ștrengarii din clasele mai mici sau chiar de copiii din cartier. Așa i-am reținut și astfel i-am luat cu mine în viața de adult, pe aceste mici steluțe de aprilie. 
     Narcișii mi-au parfumat copilăria. De aceea când m-am trezit în brațe cu un imens buchet de lumină, m-am lăsat învăluită de aroma lor îmbătătoare. Dar și de gestul unui tânăr, suprinzator de carismatic. Era dintr-a zecea băiatul. Abia de ne cunoșteam, îi eram profesoară de vreo două luni. Timp în care am reușit să-i disting, printre multiplele calități,  firea ștrengărească, voalată de un fler tipic copiilor buni, în pofida aparențelor, pe care voia cu tot dinadinsul să le lase la vedere. Sunt astfel de tineri, care se răzvrătesc deseori doar ca adultul de lângă ei să aibă răbdare să-i citească. Unii adulti reușesc, alții, din contra, sapă prăpastii, lăsându-i pe aceștea să se recomande de unii singuri. Și de aici: fiecare cum poate. Totuși eu am reușit să-l fac să se descopere, odată ce a simțit nevoia unui asemenea gest. 
       Veți spune că elevii deseori dăruiesc flori profesorilor. Că e un gest ca oricare altul. Ba, bine că nu. 
      Acel buchet purta soarele cu el. Desi era noapte, electriza cerul cu razele de lumină ce-și aplecau gângurind căpșoarele în noaptea aceea de mai. Iar tânărul purta pe bulevard imensul braț de lumină pentru a-l dărui altor brațe care încă găzduiau la acea vreme întunericul.
     
     

Am trăit 20 de ani cu un barbat pe care nu l-am cunoscut cu adevărat niciodată. N-am reușit cel mai probabil din cauza fricii pe care mi-a i...