Aștept o minune...

https://www.pinterest.co.uk/pin/569846159106460853/

     Aștept o minune - n viața mea! Aștept o minune... 
     De ceva zile stau în izolare, izolare de lumea în care obișnuiam să trăiesc, obișnuință, care dintr -o dată mi-a fost luată, obligându-mă să-i acord timp și stare unui pervers de virus, incert și nemilos. Știe el de ce! Atacă pe la spate ca un mișel, exact când îți dai seama că viața ta e atât de minunată, iar tu n-ai găsit timp până acum să-i mulțumești. 
     De câteva zile stau în izolare de ochii lumii și ai mei. Și tot de atâtea zile, mi-e dor să nu-mi mai fie dor de zilele în care capul meu doldora de vise zbura prin nori, pentru că acum a căpătat greutate de plumb. E greu de dus. Are frisoane în miez de noapte și grade Celsius, cum îi aștern de noapte bună. 
     De câteva zile stau în izolare și mai urmează să stau încă de trei ori cam pe atâta, timp în care viața mi se scurge printre degete fără ”scop și vise”. Aaa! ar fi unul- cel de a sfârteca în patru inamicul intrat fără bilet de voie. 

 Toate au început cu un strănut, cu o durere ușoară de cap, din care am crezut că ies ușor, cum am făcut-o și alte dăți. Dar n-a fost să fie. Tot ce stătea drept și feroce în cale mea, a început a avea picioare de Colos. Până la răsăritul soarelui toate stăteau dezarmate și vulnerabile deja. Am început cu încurajări: Tu poți, nu-ți fie frică! Nu confunda oboseala cu boala! Nu, nu...! Dar am înțeles că de la renegare, la acceptare e doar un singur pas. De aceea apelul la medicul de familie mi-a dat confirmarea că va fi bine și indiferent de evoluția bolii trebuie să cred, să lupt, mai ales că pe lângă tine stau ”late” alte două suflete de care ești responsabilă mai mult decât de viața proprie. Am început cu medicamentația din prospect, pe lângă care am presurat semințe de joc și zâmbet. Am condimentat cu ore de somn și ieșiri la aer, iar ceaiul cu lămâie - cea mai utilă activitate a zilelor cu simptom. Asta fac de când în casa și-n viața noastră și-a făcut loc un musafir nepoftit. Îi cântăm în strună, dezmerdându-l cu termometru de patru - cinci ori pe zi, îi promitem marea și sarea, doar a pleca. Îi întreținem agonia cu pilule fel de fel, îi oblojim tălpile scrijelite de la atâta alergare, dar el se ambiționează și mai avan să rămână. I-am promis, l-am amenințat, ba chiar l-am dat de brânci afară, și când am crezut că a plecat, el iar a venit și s-a cocoțat între sprincene, ca un păduche-în frunte, acolo s-a cuibărit și a început a trâmbița într-una:

    - Eu de aicea nu voi pleca! 

    - Vei pleca... și încă cum! Am grijă, perversule, să te pun la zid, nu-ți voi permite să-mi iei din plăcerea de a trăi. Asta i-am promis și acum tot ce fac e să mă țin de cuvânt. 

    Am ințiat o campanie de denigrare a inamicului și trebuie să fiu în stare s-o scot la capăt.

SCRISOARE MAMEI

 

www.pinterest.com

Draga mea mamă,

    Un dor nebun m-a făcut să-ți scriu tot ce simt și trăiesc în aceste  zile grele, în care nu mai ești cu mine. Gândul de-ați scrie vine din naivitatea mea de copil îndrăgostit la nebunie de blândețea glasului tău, de cosițele tale ce se lăsau alintate în fiecare noapte, de seninătatea din privirea ta. Chiar dacă viața ți-a luat mult din ea, eu copilul de azi tânjesc și urăsc distanțele care ne-au  despărțit.

  Scumpa mea, regret, că atunci când îmi erai alături n-am știut a înveșnici clipa-te supăram. N-am știut atunci  că tu, mămica mea dragă, ești darul meu de sus, ești îngerul ce-mi alunga toate forțele răului și mă - ncuraja la fapte mari. Acum regret că aveam zile în care melancolia și tristețea îmi întunecau ființa, dar forța ta miraculoasă mă curăța de ele și îmi cuprindea trupul firav  spunându-mi că nu sunt singur.  Îmi pare rău nespus de zilele în care te necăjeam. Te făcem să plângi. Dar să știi că atunci tot ce-mi doream era să te strâng în brațe și să mă eliberez de nodul de lacrimi ce-mi stăvilea sentimentele. Abia acum, când m-am pomenit singur înțeleg că darurile materiale pe care le primesc de la tine periodic,  nu mi te aduc înapoi nici pentru o clipă, pentru că nu poartă nici măcar mirosul și nici căldura brațelor tale. Urăsc aceste hârtii  din cauza cărora acum ești departe de mine. Le urăsc, pentru că ele au  împărțit lumea în bogați și săraci, în copii cu părinți și fără părinți. Urăsc traiul în țara mea fără tine. Și totuși, sentimentul că te jertfești pentu mine, îmi dă curajul să te aștept ca un bărbat, să îți răsplătesc imensele clipe în care am fost fericiți.

      Iartă-mi, mămico, lacrimile, dar azi am avut o zi mai proastă la școală. Nu, nu am luat note rele, ba din contra am luat un zece la limba română, doar că  diriginta a anunțat pentru vineri ședință cu părinții, iar eu știind că ești  departe, iar  bunica se plânge  de picioare, n-are cine veni la ședință.

    Mămico, nu te supăra pe mine,  n-am intenționat în nici un chip să te întristez, doar am vrut să știu că ești cu inima lângă mine și  poate această dorință a mea să te ajute să  vii acasă măcar de ziua mea.

Mămica mea, vreau să știi, atunci când te vei întoarce mă vei găsi mult mai bărbat, pentru că depărtarea și lipsa ta m-a maturizat. Eu  n-am mai plâns de mult, iar bunica îmi spune că sunt sprijinul ei de nădejde și ajutorul ei la bătrânețe. Tot ea îmi spune că, greutățile îl fac pe om mai puternic și mai cumpătat. Nu știu de-i așa sau altfel, un lucru știu sigur, acum pot face lucruri pe care înainte lu le știam a face. Ard de  nerăbdare să te bucuri și tu în rând cu bunica, dar până atunci îți voi atașa câteva poze, ca să nu mă uiți și să vezi cât de mare m-am făcut.

     Am uitat  să-ți mai spun, mămico, la desene animate nu mă mai uit, că tare des te întristai din această cauză. De  calculator mă mai folosesc, recunosc, doar pentru că, acolo, te am pe tine. El e una dintre bucuriile mele, pentru care zilnic mă întorc de la școală iute și încrezut că vom reuși să avem de toate. Că vom construi gardul, că vom schimba pavajul din ogradă, că vom pune geamuri noi și că lumea ne va privi cu alți ochi.

   De un lucru mi-e frică însă, scumpa mea, că dorul de mine și de bunica să nu-ți ia din seninătatea chipului și să nu te mai recunosc.

Vreau să te știu fericită și  îți promit să-ți dăruiesc această fericire, numai vino acasă.

     Te sărut pe ochii tăi triști, dar imenși, mamă.

                                                           Cu dor, al tău fecior

Zile însorite

 

  

sursă: google.com

      Ce grăbită trece clipa cu soare! Grăbită ca o zi de duminică și sprințară ca iepurașii de lumină veniți de acolo, din spatele curții îmbălsămate cu parfum de măr și glas de horă.

   ...Mi-e dor de copilăria mea, de glasul aproape șoptit al mamei, de clopoțeii argintii din vocea suratelor mele de joacă, dar și de ochii calzi și încă senini ai bunicăi.  Mi-e tare dor de ea, de copilăria mea! Vreau să mă prind în horă cu toate visele mele, cu toate trăirile și retrăirile. Să alerg desculț prin iarba mustoasă și caldă,  purtată de același  zbor, zborul către lumină. Și pentru că e prea  mare vrerea, revin cu sufletul tămăduit ACASĂ - acolo unde e siguranță, e statornicie, e dragoste. Aceste două taine devin un Crez.

    COPILĂRIA... Copilăria e joc, e împăcare, e căldură e curcubeu ... e Soaareee!

E soarele ce umple văile cu  păpădiile devenite diademe pe fruntea neîntinată a visului crescut cu nerăbdare și stâgăcie. E vraja în care se prind doar cei care iubesc, care trăiesc. E o zeiță, ce se vrea purtată la braț, dansată și lăsată să picteze fiecare zi în culorile curcubeului... Ei îi lipsesc grijile, ea nu cunoaște durere, nu știe ce-i bine și rău. În schimb adoră adierile mângâioase ale undelor de lumină.

  Copilăria e o pasăre albă invizibilă, cu aripi imense și grațioase, născută și dosită bine în sufletul oricărui om. Ea își adună cuib din zâmbet, speranță din dor, din visare. Ea se vrea retrăită,  se vrea renăscută și cel mai mult se vrea iubită. E cea care strânge timpul într-o horă și-l lasă să danseze la nesfârșit prin văzduh, în voia soarelui. Acest dans e un dar fără de preț și o perpetuă binecuvântare pentru fiecare pereche de ochi.

...și totuși această clipă...

 

OMUL de ieri și de azi

 

    Dincolo de rutina zilnică și grijile cotidiene, vă îndemn  să purtăm în căști și altceva. Ceva ce ne-ar aminti de adevăratele valori, de măreția celor care populează acest pământ semănând lumină printre oameni.

            Se știe, că dincolo de prezentul de-afară stă un trecut complicat, care a șlefuit milenii pentru ca noi să îmbrățișăm formula de azi. Milenii ce au trecut printr-o clepsidră generoasă, prin nisipul căreia s-a vărsat sânge, s-au gândit teorii, s-au descoperit formule magice, formule ce au salvat omenirea și formule ce ne ghidează existența, s-au invadat teritorii, s-au descoperit lumi, ajungându-se dincolo de cer, s-au întemeiat religii, s-au pictat minți, s-au colorat necunoscuturi, s-au cântat gânduri, s-au obținut drepturi, s-au capturat zâmbete, iar numărând secundele s-au inventat mijloace care să te poartă dintr-o parte-n alta a lumii, chiar și click-uri distanță și s-au pus bazele a noi și noi ere.

    Curios, dar toate acestea  izvorăsc din aceași sursă, cresc din aceași rădăcină și stau la umbra aceluiași cer, e vorba de un om care dă naștere începutului, un om umil, modest, pe care nu-l vezi, dar e mereu acolo, un om ce dăruiește bucăți din el și le prinde-n oglinda altor oameni, un om ce coase cu migală personalități și  dă naștere indirect și în mod continuu a noi și noi vieți.

             E vorba de El, profesorul, imaginea căruia ne-a îndreptate retina spre iubirea de frumos și cunoaștere, ne-a învățat să pictăm vise și să privim realitatea cu discernământ. de la el  am învățat să înșiruim litere pe hârtie și să gândim în opinii verticale. Omul de la care izvorăște început de oameni.

   În explorarea  acestui subiect, am pornit  de la câteva întrebări esențiale, care urmăresc să recomande școala și profesorul ca adevărate miracole ce sunt, făcătoare de minuni rezistente la incovenientele vremii.

 De unde au pornit ADEVĂRAȚII oameni? Cum și-au croit altarul de azi- școala și profesorul? Cum s-au orânduit lucrurile astea la noi acasă, în spațiul României Mari, în spațiul cuprins între Carpați, Dunăre și Nistru? Despre aceastea, dar și despre El- profesorul, ea- scoala care luate împreună formează un templu maestuos-VIITORUL.

            Dacă e să cautăm răspunsul acestor întrebări vom fi surprinși să aflăm cât de vechi este începutul educației pe pământul tricolor. Se spune că aici, la noi totul a pornit de la daci, prin secolul II î.Hr., în zona dobrogeană unde au fost descoperite dovezi care să confirme existența  primei școli, era un gimnaziu local pe malul lacului Sinoe, iar prima treaptă a învățământului, unde se deprindeau lucrurile de baza, precum cititul, scrisul și noțiuni matematice elimentare, conform unor fragmente epigrafice, se desfășurau în cadrul familiei sub îndrumarea tatălui, iar în familii modeste, unde tatăl nu era învățat și nu-și puteau permite să angajeze pe cineva care să se ocupe de acest aspect, educația avea un loc de coadă și se făcea doar în cazul în care motivul era în strânsă legătură cu un aspect profesional, dat de nevoia supraviețuirii.

            În spaţiul dobrogean exista preocupare pentru procesul educativ-instructiv doar dacă tinerii erau un exemplu de buni cetățeni și ajungeau să fie recrutați ca soldați. Cei care se încadrau în această categorie, erau înscriși în „gimnaziu”, care era condus de un director numit „gimnaziarh”, care pentru activitatea de instruire era ajutat de unul sau mai mulţi profesori. Gestionarea unei astfel de instituții presupunea multă dirjenie și responsabilitate, drept penttru care „gimaziarh”-ul era ales din rândul oamenilor de frunte, care aveau și o stare materială bună. De asemenea, sunt  mărturii ale existenţei unor „efebii” (elevi), grupaţi în mai multe clase, ceea ce dovedeşte că erau destul de numeroşi. Educaţia primită prin gimnaziu putea fi continuată numai de tinerii proveniţi din familii cu stare materială foarte bună la şcolile superioare care funcţionau numai în oraşele greceşti.

            O altă formă de școală cunoscută este cea latină, prima şcoală latină cunoscută este cea prezentată în Legenda Sfântului Gerard care funcţiona în Banat, încă din anul 1028. A fost înfiinţată în ideea de a pregăti viitor misionari, avea aproximativ 30 de elevi. În această şcoală tinerii, sub îndrumarea „magiştrilor”, într-o clădire amenajată special pentru acest scop, învăţau scrisul, cititul, gramatica elementară a limbii latine, precum şi muzica bisericească. Odată cu începerea invaziei tătare, din anul 1241, porţile şcolii se închid. Tot în Banat, călugării de la mănăstirea burgundă din Pontigny întemeiază la Igriş (Timiş) şi la Cârţa (Făgăraş) câte o „abaţie” care aveau organizate, pe lângă şcoală, câte o bibliotecă care cuprindea, pe lângă scrieri teologice şi de cult, şi opere ale clasicilor latini, precum Cicero și Seneca.

            În următoarele secole, XIII-XIV,prind formă și alte școli din spațiul nostru, școli de pe lângă episcopiile din Oradea şi Alba- Iulia, unde predarea era în limba latină. Numărul tinerilor din şcolile episcopale a crescut repede, pentru că mulţi nobili își doreau ca fii lor să urmeze această școală.  În Transilvania şcoli asemănătoare funcţionau la Sebeş, Oradea, Arad şi Baia Mare, Mediaş.

Secolul XVII,a venit și el cu schimbări noi, școlile săteşti şi orăşeneşti se înmulţesc sensibil în secolul al XVII-lea: în Transilvania şcoli confesionale, în Moldova şi în Ţara Românească şcoli de stat. Din cauza numărului în creștere a știutorilor de carte, ajung să se pună bazele a două niveluri de pregătire: unul pentru pregătirea diecilor, gramaticilor şi slujbaşilor şi altul pentru pregătirea clerului. Cei din prima categorie studiau gramatica necesară la redactarea documentelor și pe cunoașterea unor operații aritmetice care să-i ajute să lucreze ca slujbași la vămi sau ca negustori. Cei din a doua categorie, pe lângă cele menționate mai sus, trebuiau să memorizeze texte și muzică religioasă. Pe când În Ţara Românească şi în Moldova erau organizate şcoli de nivel inferior, în care se predau noţiuni de citire, scriere şi aritmetică, şi şcoli de nivel mediu, în care se punea accent pe gramatica limbilor română şi slavonă, pe studiul aritmeticii, geometriei şi pe caligrafie pentru redactat acte.    Existau şi şcoli de nivel superior, în care se studia gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria şi muzica. Mai existau și școli  mănăstireşti, şcoli domneşti și şcoli orăşeneşti.

Învățământul modern apare la lumina zilei în jurul anilor 1700, când pe la jumătatea secolului existau școli domnești în majoritatea regiunilor.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, începului celui de-al XIX-lea, învățământul trece printr-un real proces de modernizare. Apăruse ideeea organizării unei școli naționale, însă lipsa unui buget punea bețe în roate ideii, astfel la mijlocul secolului al XIX-lea funcționau 39 de școli naționale, dintre care 20 în Muntenia, iar restul în Moldova. și alături de ele apare același martir- profesorul care a stat din totdeauna să ardă întru viitor.
            Și totuși, unul dintre cei mai semnificativi ani din istoria învățământului este 1848, an care a adus o mișcare de revoluție în organizarea și dezvoltarea învățământului, dar și a culturii românești, cei care au pus bazele reformelor, erau oameni importanți ai vremei, precum Gheorghe Asachi, care au susținut principii patriotice și au pledat pentru învățarea în limba română, pentru întemeierea a cât mai multe școli rurale, au înființat ziare românești și au creat manuale. O perioadă de glorie este marcată de mandatul ministrului Spiru Haret, care a reușit să crească considerabil numărul școlilor, atât urbane, cât și rurale. Accentul cădea pe învățarea științelor exacte și învățarea limbilor moderne.

Următoarea reorganizare a învățământului a venit la 1850, legea cuprindea ideea că învățământul va fi alcătuit din trei trepte: Școala primară, clasele colegiale și învățăturile speciale, care reprezentau un fel de facultate a vremurilor noastre.

Până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, învățământul s-a bucurat de reforme pe mai multe planuri, atât învățământul superior, cât și cel profesional. Au fost adoptate legi care să protejeze imaginea școlii românești, dar și a profesorul care, din totdeauna a știut să se adapteze nevoilor vremii și să edifice oameni asemeni templelor.

Totuși, odată cu anumite întâmplări în istoria țării, toate unitățile de învățământ intră în posesia statului, iar învățământul profesional este primul din listă, pentru că pregătirea viitorilor meseriași era un prerogativ al vremii, însă rolul profesorului nu s- a diminuat, el având ca și pe vremuri aceleași îndatoriri: să-și urmeze vocația, în față căreia toți să continuie să-și scoată pălăria.

După 1989, învățământul s-a confruntat cu probleme, dar a continuat să urmeze un traseu bazat pe modernizare, care să includă confortul elevilor și al profesorilor.

 În prezent, școala a devenit indispensabilă și are funcție vitală, trebuie să formeze adevărate caractere umane capabile să se adapteze la condițiile vremii. Azi,  oricine are dreptul de –a merge la școală și de a fi parte a celui mai viu sistem, unde vocația își dă mâna cu devotamentul și hărnicia.

Având toate astea, un lucru e cert: toate schimbările frumoase din sec. II î.Hr., până în prezent au la temelie aceeași cărămidă absolut obligatorie, profesorul, dascălul, aceeași mână nesecată de valori care surprinde prin forța sa, de secole. 

Vals autumnal

                                                    imagine: google.com

            E toamnă afară. E anotimpul ce ne binecuvântează de sus cu o ninsoare portocalie, pe care o așează părintește pe umerii supuși ai pomului din curte, pe cumpăna de la fântână, dar și pe bietul om împovărat de timp.

 E toamnă, iar toamna-și are legile ei, legi pe care doar sufletul înrourat și capabil de iubire poate să le-nțeleagă.

             E magică toamna, pentru că la braț cu ea conștientizezi cât de valoroasă este clipa pe care o trăiești și cât de impersonală și dezagreabilă poate fi  dacă n-o însuflețești în zeci de culori. E misterioasă când îți dă târcoale îmbujorată și cochetă, nostalgică și tăcută, e divină când te despuiază de sentimente, făcând front comun cu hoinarul șturlubatic și mucalit de la miază-zi. E savuroasă asemeni mustului prelins peste buza puerilă a primilor pași. E dumnezeiască asemeni concertului din lunca lui Alecsandri, care vrăjește și uimește în egală măsură.

              E zâna copilăroasă, din basmele ce îți  mângâie creștetul cu bucuria revederii și-ți pune în poală toate desfătările adunate în plin forfot ca un bun  gospodar ce știe că toamna se numără bobocii. Iar bobocii pot fi mulți doar dacă minunea minunilor vine din iubire – o adevărată iubire colorată, armonioasă, ieșită îndrăzneț de sub penelul magicianului care a procreat-o.

            Iubesc această toamnă, o respir, ca să-mi ajungă să mă-nfrupt din ea ori de câte ori pe cerul sufletului meu se va așterne negura. O adulmec de prin grădinile cu felinare, de prin podgorii mustind a tărască și crască, de prin noianurile de vise înfiripate în nopțile reci de brumar și mă transform în pasăre călătoare doar pentru a atinge cerul ei ce mi-a intrat sub piele în vremea nașterii mele.

         Iubesc toamnele, iubesc, cu multă patimă toamnele care m-au ajutat să tălmăcesc povești cu feți din basme, unde s-a cuibărit, încă în vremi demult apuse, magia unui tărâm întins, cu viță de tămâioasă și gutuile de la geam. Un plai ca din poveste unde picior de zmeu n-a scăpat teafăr, pentru că făcliile cerului, aprinse de la atâta toamnă, au vegheat necunten basmul din care s-au ridicat și au prins a valsa.

            Acum că toamna filtrează de după geam, întinzându-și ”pe deal, pe culme” pelerina atinsă de prima brumă, mă gândesc să o invit la o cafea, unde voi fi doar eu și ea, două anotimpuri cu sclipiri de văpaie în ochii lumii. Și poate emoționată, îmbătată de-a șoaptei dor va accepta să ne plimbăm aievea prin parcul secular, în care două frunze valsează, lăsând la vederea pleata despuiată a unui curcubeu autumnal.

. 

Rendez-vous

 

     Calendarul din piuneze vibrează de zile bune anunțând că iată, mâine e ziua când elevul din mine  ferm și lipsit de temeri ar trebui să meargă spre Templu, unde altă dată îl așteptau înaripați sute de ochi hotărâți să și-l facă prieten. De bucurie mare, sărmanul a uitat că stă pironit și sechestrat între tavan și pardoseală încă de la un An Nou fericit. A uitat și  că zilele-i sunt numărate și că entuziasmul lui nu mai e așa de țanțoș ca altă dată, și pe lângă toate anul acesta are nevoie de mască, de scut și sabie pentru a avea   permis de ieșire pe covorul roșu, galben sau verde.                          Ce să mai... e înaripat nespus de mult ”unu” din calendar, are planuri zburlite de dorința năstrușnică de a se bucura de toamna, cum n-a mai făcut-o până la închiderea obloanelor.  Nu știu ce să-i spun, ce sfat ar putea să -i dea umila mea persoana, atinsă și ea de incertitudine și frică, nu pot la nesfârșit să-l privez de libertate, doar pentru că eu, cea care l-a pus la ungher, mai are de înfruntat o ditamai stare, colosală și contagioasă. Nu știu ce să fac, dar pofta lui de ducă, mie îmi înmoaie picioarele, mă dezarmează doar la gândul că ar putea evada lăsând pata din ungher să se lichefieze peste tapet.

Scrisoare fiului

                                                                                         

imagine pinterest.com

Fiule,

        Azi, când ai ales să te desprinzi din brațele-mi puternice cu determinare și încredere, mi-am zis că e timpul să -mi ocup locul destinat mamelor: acceptarea. Acceptarea că băiatul ei cel drag e pregătit să survoleze și alte culmi înțelepte, aceleași pe care ni le-am dorit cu toții  odată. Unii au reușit, alții mai puțin, dar asta nu înseamnă că tu nu vei reuși. Vei reuși să fii fericit, să împletești din visele acestei lumi propriul altar, pentru că tu poți. Ai în cap de vâsle curajul, demnitatea și onestitatea. Acești pilonii ai omeniei și ai cumsecădeniei în care vreau să-ți scufunzi tumultuosul val al furtunilor, ce -ți vor inunda firea vulcanică ori de câte ori te vei ciocni de o nedreptate. Ele te vor ajuta să te menții în larg și să te scalzi ca într-un Iordan din care să ieși de-a pururea curat și limpede asemeni apei ce te-a făurit: cu înalte virtuți morale și demn să-ți reflecți chipul în oglinda ei fermecătoare. 

    Băiatul meu, va exista în călătoria ta către lume multe mistere greu deslușibile, neînțelese până la capăt, așa cum vor exista și furtuni dornice să te răvășescă. Dar tu nu ceda, înarmează-te cu răbdarea lui Sisif, care, printr-o ironia a sorții a ajuns la cheremul bolovanului. Dar păzea, să nu te angrenezi în exerciții de acrobație zadarnice, ai grijă că de prea multă supunere ai putea să te trezești cu bolovanul strivindu-ți țeasta și atunci tot ce ai zămislit ziua seara ar putea să se surpe. Fii vigilent, dragul meu copil, dar în același timp temperat în acțiunile tale. Fii scânteia care concepe focul, dar în același timp îngrijește-te de flacăra ce te-a scos din bezna beției de sine și asemeni Titanului, ai grijă ca nimeni să nu-ți asedieze cetatea în care te întorci să-ți ostoiești clocotul inimii.  Vor fi mulți demoni de care va trebui să scapi pentru adevărata fericire, de aceea sufletul este tovarășul de care ar trebui să te îngrijești întâi și-ntâi.     
      Dragul meu, nu uita: pentru a învinge demonii rațiunii e nevoie să privești la tine cu iubire și curaj; cu încrederea ostașului care se avântă în luptă pentru a  izbăvi de păcat un pământ, cu credința că lumea din jur este o parte din misterul neînțeles, dar atât de firesc și necesar tărâmului care te ține. Te vei îngriji ca nimeni și nimic din ce te  face fericit să nu fie umbrit de aceiași demoni neînțeleși ai rațiunii. Comuniunea armonioasă cu ei trebuie să țină tot atâta cât va ține viață-n paradis. 

Nu fi ignorant dacă  te temi de ignoranță, așa cum nu trebuie să fii nici înger dacă ți-e frică de păcat. Dar poți, în schimb, să fii tu cel, care privindu-se în cristalinul apei, să găsească  un titanic convețuitor cu toate forțele lui interioare: demoni și îngeri, toți de o potrivă de egali.                                                                                                                                  mama

La umbra lui...

imagini google.com

     Îmi amintesc, de parca a fost ieri. Îmi amintesc cum ne lăsam mângâiați la umbra lui de razele arțăgoase a lui Cuptor, cum ne adunam sub cupola imensă la tălmăcit povești cu feți și zâne, pe care ajungeam să le visăm nopțile, cu tot cu tărâmul minunat unde se nașteau. Îmi amintesc și retrăiesc fiece adiere de vânt care i se așternea pe creștet, pentru că sub creștetul lui diafan nenumarate generații au petrecut ascultând trilurile neobosite ale chiriașelor lui. 

    Pentru că trebuie să știți stejarul secular, care se înălța falnic și impozant în parcul Catedralei, era cea mai ospitalieră gazdă. În jurul lui se jucau cele mai mari hore, se țineau cele mai deocheate aduări, de care bănuiesc că nu întotdeauna era mândru. Dar a tăcut. A ținut totul în cel mai silențios nod- de aici și numele de înțelept. Știa să savureze doi ochi albaștri, protejându-i de ochi curioași sau de guri rău intenționate. Acesta era el: prieten rece, dar sigur. Uite-mă acum un adult în toată firea, un adult pe care viața la tot mânat de colo- colo, punându-i în plete argintul anilor, dar gândul că n-am făcut prea multe pentru Bătrânul meu prieten nu mi-a dat pace până nu i-am văzut magistrala ținută la întoarcere. Stătea, ca și atunci înconjurat de voci gălăgioase în jur, cu ochi care mai de care mirați, dar ceva, ceva parcă îi umbrea bucuria pe care o găzduia sub aripi. Erau ei, anii, cei care nu l-au cruțat nici pe el sau poate tainele pe care i le-am pus pe creștet eu, și alți tovarăși de păcat, poate misterul nopților nedormite i-au mai furat din verdele de veacuri, aplecându-i brațele până la pământ? Abia privindu-l pe vechiul și înțeleptul prieten, am dezlegat misterul supărării ce i se citea pe chip - era îmbătrânit de dor și de singurătate, chiar dacă horele din jurul lui nu au contenit niciodată. Era trist ca și mine, care a aflat mult prea târziu că povara singurătății e mai amară ca povara anilor. Am încetat să-mi confirm că pot fi mereu fericit până când nu m-am pomenit și eu fără de soț asemeni bunului meu prieten.

Happy end

       

Imagine google.com

     Era odată ca niciodată. Probabil așa încep majoritatea poveștilor cu care îți asociezi nemijlocit copilăria?! Este formula de început a fiecărui basm în care ne-am dori să intrăm și să mai și rămânem acolo, când îți face din mușchi  un super-erou, cu inima în flăcări după ochii tăi tumultuoși de dulci.     

     Și totuși, povestea de azi are și ea un happi end, așa cum nemuritoarele basme ale lui Ispirescu, Creangă sau Frații Grim.                                Totul a început acum mulți ani când Milica, fata din povestea noastră, a visat că Zburătorul, din cauza căruia suferă, este un Făt-Frumos desprins din paginile coperții de pe raftul de sus, că e voinicul care în tot acest timp i-a vegheat nefiresc de inocent somnul, dar și zbaterile sufletești din nopțile cu lună plină. La început supărarea și furia ei nu avea margini, dar mai târziu când a înțeles că și el a suferit în acele nopți și-a mai temperat spiritul năvalnic și s-a gândit să-i dea o șansă ca s-o cucerească. La început i-a comunicat că va trebui să uite de sânge și vieți omenești, că va avea nevoie de o transformare, de o emancipare care ar corespunde cu statutul lui de făt-frumos, că o fată din secolul XXI are nevoie de poezie, culeasă de prin marii clasici sau de prin iarba cu rouă zorilor pe pleoape- proveniența ei e esențială pentru a cuceri inima suavă a Milicăi. I-a mai spus că florile din iarba de acasă reprezintă un potir alchimic pentru o inimă aprinsă ca a ei. Nu știu dacă ambiția fetei sau înverșunarea lui de vitez la făcut să acționeze, dar cert este că prințul nostru a cam început să-și facă griji când fata, care noapte de noapte îi chema numele și ardea în cele mai dulci văpăi, azi i-a înaintat  un ultimatum: ori te lași de paloș și buzdugan, ori pleci înapoi în poveste, pe tărâmul ”vieții fără de moarte” fără a fi cunoscut nemurirea pământească alături de lumina acestor doi ochi.                                 

             S-a zbătut Făt-Frumos trei zile și trei nopți, a căutat să găsească răspuns în cărțile de pe raftul de sus, care i-au tot ținut companie în ultima vreme și a înțeles un lucru: că fetele cu visuri și ochi imenși ca cerul au nevoie de gingășie și vorbe cu șoapte și nicidecum un cap de balaur în plus sau unul în minus. Și-a spus atunci că orice ar fi el trebuie să stăpânească peste ”împărăția ochilor albaști” dacă nu vrea să ajungă ” de poveste” , ducândui-se vestea ca unui popă tuns. Astfel, a trecut la acțiune: de la Eminescu la cunoscut pe Nichita, de la Nichita la Sorescu și tot așa până a dat și de Bacovia, cel cu durerea înrădăcinată sub coastă. Dar, pe loc a înțeles că durerea lui nu e una bacovineană, ci mai degrabă stănesciană, mai optimistă la căderea nopții decât noaptea când ”cade peste lume violetul”.  Pentru mai multă erudiție l-a citit și pe Arghezi, fără a neglija mai târziu și iubirile mari ale contemporanilor. Abia după ce i-a descoperit pe fiecare, a înțeles de ce pământul se învârte în jurul soarelui și de ce Planeta Pământ e planeta cu cei mai imenși ochi. Abia de a observat că emanciparea lui de prinț a prins substanță și formă în a șaptea zi, atât cât i-a luat lui Dumnezeu să creeze Pământul. Și-a amintit că nu poate să zăbovească prea mult ”de-asupra cărții Sale” decât atunci când în minte i-au revenit cuvintele ei, ale Milicăi:  AI NEVOIE DE EMANCIPARE pentru a mă cuceri și pe loc umbra durerii i s-a revărsat pe chip. Ce rost își mai au jertfele când inima lui tânjește deja de trei luni, trei săptămâni și trei zile după POEZIA cu ochii ca marea, care de nopți bune nu mai oftează după el?! A mai oftat o dată din toți rărunchii și ca un viteaz ce este s-a pus pe căutat soluții: cu  inima în dinți și ”focul la ghete” a poposit la fereastra cu cei mai atrăgători și posesivi ochi - a Milicăi, fata care și-a pus în gând să-l aducă pe Făt-Frumos cu picioarele pe pământ. Și acum iată-l aici, iar ei îi scârțâie picioarele din toate încheieturile, iar inima, năvalnica și nebuna n-o mai ascultă de ceva timp, de aceea a încetat să o mai roage să stea locului.                             - Ce vrei Făt-Frumos, de ce mă cauți ca o stafie,  unde crezi că te afli? Sper că nu în povestea în care eroul e mereu un viteaz călare pe un zmeu cu șapte capete, lipsite de erudiție toate? - a încercat să pară nepăsătoare fata a cărei inimă mai avea un pic și-i sărea în brațe chipeșului cu mustață de corb și călare pe cel mai roib cal.

      - Nu, fată frumoasă, nu sunt viteazul din poveste, dar risc să ajung de poveste dacă nu mi te fac mireasă în secunda următoare. Am înțeles în tot acest răstimp că jertfa din iubire și pentru iubire este cel mai frumos sacrificiu. De aceea, tot ce vreau acum e să mi te fac nevastă, că altfel nu mă mai mișc de la fereastra ta. Mi-am pus gând să te cuceresc și știu deja că insistența este partea din programul cuceritorului.                                    - Bravo, tinere, ți-ai învățat lecția, dar, ar trebui să mai știi că ”cuceritorul” nu e cuceritor dacă nu e și plin de sine.  Te rog, coboară din șea și adă-mi lumea ta la picioare, mi-o doresc mai mult decât orice. Nu vreau prinț pe cal alb sau roib- vreau să-mi aparții și să fim actanții propriei noastre povești.

  

Am ajuns

 

imagine google.com

       Am ajuns la capătul unui drum deloc simplu, deloc fără angoase, în care m-am tot căutat exasperat și însuflețit, din cauza unor ecouri funebre, venite din îndepărtata lume a lui Iung și Iang. Deși, lumile paralele ale acestor doi sunt învăluite în misterul unor atitudini personale, în raport cu propriile voci și umbre, totuși căutările mele mi-au ajutat în găsirea punctului de referință și a echilibrului de sine. Este foarte important ca aceste descoperiri  să se reverse peste lume ca un curcubeu, exprimând acceptare și deschidere spre adevărul pe care îl exprimă prin reverberațiile umanitare pe care se sprijină Universul.

      Am ajuns într-un punct de reper și aici vreau să rămân, vreau să împărățesc peste propria-mi creație ca peste Univers Dumnezeu. Vreau să mă compun, cu tot cu fiori, din trăiri și retrăiri la care sufletul roșea de neputință și pudoare. Vreau. Asta vreau să mi se întâmple de acum în colo, nu vreau să -mi regret existența fizică fără a ști ce înseamnă să arzi cu tot cu vise atunci când focul e la un oftat distanță.

    Acum când știu că problemele existențialiste fac front comun cu problemele unui ”paradis în destrămare” și cu ”raiul pe pământ” , înțeleg că escapadele din mine, au fost adevărată terapie pentru descoperirea de care mi-a fost frică mereu.

Gând

 

                                             26.07.2020

    O altă duminică, doar că fără clătite și gem. O duminică diversă și surprinzătoare prin multitudinea de evenimente ce urmează a se întâmpla. De aceea, tot ce-mi doresc e să înceapă avalanșa de stări, de care mi-e atâta dor și să uit de iureșul nebunesc și nedrept al zilelor de iulie. Sper că tot arșița lui Cuptor să aducă lumina pe strada Speranței, iar frisoanele fricii să-mi elibereze brațele care găzduiesc atâtea tandre îmbrățișări.