Să te iubești nu e păcat

Am asteptat să trec de  40 de ani, ca să-mi permit o prima rebeliune din viața mea, mi-am făcut un tatuaj. Eu, cea care privea sceptic la aceste "mâzgâleli" pentru toată viața, nici măcar nu m-am îndoit când s-a ivit gândul. Mi l-am făcut și gata. 

Chiar dacă nu m-am gândit prea mult la simbolistica desenului, mi-e drag. Îl iubesc. Nu mi-e frică să zic că am început să-l iubesc când încă nu începusem să mă iubesc pe mine. 

  Ideea cu tatuajul a venit spontan și am luat-o ca pe o ieșire dintr-o zonă a necazului și a neputinței în care am trăit până la 40. Chiar daca nu par eu cea mai speriată femeie din lume, mi-am dezvoltat în toți anii aceia, tot atâtea frici câte zile într-un an. De aceea, tot ce simt acum, nu este decât o altă nevoie ignorată mulți ani.

   Ca să mă întorc la tatuaj. Au fost voci care mi-au criticat intenție, m-au blamat în raport cu vârsta. Aducând argumentul suprem: ai copii mai mari ca tine. 

Da. Și ce? 

Asta înseamna că odată ce îți cresc copiii "mai mari ca tine" uiți de tine? Uiți de ceea ce îți face bine și ție și lor? Uiți că ai nevoi? Uiți să te mai întorci la tine? Poate chiar la cea care ai vrut să fii și n-ai fost...

Da. Eu cred ca o mama sănătoasă la minte și corp, e cea mai prețioasă dovadă de iubire. 

Or, să te iubești, nu e păcat.

Ne iubim cu tot cu frici, cu păreri de rău, cu cearcăne de la atâta plans. Cu mici bucurii și succese. De ele ne-am sprijinit împreună. Cu ele am parcurs deja o bună bucată de drum spre vindecare. 

   Dupa 40 m-am pomenit mai în siguranță să rămân cu mine. O iau ca pe cea mai mare izbândă...una tatuată. La început pe brațul drept, iar după pe tot corpul.

   

  

când încetăm să visăm

Visam că într-o zi voi fi mare, ca voi avea o casă, un spațiu în care să mă simt bine. O casă care să-mi deschida ușa din ambele laturi, cu nerabdare. 

  Am crescut, dar n-am încetat niciodată să-mi doresc să fiu mare, și mai cu seamă, n-am renunțat niciodată la a-mi dori să fiu așteptată și mângâiată de un vis.

   Mama mea, ca oricare altă femeie de la țară, avea grijile ei. Casa, gospodăria și varietatea de orătanii de prin curte îi fura toată atenția de la visele mele copilărești. Poate doar uneori când se oprea din alergat, își arunca ochii peste cartea din brațele mele, ca să se asigure că nu pierd timpul cu prostii. Îi plăcea să mă vadă citind. Dorea prin mine să-și îndeplinească propriul vis, cel de a fi om cu carte. Atunci, ofta adânc și-mi zicea: pentru mine nimeni nu s-a spetit așa cum o fac eu pentru tine. Ai mei n-au vrut să renunțe la covorul din zestre ca să mă fac profesoară chiar dacă am plâns și am implorat. Oamenilor învatati tot le este mai ușor în viață decât celor ca mine. Iar tu ai stofă de cucoană și nu vei putea să ții o casă ca aceasta. Așa îi plăcea ei să mă convingă să fiu mai prietenoasă cu cartea, atunci când credea că mă abat din drum. 

      De aceea, seara de seara, nu înceta să îmi verifice agenda. Îmi amintesc și acum, când într-o seara, ochii ei de detectiv s-au oprit pe disciplina botanica. Era un curs pe care îl făceam în primul an de gimnaziu. Îi părea ei ca am eu prea mult timp pentru citit și tot mai puțin pentru materiile școlare. M-a lăsat să-mi văd de treaba, iar a doua zi era înaintea mea la lecția de botanică.

Și a continuat acest învatat de voie sau de nevoie până s-a convins că iese om din mine.

Deși, n-am excelat la botanica sau la alte materii neprietenoase din agendă, calitatea de care mi-a tot vorbit ani în șir, s-a lipit de mine. Am reușit să devin omul pe care și-l doresc toți părinții. Mămica mea era mândră. Știu. 

    Exigența față de mine însumi mi-a sculptat personalitatea, m-a făcut competitivă. La început cu alții. Astazi cu mine. Cu visele mele. Și mă bucur ca măcar ele au rămas aceleași. Chiar dacă uneori mi-aș fi dorit să fug din corp, prezența lor mă consolează.

 ...ce treabă nasoală e și competiția asta!

    

 

un gând

   M-am trezit într-o dimineață că trebuie să schimb ceva în viața asta a mea. Nu se mai poate astfel. Trebuie să am un obiectiv care să mă mențină dreapta în derapajul acestei alergături lumești.

  Ce să vezi? îmi spun mereu același lucru, încerc să mă descotorosesc de lenea din oase. Să-mi pun pe roate toate membrele și neuronii pentru a nu cadea în dizgrația propriilor lamentări. 

    Am înțeles ca ceea ce mi se întâmplă acum e o meteahnă a mea mai veche. Sau, cu alte cuvinte, am fost așa dintotdeauna. 

    Eram prin clasa a 10-a, elevă bună, dar nu foarte bună, la una din școlile acelea rurale unde se cunosc toți între ei. De la profesori care îți predau la clasă până la femeia de serviciu. Uite, am avut eu norocul ista să fiu mereu sub obiectivul tuturor. Și nu pentru că aș fi eu vreo ditamai strălucire, dar tot le săream în ochi la toți. 

 Într-o zi o profesoară, din cele cu moțoc cât un ghiveci, o întâlnește pe maica-mea și în loc să vorbească despre cârnații din vitrină, doamna profesoară, a binevoit să îi laude odrasla. Adică, pe mine, zicându-i că am crescut mare și sunt  foarte frumoasă și că probabil cheltuie cu mine toată agoniseala. Dar de unde așa bucurie? Avusem noroc cu două verișoare ale mele, mai mari și îmi pasau de la ele, ba câte o geantă pe care ele o aruncau de rea, iar eu o luam de bună. Ba câte un parfum, ruj care își cam făcusera veacul pe la ele. Ce-i drept, aveam mare noroc cu ele, dar și cu mătușa mea, o soră de a mamei, care crescuse fete și știa cum e cu aceste nevoi. Astfel mi-am construit "strălucirea". 

  Aș fi trecut cu vederea complimentul profesoarei de matematică, dacă în altă zi diriginta clasei nu i-ar fi spus maică-mii același lucru. Atunci, n-a mai răbdat biata femeie că odrasla-i este lăudată și a simțit nevoia să intervină și de data asta, spunându-i, doamnei dirigintă că la cât sunt de leneșă și ursuză mereu, la sigur, m-a confundat cu cineva. Și din ziua aceea n-am mai fost frumoasă. 

   Acum că am înțeles de unde mi se trage această năpastă, n-am de ales. Trebuie să mă întorc de unde m-am abandonat. Acolo în trecut. Pentru că de acolo, din neexperiențe ni se trag toate. Din multiplele necunoscute cu care ne-am clădit personalitatea. E bine să începem prin a ne dedica mai mult timp pentru a ne asculta vocea lăuntrică, sufletul făcut cât un purice, de frica abandonului.