Drumul spre casă

     

imagine: google.com

       E noapte, aproape miezul nopții, dar eu stau și număr stelele pale de pe cerul unei nopți infinite și mă gândesc cu frică la ce va aduce zorii zilei de mâine. Mi-e frică să cred că ziua de mâine va fi mai rea decât cea de azi și că dezamăgirea va lua locul unui moment de fericire. Dar îmi alin frica de incertitudini cu amintirile unei nopți de vară, pe care am trăit-o copil fiind, în casa părintească unde mama și frații mei erau cele mai hazoase bucurii. Mă complac în amintirea de odinioară și ceața care planează peste răsăritul cerului meu se risipește în neantul hâd, care ba vine, ba se duce. Totuși reusesc să - mi drămăluiesc temerile acum că am reușit să mă scald în amintirea casei părintești și aștept să decoleze de pe pista sufletului meu visul purtat de dor și să se aștearnă ca un covor de flori sub pașii răsăritului pe care îl aștept. Sper să ajungă neîntinat și suav!