Anxietate

         imagine: google.md

    Azi, după atâta amar și chin, vreau să țip din toate încheieturile sufletului meu eliberat și să mă iau de piept cu tot răul care m-a chinuit nopți și nopți în șir, furându-mi dreptul la o viață proprie. Azi vreau să mă prind de piept cu întunericul și să-l gonesc dracului din umbra mea, altă dată fidelă, azi ademenită de o iluzie sincopată, purulentă.

   De ce mă las chinuită, dominată de speranțe iluzorii? De ce mă las pradă aparențelor înșelătoare, doar știu că n-ai cum ieși învingătoare? De ce? De ce?

Acesta e șirul de deceuri pe care le tot frământ și mă frământă. Prizonieră în pânza păianjenului și fără sorți de izbândă mă împiedic de frustrări, de incertitudini și frici, inoculate într-un timp pe care nu-l stăpâneam și, cu regret constat, că nu-mi aparține nici azi. El , timpul se poate lua la goană cu oricine, chiar și cu vântul și cu gândul, asta am înțeles de când am început să mă sufoc în pielea propriilor mele fapte. Nimic mai tenebru decât sufocarea propriilor visuri. De aceea, azi îmi iau umbrela și mă dezleg de haina sufocantă a pânzei de păianjen și pornesc la pas prin ploaia de vise unde sunt așteptată de un munte de culoare, speranță și viață. Aleg să trăiesc cu mine împăcată, aleg să nu mă mai ignor atât, lăsând locul sorții unui suflet gol, înrobit și anxios. Gata, mă iau la braț prin ploaie și încep să zidesc punți de unde să privesc la viață cu optimism și iubire. 

     Cel mai important cu IUBIRE.

Ele, cărțile...

   

                                                             imagine: google.com

 Cărțile sunt lumea mea, nu-mi închipui existența fără suava aromă ce-o emană. Ele au menirea să te-nalțe spre paradis, dăruindu-ți clipe unice de revelație și mister, pentru care mai apoi să nu-ți dorești decât să cunoști veșnicia clipei de foc și a agonie în desfătare. 

    Da, cartea e capabilă să te provoace să visezi, să speri, să te facă să te arunci în mreaja ei ca peștele în plasa unui pescar iscusit, și are o singură cale - să se supună. Ele te pregătesc pentru aceste ieșiri în  larg, în imensul ocean de provocari, în care tu inițiat ești capabil să prinzi peștișorul de aur și să-i îndeplinești, la rându-ți dorințele, dacă le-ar avea. Rolurile voastre ajung să se schimbe doar pentru simplu fapt că tu n-ai încetat să înoți, ai pus mâna pe vâsle și te-ai prins într-o competitie neptunică  pe viață și moarte. Asta face din om cartea - îl cucereste, dându-i șansa să cucerească și el la rându - i. Nimic mai vigilent și temerar decât o carte ambițioasă în niște brațe sensibile, într-un cuget aprins la flacăra unei făclii și încurajat să ardă asemeni unui pajure de foc - veșnic.

Cartea ca și mama răspândește iubire, bunătate, caldură pe care le-a tot găzduit la pieptul fragil ca pe o imensă investiție.

zbor

      www.pinterest.com
...sunt zile când sufletul meu o ia razna, pur si simplu prinde să leviteze fără control, fără a-mi oferi mie șansa sa-i controlez pulsul. Azi e una din acele zile când imaginea din sufletul meu o ia la goana spre orizonturi necurate asemeni unei păstai din salcâmul de cândva spre care imi întindeam ceafa după o ploaie făra curcubeu, o ia pe cărari nepavate, greu de atins și țipă de nebună că vrea libertate de pasăre, vrea înaltul lumii să-i aparțină. Și atunci, eu sunt cea neputincioasa, cea incapabilă să lupte cu această dorință a unui suflet captiv și mă resemnez, lăsându-l să ia drumul pribegiei în speranța că aceasta cautarea de sine îi va aduce liniște.

În numele viitorului

    

Discurs. Concursul Pedagogul anului.

Astăzi sunt fericită și vreau să împart cu dv această stare de beatitudine, o stare firească pentru  cadrul didactic realizat la catedră.

 Fericirea zilei de azi, vine, inclusiv, din bucuria de a împărți cu elevii mei adevărate comori: binele, adevărul, sarcu, întru edificarea miraculosului templu VIITORUL.

Tudor Mușatescu spunea „Viitorul unui om, ca şi al unei lumi se construieşte, nu se visează” . totuși eu am ajuns aici, începând cu un vis, un vis înfiripat încă din frageda-mi pruncie când mi-am promis că voi fi profesor și nu un profesor oarecare, ci unul care promovează valori şi idealuri ce ţintesc spre succes, profesionalism, performanţă şi excelenţă- un professor care se acceptă pe sine și își ia în serios rolul de personalitate formatoare de opinii, de vieți.

 Timpurile pe care le traim, ne obigă să fim flexibili  și să ieșim din zona noastră de bine Or, cadrului didactic, îi revine cea mai nobilă și cea mai grea dintre misiune - cea de a forma generația viitorului în strictă corespundere cu nevoile societății, pentru că o societate  are nevoie  de tineri motivați, cu o poziție civică demnă, pe umărul cărora va fi destinul țării. Elevul, pe care îl formează, trebuie să dețină un sistem integrat de cunoștințe, abilități, atitudini și valori, dobândite, formate și dezvoltate prin învățare. De aceea, profesorul de azi, în numele viitorului, va avea grijă să-și adapteze stilul de predare la particularitățile de vârstă şi nevoile speciale ale elevului, dar și la ritmul de învăţare şi dezvoltare a acestuia.
    „Progresul semnificativ este rezultatul unei curajoase renunţări la modul tradiţional de a gândi.” (R. Covey) profesorul, în numele  viitorului trebuie să dea dovadă de curaj și să renunțe la tradiționalul clișeic, și să manifeste deschidere pentru perfecţionări, formări, reorientându-se spre cele mai inovative metode şi tehnici de predare. Pentru că formabilul să întrunească profilul în corespundere cu societatea de mâine, demersul didactic va reieși din cei 4 piloni ai educație promovaţi de UNESCO: a şti să înveţi pentru a acumula cunoştinţele necesare la orice etapă a vieţii, a şti să acţionezi adecvat în orice situaţie semnificativă de viaţă, a şti să trăieşti şi a sti să convieţuieşti sau a şti să munceşti împreună cu ceilalţi membri ai societăţii. În funcţie de această optică, educatorul din învăţământ urmează să îndeplinească roluri noi.

El va fi manager al învățării, formator inovator,  cel care știe că Comunicarea empatică – cea mai importantă aptitudine din viaţă, agent motivator care  declanșează și întreține interesul, curiozitatea și dorința elevilor pentru activitatea de învățare. și nu în ultimul rând consilier, un observator sensibil, un îndrumător persuasiv și un sfătuitor care se va preocupa în permanent de starea de bine a elevilor săi.
    În calitatea sa, profesorul va fi tolerant la tot ce este nou, demonstrând atitudine și profesionalism., va fi cel care dă dovadă de responsabilitate, având abilitatea de a da un răspuns sau a face o alegere înţeleaptă, fundamentată pe principii, valori.
Personal, pledez pentru acest  tip de comportament, pentru că el influențează pozitiv procesul de învățare și astfel ajungi să te angajezi și-n alte provocări profesionale, care ți-ar aduce satisfacție și motivație.
    În numele viitorului voi spune da provocărilor profesionale, preocupându-mă permanent de formarea mea, iar învățarea pe tot parcursul vieții va fi o  „zăbavă” asumată conștient și cu placere.           Și cum "Copiii sunt mesaje vii pe care le trimitem unor timpuri pe care nu le vom mai apuca." ( Neil Postman), mă declar în totalitate în slujba idealului educațional, cel de a făuri vieți care vor construi ulterior o societate armonioasă, cu oameni morali, integri şi autentici.                                                              Cred că este timpul să facem din şcoală un laborator al vieţii, unde copilul de azi, care este conducătorul de mâine, are toate circumstanţele să se dezvolte, să devină inovativ şi să-şi aducă contribuţia la procesul de transformare a societăţii.

Portret de dascăl

    

Motto: „Învăț de la momentul în care trăiesc,

învăț de la copiii ce sunt lângă mine!”

                                                                                               (V. Suhomlinschii)

            Profesor! Nimic mai desăvârșit decât noblețe sufletului lui ce s-a născut odată cu cerul și pământul, odată cu lumina, din a cărei raze se trage, pentru a fi adevăr și mister deopotrivă.

         Profesorul - acest miracol al zilei de ieri și de azi, a pășit în această lume desculț, de frică să nu rănească firul de iarbă așternut la picioarele sale, ca să-i tămăduiască talpa după truda din „minele de sare- ale sudorii”, vorba poetului. A pășit lin, râspândind parfumul suav al luminii de viață și toată întinderea a devenit rai.

         El, creatorul, născut din propria cenușă  arde ca o torță vie pentru a-și duce la bun sfârșit desăvârșita operă – elevul, omul de mâine, pe al cărui umăr va sta încoronat destinul țării. Tot ce știe să facă, El este să investească bunătate, cumsecădenie, altruism și profesionalism necondiționat în generația viitorului. Acest om cu  puteri supranaturale,  îmbină abil onorificul titlu de dascăl excelent cu cel de actor, pictor de vieți și  sculptor de emoții. El este mobil și flexibil, iar în „desaga cu minuni” se ascund diferite metode și forme de interacțiune și organizare a procesului de învățare. E carismatic, empatic și răspândește pe unde trece doar stare de bine. Acest om de cuvânt e un eșantion de cultură și educație, receptiv la schimbări, investește competențe valorice  pentru a face lumea mai bună şi mai tolerantă. Iar entuziasmul, cu elanul său contagios, îi conferă eleganţă, atitudine pozitivă, pasiune şi dăruire. El învestește timp, idei inovatoare, practici de succes, variază tehnici și metode didactice pentru ca procesul învățării să fie activ, interactiv – o punte de acces spre modernitate. Ioan Bontaş în „Tratat de pedagogie şcolară” făcea următoarea afirmaţie: „Un profesor care posedă măiestrie pedagogică este mai mult decât un bun profesionist, este un artist în meseria sa.”

         În opinia mea, un bun profesor simte copilul, îşi aminteşte că a fost şi el copil şi înţelege toate spaimele, tristeţile, exuberanţa şi bucuria prin care trec elevii lui. Astfel, el devine un învăţător dedicat, care poate schimba chiar şi lumea interioară a discipolului său. Din succesul lor, el își face aripi de pasăre măiastră și „pornește”  mai determinat să făurească cetăți, în care stăpân să fie cuvântul „Om”.

         Asemeni unui ostaș veșnic la datorie, profesorul veghează neîncetat evoluția elevilor săi, îi conduce spre performanțe, motivându-i să-și seteze noi obiective din care ar avea doar de învățat. El știe tot despre discipolii săi. Chiar dacă a trebuit să țină loc de mamă și tată, el a făcut-o cu toată implicarea părintelui grijuliu, mereu în slujba sufletului ce-l are în grijă. Știe cele mai dulci povești, cele mai înaripate parabole, e balsam pentru suflet vorba lui blândă atunci când mângâie și izvor de har atunci când vorbește de Eminescu, Goga sau Arghezi.       

EXCELENȚA SA duce cu sine esența valorilor primordiale: bunătate, dragoste și credință, de la care pornesc în lume cele mai frumoase vieți de copil. 

        Profesionist și responsabil, onest și frumos, energic, sensibil, și omniprezent radiază prin excelența profilului intelectual și moral, e conștient că modelul uman pe care îl reprezintă e piatră de temelia la fundamentul zilei de mâine. 

         Acesta e profesorul viitorului, aspiră la toate astea şi încă la multe altele. El apreciază adevărul şi, nu popularitatea sa, încercând să schimbe lumea, se transformă zilnic,  transformându-i şi pe alţii.

Drumul spre casă

     

imagine: google.com

       E noapte, aproape miezul nopții, dar eu stau și număr stelele pale de pe cerul unei nopți infinite și mă gândesc cu frică la ce va aduce zorii zilei de mâine. Mi-e frică să cred că ziua de mâine va fi mai rea decât cea de azi și că dezamăgirea va lua locul unui moment de fericire. Dar îmi alin frica de incertitudini cu amintirile unei nopți de vară, pe care am trăit-o copil fiind, în casa părintească unde mama și frații mei erau cele mai hazoase bucurii. Mă complac în amintirea de odinioară și ceața care planează peste răsăritul cerului meu se risipește în neantul hâd, care ba vine, ba se duce. Totuși reusesc să - mi drămăluiesc temerile acum că am reușit să mă scald în amintirea casei părintești și aștept să decoleze de pe pista sufletului meu visul purtat de dor și să se aștearnă ca un covor de flori sub pașii răsăritului pe care îl aștept. Sper să ajungă neîntinat și suav!

Aștept o minune...

https://www.pinterest.co.uk/pin/569846159106460853/

     Aștept o minune - n viața mea! Aștept o minune... 
     De ceva zile stau în izolare, izolare de lumea în care obișnuiam să trăiesc, obișnuință, care dintr -o dată mi-a fost luată, obligându-mă să-i acord timp și stare unui pervers de virus, incert și nemilos. Știe el de ce! Atacă pe la spate ca un mișel, exact când îți dai seama că viața ta e atât de minunată, iar tu n-ai găsit timp până acum să-i mulțumești. 
     De câteva zile stau în izolare de ochii lumii și ai mei. Și tot de atâtea zile, mi-e dor să nu-mi mai fie dor de zilele în care capul meu doldora de vise zbura prin nori, pentru că acum a căpătat greutate de plumb. E greu de dus. Are frisoane în miez de noapte și grade Celsius, cum îi aștern de noapte bună. 
     De câteva zile stau în izolare și mai urmează să stau încă de trei ori cam pe atâta, timp în care viața mi se scurge printre degete fără ”scop și vise”. Aaa! ar fi unul- cel de a sfârteca în patru inamicul intrat fără bilet de voie. 

 Toate au început cu un strănut, cu o durere ușoară de cap, din care am crezut că ies ușor, cum am făcut-o și alte dăți. Dar n-a fost să fie. Tot ce stătea drept și feroce în cale mea, a început a avea picioare de Colos. Până la răsăritul soarelui toate stăteau dezarmate și vulnerabile deja. Am început cu încurajări: Tu poți, nu-ți fie frică! Nu confunda oboseala cu boala! Nu, nu...! Dar am înțeles că de la renegare, la acceptare e doar un singur pas. De aceea apelul la medicul de familie mi-a dat confirmarea că va fi bine și indiferent de evoluția bolii trebuie să cred, să lupt, mai ales că pe lângă tine stau ”late” alte două suflete de care ești responsabilă mai mult decât de viața proprie. Am început cu medicamentația din prospect, pe lângă care am presurat semințe de joc și zâmbet. Am condimentat cu ore de somn și ieșiri la aer, iar ceaiul cu lămâie - cea mai utilă activitate a zilelor cu simptom. Asta fac de când în casa și-n viața noastră și-a făcut loc un musafir nepoftit. Îi cântăm în strună, dezmerdându-l cu termometru de patru - cinci ori pe zi, îi promitem marea și sarea, doar a pleca. Îi întreținem agonia cu pilule fel de fel, îi oblojim tălpile scrijelite de la atâta alergare, dar el se ambiționează și mai avan să rămână. I-am promis, l-am amenințat, ba chiar l-am dat de brânci afară, și când am crezut că a plecat, el iar a venit și s-a cocoțat între sprincene, ca un păduche-în frunte, acolo s-a cuibărit și a început a trâmbița într-una:

    - Eu de aicea nu voi pleca! 

    - Vei pleca... și încă cum! Am grijă, perversule, să te pun la zid, nu-ți voi permite să-mi iei din plăcerea de a trăi. Asta i-am promis și acum tot ce fac e să mă țin de cuvânt. 

    Am ințiat o campanie de denigrare a inamicului și trebuie să fiu în stare s-o scot la capăt.

SCRISOARE MAMEI

 

www.pinterest.com

Draga mea mamă,

    Un dor nebun m-a făcut să-ți scriu tot ce simt și trăiesc în aceste  zile grele, în care nu mai ești cu mine. Gândul de-ați scrie vine din naivitatea mea de copil îndrăgostit la nebunie de blândețea glasului tău, de cosițele tale ce se lăsau alintate în fiecare noapte, de seninătatea din privirea ta. Chiar dacă viața ți-a luat mult din ea, eu copilul de azi tânjesc și urăsc distanțele care ne-au  despărțit.

  Scumpa mea, regret, că atunci când îmi erai alături n-am știut a înveșnici clipa-te supăram. N-am știut atunci  că tu, mămica mea dragă, ești darul meu de sus, ești îngerul ce-mi alunga toate forțele răului și mă - ncuraja la fapte mari. Acum regret că aveam zile în care melancolia și tristețea îmi întunecau ființa, dar forța ta miraculoasă mă curăța de ele și îmi cuprindea trupul firav  spunându-mi că nu sunt singur.  Îmi pare rău nespus de zilele în care te necăjeam. Te făcem să plângi. Dar să știi că atunci tot ce-mi doream era să te strâng în brațe și să mă eliberez de nodul de lacrimi ce-mi stăvilea sentimentele. Abia acum, când m-am pomenit singur înțeleg că darurile materiale pe care le primesc de la tine periodic,  nu mi te aduc înapoi nici pentru o clipă, pentru că nu poartă nici măcar mirosul și nici căldura brațelor tale. Urăsc aceste hârtii  din cauza cărora acum ești departe de mine. Le urăsc, pentru că ele au  împărțit lumea în bogați și săraci, în copii cu părinți și fără părinți. Urăsc traiul în țara mea fără tine. Și totuși, sentimentul că te jertfești pentu mine, îmi dă curajul să te aștept ca un bărbat, să îți răsplătesc imensele clipe în care am fost fericiți.

      Iartă-mi, mămico, lacrimile, dar azi am avut o zi mai proastă la școală. Nu, nu am luat note rele, ba din contra am luat un zece la limba română, doar că  diriginta a anunțat pentru vineri ședință cu părinții, iar eu știind că ești  departe, iar  bunica se plânge  de picioare, n-are cine veni la ședință.

    Mămico, nu te supăra pe mine,  n-am intenționat în nici un chip să te întristez, doar am vrut să știu că ești cu inima lângă mine și  poate această dorință a mea să te ajute să  vii acasă măcar de ziua mea.

Mămica mea, vreau să știi, atunci când te vei întoarce mă vei găsi mult mai bărbat, pentru că depărtarea și lipsa ta m-a maturizat. Eu  n-am mai plâns de mult, iar bunica îmi spune că sunt sprijinul ei de nădejde și ajutorul ei la bătrânețe. Tot ea îmi spune că, greutățile îl fac pe om mai puternic și mai cumpătat. Nu știu de-i așa sau altfel, un lucru știu sigur, acum pot face lucruri pe care înainte lu le știam a face. Ard de  nerăbdare să te bucuri și tu în rând cu bunica, dar până atunci îți voi atașa câteva poze, ca să nu mă uiți și să vezi cât de mare m-am făcut.

     Am uitat  să-ți mai spun, mămico, la desene animate nu mă mai uit, că tare des te întristai din această cauză. De  calculator mă mai folosesc, recunosc, doar pentru că, acolo, te am pe tine. El e una dintre bucuriile mele, pentru care zilnic mă întorc de la școală iute și încrezut că vom reuși să avem de toate. Că vom construi gardul, că vom schimba pavajul din ogradă, că vom pune geamuri noi și că lumea ne va privi cu alți ochi.

   De un lucru mi-e frică însă, scumpa mea, că dorul de mine și de bunica să nu-ți ia din seninătatea chipului și să nu te mai recunosc.

Vreau să te știu fericită și  îți promit să-ți dăruiesc această fericire, numai vino acasă.

     Te sărut pe ochii tăi triști, dar imenși, mamă.

                                                           Cu dor, al tău fecior

Zile însorite

 

  

sursă: google.com

      Ce grăbită trece clipa cu soare! Grăbită ca o zi de duminică și sprințară ca iepurașii de lumină veniți de acolo, din spatele curții îmbălsămate cu parfum de măr și glas de horă.

   ...Mi-e dor de copilăria mea, de glasul aproape șoptit al mamei, de clopoțeii argintii din vocea suratelor mele de joacă, dar și de ochii calzi și încă senini ai bunicăi.  Mi-e tare dor de ea, de copilăria mea! Vreau să mă prind în horă cu toate visele mele, cu toate trăirile și retrăirile. Să alerg desculț prin iarba mustoasă și caldă,  purtată de același  zbor, zborul către lumină. Și pentru că e prea  mare vrerea, revin cu sufletul tămăduit ACASĂ - acolo unde e siguranță, e statornicie, e dragoste. Aceste două taine devin un Crez.

    COPILĂRIA... Copilăria e joc, e împăcare, e căldură e curcubeu ... e Soaareee!

E soarele ce umple văile cu  păpădiile devenite diademe pe fruntea neîntinată a visului crescut cu nerăbdare și stâgăcie. E vraja în care se prind doar cei care iubesc, care trăiesc. E o zeiță, ce se vrea purtată la braț, dansată și lăsată să picteze fiecare zi în culorile curcubeului... Ei îi lipsesc grijile, ea nu cunoaște durere, nu știe ce-i bine și rău. În schimb adoră adierile mângâioase ale undelor de lumină.

  Copilăria e o pasăre albă invizibilă, cu aripi imense și grațioase, născută și dosită bine în sufletul oricărui om. Ea își adună cuib din zâmbet, speranță din dor, din visare. Ea se vrea retrăită,  se vrea renăscută și cel mai mult se vrea iubită. E cea care strânge timpul într-o horă și-l lasă să danseze la nesfârșit prin văzduh, în voia soarelui. Acest dans e un dar fără de preț și o perpetuă binecuvântare pentru fiecare pereche de ochi.

...și totuși această clipă...

 

OMUL de ieri și de azi

 

    Dincolo de rutina zilnică și grijile cotidiene, vă îndemn  să purtăm în căști și altceva. Ceva ce ne-ar aminti de adevăratele valori, de măreția celor care populează acest pământ semănând lumină printre oameni.

            Se știe, că dincolo de prezentul de-afară stă un trecut complicat, care a șlefuit milenii pentru ca noi să îmbrățișăm formula de azi. Milenii ce au trecut printr-o clepsidră generoasă, prin nisipul căreia s-a vărsat sânge, s-au gândit teorii, s-au descoperit formule magice, formule ce au salvat omenirea și formule ce ne ghidează existența, s-au invadat teritorii, s-au descoperit lumi, ajungându-se dincolo de cer, s-au întemeiat religii, s-au pictat minți, s-au colorat necunoscuturi, s-au cântat gânduri, s-au obținut drepturi, s-au capturat zâmbete, iar numărând secundele s-au inventat mijloace care să te poartă dintr-o parte-n alta a lumii, chiar și click-uri distanță și s-au pus bazele a noi și noi ere.

    Curios, dar toate acestea  izvorăsc din aceași sursă, cresc din aceași rădăcină și stau la umbra aceluiași cer, e vorba de un om care dă naștere începutului, un om umil, modest, pe care nu-l vezi, dar e mereu acolo, un om ce dăruiește bucăți din el și le prinde-n oglinda altor oameni, un om ce coase cu migală personalități și  dă naștere indirect și în mod continuu a noi și noi vieți.

             E vorba de El, profesorul, imaginea căruia ne-a îndreptate retina spre iubirea de frumos și cunoaștere, ne-a învățat să pictăm vise și să privim realitatea cu discernământ. de la el  am învățat să înșiruim litere pe hârtie și să gândim în opinii verticale. Omul de la care izvorăște început de oameni.

   În explorarea  acestui subiect, am pornit  de la câteva întrebări esențiale, care urmăresc să recomande școala și profesorul ca adevărate miracole ce sunt, făcătoare de minuni rezistente la incovenientele vremii.

 De unde au pornit ADEVĂRAȚII oameni? Cum și-au croit altarul de azi- școala și profesorul? Cum s-au orânduit lucrurile astea la noi acasă, în spațiul României Mari, în spațiul cuprins între Carpați, Dunăre și Nistru? Despre aceastea, dar și despre El- profesorul, ea- scoala care luate împreună formează un templu maestuos-VIITORUL.

            Dacă e să cautăm răspunsul acestor întrebări vom fi surprinși să aflăm cât de vechi este începutul educației pe pământul tricolor. Se spune că aici, la noi totul a pornit de la daci, prin secolul II î.Hr., în zona dobrogeană unde au fost descoperite dovezi care să confirme existența  primei școli, era un gimnaziu local pe malul lacului Sinoe, iar prima treaptă a învățământului, unde se deprindeau lucrurile de baza, precum cititul, scrisul și noțiuni matematice elimentare, conform unor fragmente epigrafice, se desfășurau în cadrul familiei sub îndrumarea tatălui, iar în familii modeste, unde tatăl nu era învățat și nu-și puteau permite să angajeze pe cineva care să se ocupe de acest aspect, educația avea un loc de coadă și se făcea doar în cazul în care motivul era în strânsă legătură cu un aspect profesional, dat de nevoia supraviețuirii.

            În spaţiul dobrogean exista preocupare pentru procesul educativ-instructiv doar dacă tinerii erau un exemplu de buni cetățeni și ajungeau să fie recrutați ca soldați. Cei care se încadrau în această categorie, erau înscriși în „gimnaziu”, care era condus de un director numit „gimnaziarh”, care pentru activitatea de instruire era ajutat de unul sau mai mulţi profesori. Gestionarea unei astfel de instituții presupunea multă dirjenie și responsabilitate, drept penttru care „gimaziarh”-ul era ales din rândul oamenilor de frunte, care aveau și o stare materială bună. De asemenea, sunt  mărturii ale existenţei unor „efebii” (elevi), grupaţi în mai multe clase, ceea ce dovedeşte că erau destul de numeroşi. Educaţia primită prin gimnaziu putea fi continuată numai de tinerii proveniţi din familii cu stare materială foarte bună la şcolile superioare care funcţionau numai în oraşele greceşti.

            O altă formă de școală cunoscută este cea latină, prima şcoală latină cunoscută este cea prezentată în Legenda Sfântului Gerard care funcţiona în Banat, încă din anul 1028. A fost înfiinţată în ideea de a pregăti viitor misionari, avea aproximativ 30 de elevi. În această şcoală tinerii, sub îndrumarea „magiştrilor”, într-o clădire amenajată special pentru acest scop, învăţau scrisul, cititul, gramatica elementară a limbii latine, precum şi muzica bisericească. Odată cu începerea invaziei tătare, din anul 1241, porţile şcolii se închid. Tot în Banat, călugării de la mănăstirea burgundă din Pontigny întemeiază la Igriş (Timiş) şi la Cârţa (Făgăraş) câte o „abaţie” care aveau organizate, pe lângă şcoală, câte o bibliotecă care cuprindea, pe lângă scrieri teologice şi de cult, şi opere ale clasicilor latini, precum Cicero și Seneca.

            În următoarele secole, XIII-XIV,prind formă și alte școli din spațiul nostru, școli de pe lângă episcopiile din Oradea şi Alba- Iulia, unde predarea era în limba latină. Numărul tinerilor din şcolile episcopale a crescut repede, pentru că mulţi nobili își doreau ca fii lor să urmeze această școală.  În Transilvania şcoli asemănătoare funcţionau la Sebeş, Oradea, Arad şi Baia Mare, Mediaş.

Secolul XVII,a venit și el cu schimbări noi, școlile săteşti şi orăşeneşti se înmulţesc sensibil în secolul al XVII-lea: în Transilvania şcoli confesionale, în Moldova şi în Ţara Românească şcoli de stat. Din cauza numărului în creștere a știutorilor de carte, ajung să se pună bazele a două niveluri de pregătire: unul pentru pregătirea diecilor, gramaticilor şi slujbaşilor şi altul pentru pregătirea clerului. Cei din prima categorie studiau gramatica necesară la redactarea documentelor și pe cunoașterea unor operații aritmetice care să-i ajute să lucreze ca slujbași la vămi sau ca negustori. Cei din a doua categorie, pe lângă cele menționate mai sus, trebuiau să memorizeze texte și muzică religioasă. Pe când În Ţara Românească şi în Moldova erau organizate şcoli de nivel inferior, în care se predau noţiuni de citire, scriere şi aritmetică, şi şcoli de nivel mediu, în care se punea accent pe gramatica limbilor română şi slavonă, pe studiul aritmeticii, geometriei şi pe caligrafie pentru redactat acte.    Existau şi şcoli de nivel superior, în care se studia gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria şi muzica. Mai existau și școli  mănăstireşti, şcoli domneşti și şcoli orăşeneşti.

Învățământul modern apare la lumina zilei în jurul anilor 1700, când pe la jumătatea secolului existau școli domnești în majoritatea regiunilor.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, începului celui de-al XIX-lea, învățământul trece printr-un real proces de modernizare. Apăruse ideeea organizării unei școli naționale, însă lipsa unui buget punea bețe în roate ideii, astfel la mijlocul secolului al XIX-lea funcționau 39 de școli naționale, dintre care 20 în Muntenia, iar restul în Moldova. și alături de ele apare același martir- profesorul care a stat din totdeauna să ardă întru viitor.
            Și totuși, unul dintre cei mai semnificativi ani din istoria învățământului este 1848, an care a adus o mișcare de revoluție în organizarea și dezvoltarea învățământului, dar și a culturii românești, cei care au pus bazele reformelor, erau oameni importanți ai vremei, precum Gheorghe Asachi, care au susținut principii patriotice și au pledat pentru învățarea în limba română, pentru întemeierea a cât mai multe școli rurale, au înființat ziare românești și au creat manuale. O perioadă de glorie este marcată de mandatul ministrului Spiru Haret, care a reușit să crească considerabil numărul școlilor, atât urbane, cât și rurale. Accentul cădea pe învățarea științelor exacte și învățarea limbilor moderne.

Următoarea reorganizare a învățământului a venit la 1850, legea cuprindea ideea că învățământul va fi alcătuit din trei trepte: Școala primară, clasele colegiale și învățăturile speciale, care reprezentau un fel de facultate a vremurilor noastre.

Până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, învățământul s-a bucurat de reforme pe mai multe planuri, atât învățământul superior, cât și cel profesional. Au fost adoptate legi care să protejeze imaginea școlii românești, dar și a profesorul care, din totdeauna a știut să se adapteze nevoilor vremii și să edifice oameni asemeni templelor.

Totuși, odată cu anumite întâmplări în istoria țării, toate unitățile de învățământ intră în posesia statului, iar învățământul profesional este primul din listă, pentru că pregătirea viitorilor meseriași era un prerogativ al vremii, însă rolul profesorului nu s- a diminuat, el având ca și pe vremuri aceleași îndatoriri: să-și urmeze vocația, în față căreia toți să continuie să-și scoată pălăria.

După 1989, învățământul s-a confruntat cu probleme, dar a continuat să urmeze un traseu bazat pe modernizare, care să includă confortul elevilor și al profesorilor.

 În prezent, școala a devenit indispensabilă și are funcție vitală, trebuie să formeze adevărate caractere umane capabile să se adapteze la condițiile vremii. Azi,  oricine are dreptul de –a merge la școală și de a fi parte a celui mai viu sistem, unde vocația își dă mâna cu devotamentul și hărnicia.

Având toate astea, un lucru e cert: toate schimbările frumoase din sec. II î.Hr., până în prezent au la temelie aceeași cărămidă absolut obligatorie, profesorul, dascălul, aceeași mână nesecată de valori care surprinde prin forța sa, de secole. 

Vals autumnal

                                                    imagine: google.com

            E toamnă afară. E anotimpul ce ne binecuvântează de sus cu o ninsoare portocalie, pe care o așează părintește pe umerii supuși ai pomului din curte, pe cumpăna de la fântână, dar și pe bietul om împovărat de timp.

 E toamnă, iar toamna-și are legile ei, legi pe care doar sufletul înrourat și capabil de iubire poate să le-nțeleagă.

             E magică toamna, pentru că la braț cu ea conștientizezi cât de valoroasă este clipa pe care o trăiești și cât de impersonală și dezagreabilă poate fi  dacă n-o însuflețești în zeci de culori. E misterioasă când îți dă târcoale îmbujorată și cochetă, nostalgică și tăcută, e divină când te despuiază de sentimente, făcând front comun cu hoinarul șturlubatic și mucalit de la miază-zi. E savuroasă asemeni mustului prelins peste buza puerilă a primilor pași. E dumnezeiască asemeni concertului din lunca lui Alecsandri, care vrăjește și uimește în egală măsură.

              E zâna copilăroasă, din basmele ce îți  mângâie creștetul cu bucuria revederii și-ți pune în poală toate desfătările adunate în plin forfot ca un bun  gospodar ce știe că toamna se numără bobocii. Iar bobocii pot fi mulți doar dacă minunea minunilor vine din iubire – o adevărată iubire colorată, armonioasă, ieșită îndrăzneț de sub penelul magicianului care a procreat-o.

            Iubesc această toamnă, o respir, ca să-mi ajungă să mă-nfrupt din ea ori de câte ori pe cerul sufletului meu se va așterne negura. O adulmec de prin grădinile cu felinare, de prin podgorii mustind a tărască și crască, de prin noianurile de vise înfiripate în nopțile reci de brumar și mă transform în pasăre călătoare doar pentru a atinge cerul ei ce mi-a intrat sub piele în vremea nașterii mele.

         Iubesc toamnele, iubesc, cu multă patimă toamnele care m-au ajutat să tălmăcesc povești cu feți din basme, unde s-a cuibărit, încă în vremi demult apuse, magia unui tărâm întins, cu viță de tămâioasă și gutuile de la geam. Un plai ca din poveste unde picior de zmeu n-a scăpat teafăr, pentru că făcliile cerului, aprinse de la atâta toamnă, au vegheat necunten basmul din care s-au ridicat și au prins a valsa.

            Acum că toamna filtrează de după geam, întinzându-și ”pe deal, pe culme” pelerina atinsă de prima brumă, mă gândesc să o invit la o cafea, unde voi fi doar eu și ea, două anotimpuri cu sclipiri de văpaie în ochii lumii. Și poate emoționată, îmbătată de-a șoaptei dor va accepta să ne plimbăm aievea prin parcul secular, în care două frunze valsează, lăsând la vederea pleata despuiată a unui curcubeu autumnal.

.