vineri, 26 februarie 2021
Anxietate
joi, 4 februarie 2021
Ele, cărțile...
imagine: google.com
Cărțile sunt lumea mea, nu-mi închipui existența fără suava aromă ce-o emană. Ele au menirea să te-nalțe spre paradis, dăruindu-ți clipe unice de revelație și mister, pentru care mai apoi să nu-ți dorești decât să cunoști veșnicia clipei de foc și a agonie în desfătare.Da, cartea e capabilă să te provoace să visezi, să speri, să te facă să te arunci în mreaja ei ca peștele în plasa unui pescar iscusit, și are o singură cale - să se supună. Ele te pregătesc pentru aceste ieșiri în larg, în imensul ocean de provocari, în care tu inițiat ești capabil să prinzi peștișorul de aur și să-i îndeplinești, la rându-ți dorințele, dacă le-ar avea. Rolurile voastre ajung să se schimbe doar pentru simplu fapt că tu n-ai încetat să înoți, ai pus mâna pe vâsle și te-ai prins într-o competitie neptunică pe viață și moarte. Asta face din om cartea - îl cucereste, dându-i șansa să cucerească și el la rându - i. Nimic mai vigilent și temerar decât o carte ambițioasă în niște brațe sensibile, într-un cuget aprins la flacăra unei făclii și încurajat să ardă asemeni unui pajure de foc - veșnic.
Cartea ca și mama răspândește iubire, bunătate, caldură pe care le-a tot găzduit la pieptul fragil ca pe o imensă investiție.
zbor
...sunt zile când sufletul meu o ia razna, pur si simplu prinde să leviteze fără control, fără a-mi oferi mie șansa sa-i controlez pulsul. Azi e una din acele zile când imaginea din sufletul meu o ia la goana spre orizonturi necurate asemeni unei păstai din salcâmul de cândva spre care imi întindeam ceafa după o ploaie făra curcubeu, o ia pe cărari nepavate, greu de atins și țipă de nebună că vrea libertate de pasăre, vrea înaltul lumii să-i aparțină. Și atunci, eu sunt cea neputincioasa, cea incapabilă să lupte cu această dorință a unui suflet captiv și mă resemnez, lăsându-l să ia drumul pribegiei în speranța că aceasta cautarea de sine îi va aduce liniște.
duminică, 27 decembrie 2020
În numele viitorului
Discurs. Concursul Pedagogul anului.
Astăzi sunt fericită și vreau
să împart cu dv această stare de beatitudine, o stare firească pentru cadrul didactic realizat la catedră.
Fericirea zilei de azi, vine, inclusiv, din
bucuria de a împărți cu elevii mei adevărate comori: binele, adevărul, sarcu,
întru edificarea miraculosului templu VIITORUL.
În calitatea sa, profesorul va fi tolerant la tot ce este nou, demonstrând atitudine și profesionalism., va fi cel care dă dovadă de responsabilitate, având abilitatea de a da un răspuns sau a face o alegere înţeleaptă, fundamentată pe principii, valori.
Personal, pledez pentru acest tip de comportament, pentru că el influențează pozitiv procesul de învățare și astfel ajungi să te angajezi și-n alte provocări profesionale, care ți-ar aduce satisfacție și motivație.
În numele viitorului voi spune da provocărilor profesionale, preocupându-mă permanent de formarea mea, iar învățarea pe tot parcursul vieții va fi o „zăbavă” asumată conștient și cu placere. Și cum "Copiii sunt mesaje vii pe care le trimitem unor timpuri pe care nu le vom mai apuca." ( Neil Postman), mă declar în totalitate în slujba idealului educațional, cel de a făuri vieți care vor construi ulterior o societate armonioasă, cu oameni morali, integri şi autentici. Cred că este timpul să facem din şcoală un laborator al vieţii, unde copilul de azi, care este conducătorul de mâine, are toate circumstanţele să se dezvolte, să devină inovativ şi să-şi aducă contribuţia la procesul de transformare a societăţii.
miercuri, 23 decembrie 2020
Portret de dascăl
Motto: „Învăț de la
momentul în care trăiesc,
învăț de la copiii ce
sunt lângă mine!”
(V. Suhomlinschii)
Profesor! Nimic mai
desăvârșit decât noblețe sufletului lui ce s-a născut odată cu cerul și
pământul, odată cu lumina, din a cărei raze se trage, pentru a fi adevăr și
mister deopotrivă.
Profesorul - acest
miracol al zilei de ieri și de azi, a pășit în această lume desculț, de frică
să nu rănească firul de iarbă așternut la picioarele sale, ca să-i tămăduiască
talpa după truda din „minele de sare- ale sudorii”, vorba poetului. A pășit
lin, râspândind parfumul suav al luminii de viață și toată întinderea a devenit
rai.
El, creatorul, născut din propria cenușă arde ca o torță vie pentru a-și duce la bun
sfârșit desăvârșita operă – elevul, omul de mâine, pe al cărui umăr va sta
încoronat destinul țării. Tot ce știe să facă, El este să investească bunătate, cumsecădenie, altruism și
profesionalism necondiționat în generația viitorului. Acest om cu puteri
supranaturale, îmbină abil onorificul titlu
de dascăl excelent cu cel de actor, pictor de vieți și sculptor de
emoții. El este mobil și flexibil, iar în „desaga cu minuni” se ascund diferite
metode și forme de interacțiune și organizare a procesului de învățare. E
carismatic, empatic și răspândește pe unde trece doar stare de bine. Acest om
de cuvânt e un eșantion de cultură și educație, receptiv la schimbări,
investește competențe valorice pentru a face lumea mai bună şi mai
tolerantă. Iar entuziasmul, cu elanul său contagios, îi conferă eleganţă,
atitudine pozitivă, pasiune şi dăruire. El învestește timp, idei inovatoare,
practici de succes, variază tehnici și metode didactice pentru ca procesul
învățării să fie activ, interactiv – o punte de acces spre modernitate. Ioan Bontaş în „Tratat de pedagogie şcolară” făcea următoarea afirmaţie:
„Un profesor care posedă măiestrie
pedagogică este mai mult decât un bun profesionist, este un artist în meseria
sa.”
În opinia mea, un
bun profesor simte copilul, îşi aminteşte că a fost şi el copil şi înţelege
toate spaimele, tristeţile, exuberanţa şi bucuria prin care trec elevii lui.
Astfel, el devine un învăţător dedicat, care poate schimba chiar şi lumea
interioară a discipolului său. Din succesul lor, el își face aripi de pasăre
măiastră și „pornește” mai determinat să făurească cetăți, în care stăpân
să fie cuvântul „Om”.
Asemeni unui ostaș
veșnic la datorie, profesorul veghează neîncetat evoluția elevilor săi, îi
conduce spre performanțe, motivându-i să-și seteze noi obiective din care ar
avea doar de învățat. El știe tot despre discipolii săi. Chiar dacă a trebuit
să țină loc de mamă și tată, el a făcut-o cu toată implicarea părintelui
grijuliu, mereu în slujba sufletului ce-l are în grijă. Știe cele mai dulci
povești, cele mai înaripate parabole, e balsam pentru suflet vorba lui blândă
atunci când mângâie și izvor de har atunci când vorbește de Eminescu, Goga sau
Arghezi.
EXCELENȚA SA duce cu sine esența valorilor
primordiale: bunătate, dragoste și credință, de la care pornesc în lume cele
mai frumoase vieți de copil.
Profesionist
și responsabil,
onest și frumos, energic, sensibil, și omniprezent radiază prin excelența profilului intelectual și moral, e
conștient că modelul uman pe care îl reprezintă e piatră de temelia la
fundamentul zilei de mâine.
Acesta e profesorul
viitorului, aspiră la toate astea şi încă la multe altele. El apreciază
adevărul şi, nu popularitatea sa, încercând să schimbe lumea, se transformă
zilnic, transformându-i şi pe alţii.
luni, 21 decembrie 2020
Drumul spre casă
imagine: google.com |
E noapte, aproape miezul nopții, dar eu stau și număr stelele pale de pe cerul unei nopți infinite și mă gândesc cu frică la ce va aduce zorii zilei de mâine. Mi-e frică să cred că ziua de mâine va fi mai rea decât cea de azi și că dezamăgirea va lua locul unui moment de fericire. Dar îmi alin frica de incertitudini cu amintirile unei nopți de vară, pe care am trăit-o copil fiind, în casa părintească unde mama și frații mei erau cele mai hazoase bucurii. Mă complac în amintirea de odinioară și ceața care planează peste răsăritul cerului meu se risipește în neantul hâd, care ba vine, ba se duce. Totuși reusesc să - mi drămăluiesc temerile acum că am reușit să mă scald în amintirea casei părintești și aștept să decoleze de pe pista sufletului meu visul purtat de dor și să se aștearnă ca un covor de flori sub pașii răsăritului pe care îl aștept. Sper să ajungă neîntinat și suav!
duminică, 22 noiembrie 2020
Aștept o minune...
https://www.pinterest.co.uk/pin/569846159106460853/ |
De ceva zile stau în izolare, izolare de lumea în care obișnuiam să trăiesc, obișnuință, care dintr -o dată mi-a fost luată, obligându-mă să-i acord timp și stare unui pervers de virus, incert și nemilos. Știe el de ce! Atacă pe la spate ca un mișel, exact când îți dai seama că viața ta e atât de minunată, iar tu n-ai găsit timp până acum să-i mulțumești.
De câteva zile stau în izolare de ochii lumii și ai mei. Și tot de atâtea zile, mi-e dor să nu-mi mai fie dor de zilele în care capul meu doldora de vise zbura prin nori, pentru că acum a căpătat greutate de plumb. E greu de dus. Are frisoane în miez de noapte și grade Celsius, cum îi aștern de noapte bună.
De câteva zile stau în izolare și mai urmează să stau încă de trei ori cam pe atâta, timp în care viața mi se scurge printre degete fără ”scop și vise”. Aaa! ar fi unul- cel de a sfârteca în patru inamicul intrat fără bilet de voie.
duminică, 8 noiembrie 2020
SCRISOARE MAMEI
Draga mea mamă,
Un dor nebun
m-a făcut să-ți scriu tot ce simt și trăiesc în aceste zile grele, în care nu mai ești cu mine. Gândul
de-ați scrie vine din naivitatea mea de copil îndrăgostit la nebunie de
blândețea glasului tău, de cosițele tale ce se lăsau alintate în fiecare noapte,
de seninătatea din privirea ta. Chiar dacă viața ți-a luat mult din ea, eu copilul
de azi tânjesc și urăsc distanțele care ne-au
despărțit.
Scumpa mea,
regret, că atunci când îmi erai alături n-am știut a înveșnici clipa-te
supăram. N-am știut atunci că tu, mămica
mea dragă, ești darul meu de sus, ești îngerul ce-mi alunga toate forțele
răului și mă - ncuraja la fapte mari. Acum regret că aveam zile în care melancolia
și tristețea îmi întunecau ființa, dar forța ta miraculoasă mă curăța de ele și
îmi cuprindea trupul firav spunându-mi
că nu sunt singur. Îmi pare rău nespus de
zilele în care te necăjeam. Te făcem să plângi. Dar să știi că atunci tot ce-mi
doream era să te strâng în brațe și să mă eliberez de nodul de lacrimi ce-mi
stăvilea sentimentele. Abia acum, când m-am pomenit singur înțeleg că darurile
materiale pe care le primesc de la tine periodic, nu mi te aduc înapoi nici pentru o clipă, pentru
că nu poartă nici măcar mirosul și nici căldura brațelor tale. Urăsc aceste
hârtii din cauza cărora acum ești
departe de mine. Le urăsc, pentru că ele au
împărțit lumea în bogați și săraci, în copii cu părinți și fără părinți.
Urăsc traiul în țara mea fără tine. Și totuși, sentimentul că te jertfești
pentu mine, îmi dă curajul să te aștept ca un bărbat, să îți răsplătesc
imensele clipe în care am fost fericiți.
Iartă-mi,
mămico, lacrimile, dar azi am avut o zi mai proastă la școală. Nu, nu am luat
note rele, ba din contra am luat un zece la limba română, doar că diriginta a anunțat pentru vineri ședință cu
părinții, iar eu știind că ești departe,
iar bunica se plânge de picioare, n-are cine veni la ședință.
Mămico, nu te
supăra pe mine, n-am intenționat în nici
un chip să te întristez, doar am vrut să știu că ești cu inima lângă mine
și poate această dorință a mea să te
ajute să vii acasă măcar de ziua mea.
Mămica mea, vreau să știi, atunci când te vei întoarce mă
vei găsi mult mai bărbat, pentru că depărtarea și lipsa ta m-a maturizat. Eu n-am mai plâns de mult, iar bunica îmi spune că
sunt sprijinul ei de nădejde și ajutorul ei la bătrânețe. Tot ea îmi spune că, greutățile
îl fac pe om mai puternic și mai cumpătat. Nu știu de-i așa sau altfel, un
lucru știu sigur, acum pot face lucruri pe care înainte lu le știam a face. Ard de nerăbdare să te bucuri și tu în rând cu
bunica, dar până atunci îți voi atașa câteva poze, ca să nu mă uiți și să vezi
cât de mare m-am făcut.
Am uitat să-ți mai spun, mămico, la desene animate nu
mă mai uit, că tare des te întristai din această cauză. De calculator mă mai folosesc, recunosc, doar
pentru că, acolo, te am pe tine. El e una dintre bucuriile mele, pentru care
zilnic mă întorc de la școală iute și încrezut că vom reuși să avem de toate. Că vom construi gardul, că vom schimba pavajul din ogradă, că vom pune geamuri
noi și că lumea ne va privi cu alți ochi.
De un lucru mi-e
frică însă, scumpa mea, că dorul de mine și de bunica să nu-ți ia din
seninătatea chipului și să nu te mai recunosc.
Vreau să te știu fericită și îți promit să-ți dăruiesc această fericire, numai vino acasă.
Te sărut pe
ochii tăi triști, dar imenși, mamă.
Cu dor, al tău fecior
sâmbătă, 7 noiembrie 2020
Zile însorite
sursă: google.com |
Ce grăbită trece clipa cu soare! Grăbită ca o zi de duminică și sprințară ca iepurașii de lumină veniți de acolo, din spatele curții îmbălsămate cu parfum de măr și glas de horă.
...Mi-e dor de
copilăria mea, de glasul aproape șoptit al mamei, de clopoțeii argintii din
vocea suratelor mele de joacă, dar și de ochii calzi și încă senini ai bunicăi. Mi-e tare dor de ea, de copilăria mea! Vreau
să mă prind în horă cu toate visele mele, cu toate trăirile și retrăirile. Să
alerg desculț prin iarba mustoasă și caldă, purtată de același zbor, zborul către lumină. Și pentru că e
prea mare vrerea, revin cu sufletul
tămăduit ACASĂ - acolo unde e siguranță, e statornicie, e dragoste. Aceste două
taine devin un Crez.
COPILĂRIA...
Copilăria e joc, e împăcare, e căldură e curcubeu ... e Soaareee!
E soarele ce umple
văile cu păpădiile devenite diademe pe
fruntea neîntinată a visului crescut cu nerăbdare și stâgăcie. E vraja în care
se prind doar cei care iubesc, care trăiesc. E o zeiță, ce se vrea purtată la
braț, dansată și lăsată să picteze fiecare zi în culorile curcubeului... Ei îi
lipsesc grijile, ea nu cunoaște durere, nu știe ce-i bine și rău. În schimb
adoră adierile mângâioase ale undelor de lumină.
Copilăria e o pasăre albă invizibilă, cu
aripi imense și grațioase, născută și dosită bine în sufletul oricărui om. Ea
își adună cuib din zâmbet, speranță din dor, din visare. Ea se vrea retrăită, se vrea renăscută și cel mai mult se vrea
iubită. E cea care strânge timpul într-o horă și-l lasă să danseze la nesfârșit
prin văzduh, în voia soarelui. Acest dans e un dar fără de preț și o perpetuă
binecuvântare pentru fiecare pereche de ochi.
...și totuși această
clipă...
joi, 22 octombrie 2020
OMUL de ieri și de azi
Dincolo
de rutina zilnică și grijile cotidiene, vă îndemn să purtăm în căști și altceva. Ceva ce ne-ar
aminti de adevăratele valori, de măreția celor care populează acest pământ
semănând lumină printre oameni.
Se
știe, că dincolo de prezentul de-afară stă un trecut complicat, care a șlefuit
milenii pentru ca noi să îmbrățișăm formula de azi. Milenii ce au trecut
printr-o clepsidră generoasă, prin nisipul căreia s-a vărsat sânge, s-au gândit
teorii, s-au descoperit formule magice, formule ce au salvat omenirea și
formule ce ne ghidează existența, s-au invadat teritorii, s-au descoperit lumi,
ajungându-se dincolo de cer, s-au întemeiat religii, s-au pictat minți, s-au
colorat necunoscuturi, s-au cântat gânduri, s-au obținut drepturi, s-au
capturat zâmbete, iar numărând secundele s-au inventat mijloace care să te
poartă dintr-o parte-n alta a lumii, chiar și click-uri distanță și s-au pus
bazele a noi și noi ere.
Curios,
dar toate acestea izvorăsc din aceași
sursă, cresc din aceași rădăcină și stau la umbra aceluiași cer, e vorba de un
om care dă naștere începutului, un om umil, modest, pe care nu-l vezi, dar e
mereu acolo, un om ce dăruiește bucăți din el și le prinde-n oglinda altor oameni,
un om ce coase cu migală personalități și dă naștere indirect și în mod continuu a noi
și noi vieți.
E vorba de El, profesorul, imaginea căruia
ne-a îndreptate retina spre iubirea de frumos și cunoaștere, ne-a învățat să
pictăm vise și să privim realitatea cu discernământ. de la el am învățat să înșiruim litere pe hârtie și să
gândim în opinii verticale. Omul de la care izvorăște început de oameni.
În explorarea acestui subiect, am pornit de la câteva întrebări esențiale, care
urmăresc să recomande școala și profesorul ca adevărate miracole ce sunt,
făcătoare de minuni rezistente la incovenientele vremii.
De unde au pornit ADEVĂRAȚII oameni? Cum și-au
croit altarul de azi- școala și profesorul? Cum s-au orânduit lucrurile astea
la noi acasă, în spațiul României Mari, în spațiul cuprins între Carpați,
Dunăre și Nistru? Despre aceastea, dar și despre El- profesorul, ea- scoala care
luate împreună formează un templu maestuos-VIITORUL.
Dacă e să cautăm răspunsul acestor
întrebări vom fi surprinși să aflăm cât de vechi este începutul educației pe
pământul tricolor. Se spune că aici, la noi totul a pornit de la daci, prin
secolul II î.Hr., în zona dobrogeană unde au fost descoperite dovezi care să
confirme existența primei școli, era un
gimnaziu local pe malul lacului Sinoe, iar prima treaptă a învățământului, unde
se deprindeau lucrurile de baza, precum cititul, scrisul și noțiuni matematice
elimentare, conform unor fragmente epigrafice, se desfășurau în cadrul familiei
sub îndrumarea tatălui, iar în familii modeste, unde tatăl nu era învățat și
nu-și puteau permite să angajeze pe cineva care să se ocupe de acest aspect,
educația avea un loc de coadă și se făcea doar în cazul în care motivul era în
strânsă legătură cu un aspect profesional, dat de nevoia supraviețuirii.
În spaţiul dobrogean exista
preocupare pentru procesul educativ-instructiv doar dacă tinerii erau un
exemplu de buni cetățeni și ajungeau să fie recrutați ca soldați. Cei care se
încadrau în această categorie, erau înscriși în „gimnaziu”, care era condus de
un director numit „gimnaziarh”, care pentru activitatea de instruire era ajutat
de unul sau mai mulţi profesori. Gestionarea unei astfel de instituții
presupunea multă dirjenie și responsabilitate, drept penttru care „gimaziarh”-ul
era ales din rândul oamenilor de frunte, care aveau și o stare materială bună. De
asemenea, sunt mărturii ale existenţei
unor „efebii” (elevi), grupaţi în mai multe clase, ceea ce dovedeşte că erau
destul de numeroşi. Educaţia primită prin gimnaziu putea fi continuată numai de
tinerii proveniţi din familii cu stare materială foarte bună la şcolile
superioare care funcţionau numai în oraşele greceşti.
O altă formă de școală cunoscută
este cea latină, prima şcoală latină cunoscută este cea prezentată în Legenda
Sfântului Gerard care funcţiona în Banat, încă din anul 1028. A fost înfiinţată
în ideea de a pregăti viitor misionari, avea aproximativ 30 de elevi. În
această şcoală tinerii, sub îndrumarea „magiştrilor”, într-o clădire amenajată
special pentru acest scop, învăţau scrisul, cititul, gramatica elementară a
limbii latine, precum şi muzica bisericească. Odată cu începerea invaziei
tătare, din anul 1241, porţile şcolii se închid. Tot în Banat, călugării de la mănăstirea
burgundă din Pontigny întemeiază la Igriş (Timiş) şi la Cârţa (Făgăraş) câte o
„abaţie” care aveau organizate, pe lângă şcoală, câte o bibliotecă care
cuprindea, pe lângă scrieri teologice şi de cult, şi opere ale clasicilor
latini, precum Cicero și Seneca.
În următoarele secole, XIII-XIV,prind
formă și alte școli din spațiul nostru, școli de pe lângă episcopiile din
Oradea şi Alba- Iulia, unde predarea era în limba latină. Numărul tinerilor din
şcolile episcopale a crescut repede, pentru că mulţi nobili își doreau ca fii
lor să urmeze această școală. În
Transilvania şcoli asemănătoare funcţionau la Sebeş, Oradea, Arad şi Baia Mare,
Mediaş.
Secolul XVII,a venit și el cu schimbări noi, școlile săteşti
şi orăşeneşti se înmulţesc sensibil în secolul al XVII-lea: în Transilvania
şcoli confesionale, în Moldova şi în Ţara Românească şcoli de stat. Din cauza
numărului în creștere a știutorilor de carte, ajung să se pună bazele a două
niveluri de pregătire: unul pentru pregătirea diecilor, gramaticilor şi
slujbaşilor şi altul pentru pregătirea clerului. Cei din prima categorie
studiau gramatica necesară la redactarea documentelor și pe cunoașterea unor
operații aritmetice care să-i ajute să lucreze ca slujbași la vămi sau ca
negustori. Cei din a doua categorie, pe lângă cele menționate mai sus, trebuiau
să memorizeze texte și muzică religioasă. Pe când În Ţara Românească şi în
Moldova erau organizate şcoli de nivel inferior, în care se predau noţiuni de
citire, scriere şi aritmetică, şi şcoli de nivel mediu, în care se punea accent
pe gramatica limbilor română şi slavonă, pe studiul aritmeticii, geometriei şi
pe caligrafie pentru redactat acte. Existau
şi şcoli de nivel superior, în care se studia gramatica, retorica, dialectica,
aritmetica, geometria şi muzica. Mai existau și școli mănăstireşti, şcoli domneşti și şcoli
orăşeneşti.
Învățământul modern apare la lumina zilei
în jurul anilor 1700, când pe la jumătatea secolului existau școli domnești în
majoritatea regiunilor.
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea,
începului celui de-al XIX-lea, învățământul trece printr-un real proces de
modernizare. Apăruse ideeea organizării unei școli naționale, însă lipsa unui
buget punea bețe în roate ideii, astfel la mijlocul secolului al XIX-lea
funcționau 39 de școli naționale, dintre care 20 în Muntenia, iar restul în
Moldova. și alături de ele apare același martir- profesorul
care a stat din totdeauna să ardă întru viitor.
Și totuși, unul dintre cei mai
semnificativi ani din istoria învățământului este 1848, an care a adus o
mișcare de revoluție în organizarea și dezvoltarea învățământului, dar și a
culturii românești, cei care au pus bazele reformelor, erau oameni importanți
ai vremei, precum Gheorghe Asachi, care au susținut principii patriotice și au
pledat pentru învățarea în limba română, pentru întemeierea a cât mai multe
școli rurale, au înființat ziare românești și au creat manuale. O perioadă de
glorie este marcată de mandatul ministrului Spiru Haret, care a reușit să
crească considerabil numărul școlilor, atât urbane, cât și rurale. Accentul
cădea pe învățarea științelor exacte și învățarea limbilor moderne.
Următoarea reorganizare a învățământului a
venit la 1850, legea cuprindea ideea că învățământul va fi alcătuit din trei
trepte: Școala primară, clasele colegiale și învățăturile speciale, care
reprezentau un fel de facultate a vremurilor noastre.
Până la începutul celui de-al Doilea
Război Mondial, învățământul s-a bucurat de reforme pe mai multe planuri, atât
învățământul superior, cât și cel profesional. Au fost adoptate legi care să
protejeze imaginea școlii românești, dar și a profesorul care, din totdeauna a
știut să se adapteze nevoilor vremii și să edifice oameni asemeni templelor.
Totuși, odată cu anumite întâmplări în
istoria țării, toate unitățile de învățământ intră în posesia statului, iar
învățământul profesional este primul din listă, pentru că pregătirea viitorilor
meseriași era un prerogativ al vremii, însă rolul profesorului nu s- a
diminuat, el având ca și pe vremuri aceleași îndatoriri: să-și urmeze vocația,
în față căreia toți să continuie să-și scoată pălăria.
După 1989, învățământul s-a confruntat cu
probleme, dar a continuat să urmeze un traseu bazat pe modernizare, care să
includă confortul elevilor și al profesorilor.
În
prezent, școala a devenit indispensabilă și are funcție vitală, trebuie să
formeze adevărate caractere umane capabile să se adapteze la condițiile vremii.
Azi, oricine are dreptul de –a merge la
școală și de a fi parte a celui mai viu sistem, unde vocația își dă mâna cu
devotamentul și hărnicia.
Având toate astea, un lucru e cert: toate
schimbările frumoase din sec. II î.Hr., până în prezent au la temelie aceeași
cărămidă absolut obligatorie, profesorul, dascălul, aceeași mână nesecată de
valori care surprinde prin forța sa, de secole.
marți, 29 septembrie 2020
Vals autumnal
E toamnă afară. E anotimpul ce ne binecuvântează de sus cu o ninsoare portocalie, pe care o așează părintește pe umerii supuși ai pomului din curte, pe cumpăna de la fântână, dar și pe bietul om împovărat de timp.
E toamnă, iar toamna-și are legile ei, legi pe care doar sufletul înrourat și capabil de iubire poate să le-nțeleagă.
E magică toamna, pentru că la braț cu ea
conștientizezi cât de valoroasă este clipa pe care o trăiești și cât de
impersonală și dezagreabilă poate fi
dacă n-o însuflețești în zeci de culori. E misterioasă când îți dă târcoale îmbujorată și cochetă,
nostalgică și tăcută, e divină când te despuiază de sentimente, făcând front
comun cu hoinarul șturlubatic și mucalit de la miază-zi. E savuroasă asemeni
mustului prelins peste buza puerilă a primilor pași. E dumnezeiască asemeni
concertului din lunca lui Alecsandri, care vrăjește și uimește în egală măsură.
E zâna copilăroasă, din basmele ce îți mângâie creștetul cu bucuria revederii și-ți
pune în poală toate desfătările adunate în plin forfot ca un bun gospodar ce știe că toamna se numără bobocii.
Iar bobocii pot fi mulți doar dacă minunea minunilor vine din iubire – o
adevărată iubire colorată, armonioasă, ieșită îndrăzneț de sub penelul
magicianului care a procreat-o.
Iubesc această toamnă, o respir, ca
să-mi ajungă să mă-nfrupt din ea ori de câte ori pe cerul sufletului meu se va
așterne negura. O adulmec de prin grădinile cu felinare, de prin podgorii
mustind a tărască și crască, de prin noianurile de vise înfiripate în nopțile
reci de brumar și mă transform în pasăre călătoare doar pentru a atinge cerul ei
ce mi-a intrat sub piele în vremea nașterii mele.
Iubesc toamnele, iubesc, cu multă patimă toamnele care m-au ajutat să
tălmăcesc povești cu feți din basme, unde s-a cuibărit, încă în vremi demult
apuse, magia unui tărâm întins, cu viță de tămâioasă și gutuile de la geam. Un
plai ca din poveste unde picior de zmeu n-a scăpat teafăr, pentru că făcliile
cerului, aprinse de la atâta toamnă, au vegheat necunten basmul din care s-au
ridicat și au prins a valsa.
Acum că toamna filtrează de după geam, întinzându-și ”pe deal, pe culme” pelerina atinsă de prima brumă, mă gândesc să o invit la o cafea, unde voi fi doar eu și ea, două anotimpuri cu sclipiri de văpaie în ochii lumii. Și poate emoționată, îmbătată de-a șoaptei dor va accepta să ne plimbăm aievea prin parcul secular, în care două frunze valsează, lăsând la vederea pleata despuiată a unui curcubeu autumnal.
.
Ziua în care n-am mai plâns
imagine: pinterest Era 4 dimineața, zi de sâmbătă când a urcat în microbusul ce avea s-o ducă pentru prima d...
-
...nu există loc mai sfânt și mai drag decât satul de unde vii, la fel cum nu există amintiri mai ...
-
imagine: pinterest.com E dimineață, curtea școlii e împânzită de larmă de copii. Toți se grăbesc să aju...