Pe la vârsta de 11 ani, în casa noastră și-a făcut apariția el, omul căruia, mai târziu, am înțeles că ar fi fost corect să-i spun tată. Era un om zvelt și vorbăreț, cu ochi calzi albaștri, care clar, venise să-i ia locul celui care renunțase la noi, când a decis că partea lui de casă îi va aduce profit dacă o va vinde fostei soții, adică maică-mii la un preț mult peste puterele ei de atunci. Ceea ce n-a știut el, îmbătat la propriu și la figurat de libertate, e că din ziua aceea și-a pierdut pentru totdeauna cei doi copii. Unul de 6 ani și altul de 3.
Fata și băiatul nu și-au mai vazut tatăl decât din fotografii, de unde le zâmbea enigmatic, cu păr buclat și trup grațios, un tânăr, care prin definiție n-avea cum să-i lase fragili și goi în fața unei lumi care privea la ei cu milă. Erau siguri că tatăl lor bun nu i-ar fi lăsat în grija celor două brațe tinere ale mamei, fără să-i pese cum va reuși ea să-i ferească de ochii răi ai cârcotașilor, care nu iartă nici măcar copiii fără tată. Cu această imagine idilică au crescut cei mici până le-au căzut toții dinții de lapte. Acum puteau singuri să-și facă dreptate.
...și apoi o aveau pe mama...
În ziua aceea de primăvară, un tată nou-nouț, proaspăt bărbierit, dicalonat, vorba bunicilor mei, stătea timid pe un colț de divan, în verănzuică. Un fel de hol astăzi și ne întreba, mai mult cu ochii, că nu prea putea vorbi de emoții, dacă poate fi prieten cu mămica noastră. N-am fost de acord. Aici trebuie întrebată adolescenta răzvrătită din mine, de ce nu își dorea un prieten pentru mama ei? Egoism pur. Multă vreme a fost cea mică, cea mai răsfățată si probabil simțea că e în pericol mare acest statut. Așa că adolescenta din ea a raspuns cu Nu acestei întrebări stângace.
Nu aveam de gând să o împart cu nimeni pe mama mea. Din acea zi, ceva s-a schimbat în mine. Eram ca un câine de vânătoare. Vânam toate veștile despre bărbatul misterios din verănzuică.
Mămica n-a mai ținut cont de egoismul meu și încurajată de bărbatul familiei, fratele meu, i-a făcut loc acelui bărbat la masa noastră. Negociaseră toți cu fratele meu, mai puțin cu mine. M-am simțit trădată. Un fel de trădare nejustificată, pentru că de fapt, eu fusesem cea care nu acceptasem nici un fel de negociere. Probabil, frica de o nouă pierdere, era mai puternică decât vocea calmă a bărbatului din fața mea, care promitea să ne iubească pe toți ca pe proprii copii.
...Și ne-a iubit. Ne-a iubit în felul lui timid, neștiutor. Nu știu dacă am devenit vreo dată copiii lui cu adevărat, cert e că ne-a purtat de grijă, deschizându-și brațele pentru fiecare nepot ce a venit odată cu "punerea la cale" a noastră. Toți i-au răsplătit acest bine, strigându-l pe numelele lui de părinte, mai puțin eu. Toți i-au iertat beția minții, valul tineresc care l-a dominat cam până au început artrozele, adolescenta din mine nu.
Or, adolescența e cea mai anostă vârstă?
Or, adolescenta care am rămas, n-a mai găsit loc pentru o altă iubire paternă?
Or, pe mine nimeni nu m-a învățat cum se spune "tată"?
