Ziua în care n-am mai plâns

  

            imagine: pinterest 

    Era 4 dimineața, zi de sâmbătă când a urcat în microbusul ce avea s-o ducă pentru prima dată într-un un capat de lume pe care nu- l cunoștea defel. Necunoscutul îi dădea mari bătăi de inima. Aproape că nu dormise deloc dupa prima eșuare trăită cu o zi înainte. Se anulase zborul spre Roma, deci, urma să găsească soluții ca să ajungă în timp util la destinație. Și iat-o acum așezată confortabil în transportul ce avea să-i amintească de ziua când nu i-a mai fost frica de nimic. Era stăpână pe propria viață. În sfârșit. 

     Călătoria a fost o bucurie, asa cu toate necunoscutele ei. I-a oferit prilejul să admire locuri pe care doar le visase odinioară. Oameni care i-au devenit confidenți pe perioada drumului. Și meditații profunde de viitor. Era mulțumită. Acum nu mai trebuia decât să-și asculte cugetul și să-și urmeze destinul. Era ceva acest destin. Ani de zile s-a ancorat într-un mers împotriva vântului. Dar tot ce știe acum, e că nimic nu ți se dă întâmpător. Ba, din contra, Dumnezeu ne dă atât cât putem duce, și-a zis ea și s-a afundat într-un somn adânc, odihnitor. 

    Pe drumul spre Padova, că acolo o ducea microbusul lui Tudor din Chișinău, care i-a promis să o ajute până ajunge în siguranță la destinație, era obișnuit cu drumul, cu povesti de viață fel de fel. Cu destine schingiuite de puterea banului. Da. Banul are o forță colosală de-a ne trimite în lume sărăciți de tot ce odată ne facea bogați. Casă. Mamă. Tată. Nici măcar copiii nu mai sunt un argument ca să renunțăm la bani departe de casă, s- a gândit ea.

   După somnul legănat de speranța ei oarbă, și-a amintit că pe copiii ei nici nu i-a văzut bine când a plecat. Nici măcar nu a reușit să-i îmbrățișeze că ceasul suna deja ora 3. Ora când avea să pornească pe un drum bătătorit deja de alte mii de destine. Ei avea să-i fie mult mai ușor dacă își accepta soarta. Acesta era pactul pe care l-a făcut cu sine însuși. Și-a promis că nu-și va mai plânge de milă. Acum privește cu optimism. Dar n-a fost mereu așa. A fost o chinuită, chiar dacă fața încerca să ascundă urmele unei vieți de calvar. Sufletul i se stingea ca lumânarea din cauza neputinței. De aceea, și-a promis să nu plângă. Doar la implorat pe Dumnezeu să-I fie alături. Așa că s-a lăsat în grija lui, a celui care îi va deveni confident în toate încercările.

   Dimineața zilei de duminică, urma să-i scoată în cale o nouă lume. Frumoasă. Deși, prefera să nu se gândească ce se ascundea după toată această strălucire, tot nu reușea să se bucure în totalitate. Se gândea cu infrigurare ca ar putea urca intr- un alt tren, ajunsă pe peronul din Padova. În rest, frica de o lume necunoscută nu o speria. Poate pentru că a tras atâta spaima la viața ei, că acum nu se mai gândea la nimic rău. Ș-apoi îl avea pe Dumnezeu. Un Dumnezeu care o iubea, pe ea și pe copiii ei. I-a apărat de atâtea ori. De ce s-ar lăsa de ei când sunt atât de aproape de o nouă viață? Una fără frică, plâns sub plapumă, nopți nedormite. Pe toate le-au trăit împreună. 

     Gara din Padova era una obișnuită, fără multă opulență, așa i s-a părut atunci. Poate pentru că Tudor, șoferul, nu prea le lăsa timp ochilor să se lase furați de priveliște, pentru că vrând să o ajute își parcase "busul" neregulamentar. A aflat pe parcursul șederii în Italia de ce bărbatul ăsta atotputernic (așa lăsa să se creadă despre el), îi era dintr-o dată frică de ceva. De aceea l-a urmat în tăcere până la primul ghișeu, de unde le-a zâmbit amabil, în limba română o domnișoară, surprinzător pentru ea, dar după s-a convins că limba română o poți auzi peste tot în Italia. Și-n autobuz, și la colț de stradă, și-n instituții publice, magazine și nu doar la ghiseul gării din Padova. Dar atunci această vorbă românească a perceput-o ca pe o luminiță în mare ei "aventură" spre necunoscut. La Roma nu știa ce va face. Nu avea nici un punct de reper. Poate doar hotelul la care se cazase pentru o perioadă determinată. Toate trebuia să le aranjeze cât de curând. Dar cum nu știa încă. Prefera să nu-și tulbure călătoria cu acest detaliu. În ultima vreme, a înțeles că trebuie să trăiești clipa, bucurându-te de ea. O forță mare îi spunea că va reuși. De aceea s-a încrezut și-n Tudor, șoferul care cunoștea Italia ca pe cele zece degete. Așa-i plăcea să se recomande.

     Trebuie să vă zic, că acest bărbat robust și pus pe glume pipărate, care a dus la stația "o viață mai bună" atâtea mii de suflete, a ajutat-o cu grija unui amic bine intenționat să urce în trenul "veloce" care în trei ore o va lăsă la "Terrmini", cea mai mare stație de tren din Lazio.

    Până să ajungă la Padova, orașul cu Arcade, in microbus, a făcut cunoștință cu atatea istorii de viață, dar le-a notat în minte doar pe cele care aveau să o motiveze să-și accepte cu recunoștință alegerea. Așa a aflat ca Lenuța, o mama singura, mergea la Padova să se întâlnească cu iubitul ei, un bărbat cunoscut pe internet. El i-a promis un loc de muncă și o viață mai ușoară aici. Acum nu știe nimic de ea și dacă visul ei de a fi fericită s-a împlinit. Dar tot ce a înțeles, e că Tudor, șoferul, nu își lasă pasagerii pe margine de drum. El intra in povestea oamenilor, pentru care timp de doua zile, este un fel de Dumnezeu. Vrea detalii despre ce-i pare lui suspect. Și abia când se convinge că totul e bine, urcă în zvârluga lui albă, cucerind o altă destinație.

   Așa a fost și cu ea. După ce-a îmbrățișat-o cu afecțiunea, a rugat-o să-i scrie un mesaj când ajunge la Roma. Așa a și făcut. Iar ziua în care n-a mai plâns era tot mai aproape. Așa și-a promis atunci.

    Năstica a urcat în trenul care îi va aminti încă multă vreme cum și-a luat viața în piept, lăsând în urmă o casă în care a muncit douăzeci de ani,  profesia pe care o iubea până la refuz,  doi copii buni, părinți, frați și un soț abuzator. Tot ce știe e, că de cel din urmă îi va fi cel mai puțin dor. Mai bine zis nu-i va fi dor deloc. Deși, trebuie să-și recunoască, că această "ieșire" forțată în lume i se datorează. Poate dacă nu era așa cum a fost, azi nu gusta din tot ce înseamnă să te bucuri ca un copil de libertatea propriilor decizii. De grija față de sine. De tot ce ani buni a ignorat.

    În trenul spre Roma a reușit să se mai relaxeze, mai ales că în fața ei, stăteau doi bătrânei de la Chișinău, care vorbeau o română atât de familiară ei. Maria, doamna elegantă care i-a acceptat compania, i-a povestit că a venit în Italia pentru copiii ei, acum și nepoții. Că și-a luat împreună cu soțul o casă în provincie, după ce a vândut tot ce agonisise acasă. Era convinsă că au făcut o alegere bună, pentru că așa se pot bucura de toată familia aici. Chiar dacă se arătau mulțumiți de viața lor cei doi moldoveni stabiliți în Italia de 20 de ani, Năstica a putut să le citească durerea, regretul de pe suflet. E regretul tuturor celor plecați în lume de multă vreme. Fiind profesoară, nu o dată a trebuit să citească această durere în ochii mamelor care își lăsau copiii în grija apropiaților. O durere rezultată din neputința de a te opune destinului.

   Trenul mânca văi și coline, mânca distanțe, ducea doruri și lacrimi în colț de ochi. Dar ea nu avea timp de lacrimi. Era nerăbdătoare să ajungă la Roma. Era pregătită să  facă față provocărilor, care au venit încet, încet cu popasul în cel mai cosmopolit oraș din Italia. 

    În sfârșit, trenul a șuierat prelung la Terrmini. Roma, "caput mundi",  de care și-a legat speranța la o viață mai bună. Ar spune minciuni dacă ar spune că a venit aici doar pentru asta. O dragoste mare, așa credea atunci, a convins-o că Roma e orașul ideal pentru a-și încropi o viață nouă. 

    Într-un final a trebuit să-și recunoască pentru sine că dragostea ne împinge cu voie sau fără voie la decizii năstrușnice. Năstrușnică a fost și dragostea ei. Pentru că în două luni a pălit ca lumânarea în fața vântului. Acum nu regretă.

- Această experiență m-a tras pe dreapta, ambiționându-mă și mai mult să reușesc. Să-mi doresc să mă întegrez în orașul cu care am început să rezonez din prima, spunea ea.

 Acum iat-o în fața mea, femeie frumoasă, senină, ca o gură de aer proaspăt în oceanul "stranierilor" obosiți, cărora banul le-a impregnat pe chipuri cutele nesățioase a unei vieți îndestulate, se ambiționează să creadă că printre "frați", se referea la originile noastre latine, i se poate întâmpla ceva rău. Este așa de naivă, credulă chiar. 

     Mi-a povestit că în Piazza dell Popolo, într-o zi de duminică, a cunoscut o moldoveancă, care chiar din prima oră i-a repetat obsesiv să nu fie credulă. Că, aici la Roma sunt cei mai mulți profitori. Și să nu te mire dacă sunt tot de ai noștri, îi spunea Anuța.

Prietenia cu ea n-a ținut decât trei duminici. Exact cât să-ți dai seama dacă omul din fața ta e un profitor sau viceversa. N-avea cum să afle pentru că nu a mai ieșit la întâlnirea badantelor de duminică, în Piazza dell Popolo. 

   Acum știe, că firea Anuței lăudăroase era exact opusul a ceea ce căuta ea la oameni. Avea nevoie în preajma ei de oameni frumoși la suflet. Puri, nu mânați de ranchină și invidie. Trufași și mai presus de tot: atotștiutori. Ura oamenii aceștia. Îi vedea de la o poștă. Așa că Nastica a înțeles de ce fel de oameni trebuie să se ferească, ca să ajungă și ea la "visușorul" ei. Îi zicea așa, pentru că se temea să-i ceară lui Dumnezeu, tocmai un vis întreg. Și tot ce face azi, muncește pentru asta. Știe că e cale lungă chiar și pentru a duce la realizare un "visușor". A înțeles în toate cele 365 de zile. Nici măcar cumulate cu alte 365 de zile, nu ar reuși să pună de o silabă din "vi-su-șor". Dar nu disperă. Trăieste clipa. Asta am înțeles când am întrebat-o în ziua aia proverbială. 

- Când te întorci la elevii tăi, Năstica? Nu s-au împlinit cele trei luni pentru care ai venit aici?  

- Ba, da! 

- Și atunci, ce cauți? Vrei să te pierzi printre toate aceste fețe obosite? Încă un pic și îți vei pierde culoarea din obrajii tăi fini, iar pe față ta senină își vor face loc aceleași cute, pe care le-ai observat pe toate fețele moldovencelor noastre de aici. Sunt cutele pe care doar dorul le lasă. Chiar nu-ți pasă?

- Știu despre ce vorbesti, deja le-am zărit în colțul buzelor. Mai stau un pic, deși tot ce sper e să reușesc să plec înainte de a-mi apărea aceste cute și pe suflet. 

   E înfiptă moldoveanca, au înțeles și italienii din jurul ei, nu doar eu. E ambițioasă și știe să se impună. 

    În casa care a "adoptat-o" s-a simțit din prima zi parte din familie. O fiică, o nepoată, un prieten. 

   Acum iat-o aici, departe de casă, printre oameni străini, căutându-și liniștea. O liniște pământească. A învățat în toți anii ei, să nu-și  dorească mai mult decât îi stă în putere să realizeze. Se ferea de visuri iluzorii. Zicea ea, că neputința și imposibilitatea de a le realiza te pot nenoroci câte un pic. Din cauza aceasta risti să nu mai trăiești clipa. Să devii anxioasă și depresivă. Iar de aici până la nenorocire de sine mai e un pic. 

   Ca să nu îi pară strămutarea de acasa greu de dus și-a construit propriile strategii de apărare. Si-a găsit atâtea activități cât să nu-i mai rămână timp pentru gânduri rele. Copiii studenți îi erau bine, ceilalți membri ai familiei de asemenea. Deci, nu avea nici un motiv să nu-și continuie viața asta noua, care a fost doar alegerea ei. Știe exact, ea nu a venit aici cu gândul că face sacrificii pentru cineva, mai ales pentru copiii ei. Nu vrea ca cineva să sufere din toată această ecuație, mai cu seamă, cei pe care îi iubește atât de mult.

     Într-o zi, ieșind la plimbarea zilnică, a întâlnit o altă moldoveancă, era din Basarabeasca, un orășel din Republica Moldova. Ducea pe umeri, această femeie mică, o poveste de viață incredibilă. Stă la Roma din 2000, atunci când a trebuit să ajungă aici, mai mult pe jos decât pe sus. A trecut prin o multitudine de încercări în acel drum. Dovadă este părun cărunt care i s-a făcut. Și arată la cap. 

    Alisa, avea acasă și copii,și nepoți. Avea tot ce își dorește. Dar nu a decis când va pleca acasă definitiv . Pentru că, spune ea, ori de câte ori  a decis să se întoarcă de tot acasă, n-a reușit. Se simțea străină printre ai ei. Copiii au crescut fără ea, au învățat să se descurce de unii singuri. Iar pe nepoți nu îi vede decât pe ecranul telefonului. Și acum retrăiește momentul când a decis să vină în Italia, retrăiește plânsul cu sighițuri a lui Dorel. Pe Veruța o vede parcă prin ceață și acum, prea era mică ca să înțeleagă ce se întâmplă.

  

    

     

    

     

   

   Va urma...

    

   

Tărâmul minunat

A fost odată ca niciodată un tărâm fermecat, pe care trăiau doar Feți- Frumoși și Ilene  Cosânzene, chipuri minunate brăzdate de bucuria împlinirii și a miracolui că au de toate. Pe acest tărâm mirific magia vieții din belșug se completa firesc cu frumusețea sufletului lor minunat. Toate până într-o zi când pe fermecatul tărâm a venit un vârtej, un nor de praf care a adus urgia supărării, a urii și a trădării și a răspândit-o printre oamenii acestui ținut. Feții-frumoși nu mai erau așa de frumoși, iar fetele-cosânzene erau ursuze și triste mereu, nimic nu mai era în stare să le distreze și să le aducă roșul în obrajii trandafirii. Oamenii, din acel paradis de cândva, priveau unii la alții cu îndoială, fiecare parcă avea de ascuns ceva și acel ceva trebuia păstrat în mare taină. Natura, parcă și ea era mai supărată, se smiorcăia întruna, se fremăta și gemea la fiecare adiere de vânt. Toate aceste schimbări au adus pe tărâmul de basm un zbucium nefiresc, care anunța că pericolul dușman este aproape, hoardele răuvoitoare trebuiesc împiedicate să schimbe legile în ținut. Atunci, dintre toți tinerii chipeși, a răsărit un tânăr voinic, curajos, care s-a oferit să găsească dezlegarea misterului ce a adus pe meleagul lor mărul discordiei. 

- De unde atâta ură între acești oameni care se iubeau și se minunau unii de alții? Ce s-întâmplat, de ce nu mai caută cu bucurie unul la altul? s-a întrebat viteazul salvator în văzul tuturor. Era convins că a trecut pe acolo nu doar un simplu vârtej, ci o forță a răului foarte influentă. Să fie un zmeu căpos, un vultur răpitor, care le-a furat liniștea sau pur și simplu o umbră necurată ce intră în lumea lor când pe plai se lasă noapte. Nu știe ce este, dar, știe sigur că nu mai poate privi cum oamenii frumoși de altă dată se pierd printre propriile supărări, nevoi și uită că sunt frați de același sânge și că pot avea încredere în măreția intențiilor bune. Așa că a pornit în zorii unei zile mari să caute pricina. Și-a început drumul cu un popas la Sfânta Miercure, care îl aștepta în prag, convinsă că tânărul voinic îi va călca bătătura.

- Ce gând te aduce la mine, tinere fecior? Ce supărare te apasă?

- Am venit după binecuvântare, sfântă Miercure. Pământul meu trece printr-o grea încercare, ceva neînțeles și plec în lume să caut dezlegarea.

- Bine faci, voinicule, tu ești cel care va izbăvi lumea de neliniște. Tu vei aduce pacea, așa că te binecuvântez să îndrăznești să spui lumii adevărul oricare va fi el. Aceasta are dreptul să-și cunoască originea neliniștii din ținut și tu ai misiunea să-i convingi că sunt cei mai înstăriți atâta timp cât codru și izvoarele le țin de dor și drag. Iar acum, că te așteaptă timpuri grele, cu  incertitudine, te rog să pui în buzunarul din dreapta, acest fir de busuioc sfințit, iar în mâna stângă să ții acest sceptru fermecat, el te va ajuta în izbânda ta.

- Îți mulțumesc, sfântă Miercure, plec să aduc pacea în ținutul sfințit.

A plecat Bob-Voinic după pace. A mers zi de vară până-n seara, ceva parcă îi spunea că ceea ce caută umblă ca umbra, se pitulește la un pas distanță de el, dar nu s-a prins cu adevărat de adevărul gândurilor sale decât după ce s-a pus la pândă. Trebuia să înțeleagă de ce nu a întâlnit în cale nici un răuvoitor, nici un căpcăun fioros. Unde se ascundeau cu toți. Să se fi speriat de el? Atunci i-a vent în gând să strige: 

Fraților, unde sunteți, de ce nu–mi ieșiți în cale cu pâine și sare cum o făceați altădată? Și atunci s-a auzit un geamăt surd, un scârțâit sacadat:

Suntem aici, îngropați în neadevăr, în mincină, în frici, iar din cauza asta libertatea noastră ar putea fi în pericol. Suntem aici ca s-o apărăm, că de altfel, nu vom mai fi noi, frați cu sânge roman.

Nu vă fie frică, fraților, azi a sosit ziua adevărului. Haideți să ne așezăm la o masă și să ne întărim cetățile, constuind un zid al românimii, unde toți vom fi pe veci frați, frați într-o vrere și un ideal. Credeți că suntem în stare?

Da! au stigat toți într-o voce.

Mesajul înflăcărat a lui Bob-Voinicul i-a înaripat pe oamenii ținutului care au salutat cu salve și flori curajul tânărului de a ieși în față și a-i convinge că adevărata putere este în iubirea lor, în dragostea pentru pământul sfânt în care s-au născut și-n aproapele care plânge ca un frate pe umărul năvălit de supărări. Le-a mai spus voinicul că „Patria este locul în care îți rămân rădăcinile și la care te întorci ori de câte ori încep să te doară” și că o asemenea împărăție se poartă în buzunarul de la piept – inimă.

Împărăția cu minuni

A fost odată ca niciodată un tărâm fermecat, pe care trăiau doar Feți- Frumoși și Ilene  Cosânzene, chipuri minunate brăzdate de bucuria împlinirii și a miracolui că au de toate. Pe acest tărâm mirific magia vieții din belșug se completa firesc cu frumusețea sufletului lor minunat. Toate până într-o zi când pe fermecatul tărâm a venit un vârtej, un nor de praf care a adus urgia supărării, a urii și a trădării și a răspândit-o printre oamenii acestui ținut. Feții-frumoși nu mai erau așa de frumoși, iar fetele-cosânzene erau ursuze și triste mereu, nimic nu mai era în stare să le distreze și să le aducă roșul în obrajii trandafirii. Oamenii, din acel paradis de cândva, priveau unii la alții cu îndoială, fiecare parcă avea de ascuns ceva și acel ceva trebuia păstrat în mare taină. Natura, parcă și ea era mai supărată, se smiorcăia întruna, se fremăta și gemea la fiecare adiere de vânt. Toate aceste schimbări au adus pe tărâmul de basm un zbucium nefiresc, care anunța că pericolul dușman este aproape, hoardele răuvoitoare trebuiesc împiedicate să schimbe legile în ținut. Atunci, dintre toți tinerii chipeși, a răsărit un tânăr voinic, curajos, care s-a oferit să găsească dezlegarea misterului ce a adus pe meleagul lor mărul discordiei. 

- De unde atâta ură între acești oameni care se iubeau și se minunau unii de alții? Ce s-întâmplat, de ce nu mai caută cu bucurie unul la altul? s-a întrebat viteazul salvator în văzul tuturor. Era convins că a trecut pe acolo nu doar un simplu vârtej, ci o forță a răului foarte influentă. Să fie un zmeu căpos, un vultur răpitor, care le-a furat liniștea sau pur și simplu o umbră necurată ce intră în lumea lor când pe plai se lasă noapte. Nu știe ce este, dar, știe sigur că nu mai poate privi cum oamenii frumoși de altă dată se pierd printre propriile supărări, nevoi și uită că sunt frați de același sânge și că pot avea încredere în măreția intențiilor bune. Așa că a pornit în zorii unei zile mari să caute pricina. Și-a început drumul cu un popas la Sfânta Miercure, care îl aștepta în prag, convinsă că tânărul voinic îi va călca bătătura.

- Ce gând te aduce la mine, tinere fecior? Ce supărare te apasă?

- Am venit după binecuvântare, sfântă Miercure. Pământul meu trece printr-o grea încercare, ceva neînțeles și plec în lume să caut dezlegarea.

- Bine faci, voinicule, tu ești cel care va izbăvi lumea de neliniște. Tu vei aduce pacea, așa că te binecuvântez să îndrăznești să spui lumii adevărul oricare va fi el. Aceasta are dreptul să-și cunoască originea neliniștii din ținut și tu ai misiunea să-i convingi că sunt cei mai înstăriți atâta timp cât codru și izvoarele le țin de dor și drag. Iar acum, că te așteaptă timpuri grele, cu  incertitudine, te rog să pui în buzunarul din dreapta, acest fir de busuioc sfințit, iar în mâna stângă să ții acest sceptru fermecat, el te va ajuta în izbânda ta.

- Îți mulțumesc, sfântă Miercure, plec să aduc pacea în ținutul sfințit.

A plecat Bob-Voinic după pace. A mers zi de vară până-n seara, ceva parcă îi spunea că ceea ce caută umblă ca umbra, se pitulește la un pas distanță de el, dar nu s-a prins cu adevărat de adevărul gândurilor sale decât după ce s-a pus la pândă. Trebuia să înțeleagă de ce nu a întâlnit în cale nici un răuvoitor, nici un căpcăun fioros. Unde se ascundeau cu toți. Să se fi speriat de el? Atunci i-a vent în gând să strige: 

Fraților, unde sunteți, de ce nu–mi ieșiți în cale cu pâine și sare cum o făceați altădată? Și atunci s-a auzit un geamăt surd, un scârțâit sacadat:

Suntem aici, îngropați în neadevăr, în mincină, în frici, iar din cauza asta libertatea noastră ar putea fi în pericol. Suntem aici ca s-o apărăm, că de altfel, nu vom mai fi noi, frați cu sânge roman.

Nu vă fie frică, fraților, azi a sosit ziua adevărului. Haideți să ne așezăm la o masă și să ne întărim cetățile, constuind un zid al românimii, unde toți vom fi pe veci frați, frați într-o vrere și un ideal. Credeți că suntem în stare?

Da! au stigat toți într-o voce.

Mesajul înflăcărat a lui Bob-Voinicul i-a înaripat pe oamenii ținutului care au salutat cu salve și flori curajul tânărului de a ieși în față și a-i convinge că adevărata putere este în iubirea lor, în dragostea pentru pământul sfânt în care s-au născut și-n aproapele care plânge ca un frate pe umărul năvălit de supărări. Le-a mai spus voinicul că „Patria este locul în care îți rămân rădăcinile și la care te întorci ori de câte ori încep să te doară” și că o asemenea împărăție se poartă în buzunarul de la piept – inimă.

Martie, 2019

Părinte este cin' te crește

        Despre El nu am vorbit aproape niciodată. N-am vorbit pentru că copila răsfățată din mine a așteptat să crească. Să conștientizeze că "părinte nu este cel care te naște, ci cel care te crește". Și el m-a crescut. Sunt omul care sunt. 

      El mi-a ținut sora în brațe cu o dragoste imensă de părinte. Și o mai ține și azi la fel de strâns la piept.  

       El mi-a fost scut în fața vărguței cu gâlceavă, ori de câteori simțea că se îndreaptă spre mine.

 El om simplu, tipicul om muncit, a înțeles că-mi place cartea și a făcut tot posibilul ca să ajung la ea.

       El mi-a cărat pe umerii lui firavi cele mai grele genți ale studenției mele. Iar când m-am făcut învățătoare știu că a fost cel mai mândru de pe ulița copilăriei mei. Eram prima învățătoare. 

      Tot El m-a purtat la altar. Toate cu el. Toate cu mămica.

     Mai târziu și-a așteptat nepoții, copiii nostri, exact ca bunelul năzdrăvan din poveste. 

Le-a cântat la chitara improvizată dintr-o mătură până s-au făcut mari. I-a lasat să-l călărească pe rând, toți cei șase nepoți. Pe toți i-a iubit la fel. Pe toți ne iubește și azi. 

Are o inimă atât de bună, că ar încăpea un sat în ea. Știu asta toți cei care i-au fost aproape cu adevărat. 

      Astăzi se bucură când îi trecem pragul și se întristează când "copiii oamenilor vin mai des acasă decât ai lui".

    Acesta e el, tatăl meu. Chiar dacă sunt unica din gura căruia nu a auzit acest cuvânt, știe că  mă gândesc la el ca la cel mai veritabil tată. 

      Azi, de ziua lui, las acest gând aici, ca să îmi amintesc an de an cât de bogați am fost și suntem avându-l în viața noastră și al mămicăi noastre.

Și, da, acum știu. Dacă aș scrie vreodată o carte, locul lui ar fi unul de cinste acolo. Fără îndoială.

La mulți ani, bunele! Să ne prindă cei 101 de ani(așa ai promis) ai tăi pe toți sănătoși și înțelepți!

Cartea zilei Alionușka

Citesc "Alionușka" de Lilia Calancea. Recunosc lectura acestei cărți este condiționată și de avalansa de reacții diverse venite din online. Unele destul de obiective, ca însăși povestea din spatele coperților(după mine), iar altele nefondate sau conduse de primul impuls, cum ne e firea.
   Am trăit perioada aceasta de "tranziție": alfabet- limbă, prin prisma copilului care de bine ce reușeste să scrie și să citească, trebuie să o ia de la capăt. Nu vorbim despre evenimentul istoric, de încărcătura patriotică din spatele acestui ideal,  vorbim strict de ce simte un copil când este strămutat din toate încheieturile la început de drum.
   Iar "Alionușka" e cartea care vorbește și-n numele meu. E cartea tuturor generațiilor, cu atât mai mult, dacă ne raportăm la idealul nostru românesc.
   Îmi place cartea, personajul, dar mai ales carisma naratoarei. Și mai am o curiozitate, de abia aștept să aflu cine e Alionușka, de aceea, mă întorc la lectură.
   Seară frumoasa!
   

 
    

Felicitare

            Violeta mea dragă, e greu să mă raportez la ziua ta fără să simt gerul din calendar și zăpada scârțâindu-mi sub tălpi. Dar am să încerc să evoc despre cum o soră mai mare și una mai mică pot micșora distanțele fără a perturba sentimentele ce le leagă. 

   Tu știi și eu știu că ne avem una pe alta, iar acest fapt e cel mai colosal exemplu de fraternitate.

  Te iubesc fără judecată. Așa cum doar o soră, care a împletit la zulufii aurii, știe să o facă. 

  Te iubesc, la fel cum iubesc duminicile în care ne plimbam de mână dorurile pe ulițile satului, din a căror izvoare ne tragem.

    Te iubesc...

   Te iubesc, așa cum îmi iubesc nepoții( copiii tăi), care au venit ca o confirmare, că ești un cumul de valori. Toate însușite cu responsabilitatea exemplelor din fața ta.

    Pentru toate astea și încă multe pe care ți le-am tot șoptit la ureche, te iubesc.

   N.b: recunosc, ți-am cam "ciufuli" facebookul, cautând prin amintiri, tot ce mi-ar fi scăpat de la atâta zarvă în lume.

   

    

    

    

    

Tu poti!

      Când am crezut că am învățat să zbor, mă pomenesc istovită de exercițiu acesta interminabil. O adevarată povară această tentativă de a zbura fara  aripi. Chiar imposibilă aș zice acum, dupa atâtea încercări. Și totuși optimismul meu vine din curajul de a mă aventura în acest joc de sfidare a destinului. Am zis că pot și aproape că am reușit să mă urnesc de la sol, ba chiar sa iau și puțină altitudine. Dar, într- un moment de nerabdare m-am pomenit dezechilibrat și acum trebuie să o iau de la început. 

- O muncă zadarnică făra voință, mi- am zis și am început să mă reinventez. Să-mi reinventez noi aripi, care să mă facă stăpân din nou peste destinul din mine. 

    

Anule, care-ai trecut...

Anule care- ai trecut...

     

   

  Îmi place să mă gândesc la anul care a trecut cu bucurie, chiar dacă tot ce am trăit n-a fost o constantă emoție pozitivă. Au fost de toate. N-a fost ușor, nu vreau să mint, dar instinctul de supraviețuire mi-a șoptit mereu: hai, tu poți! Și am reușit.

     Am reușit în acest an să mă cunosc mai mult. Să mă privesc în oglindă cu ochi de învingător. Până acum doar am jonglat că aș fi în stare de așa ceva. Astfel, în 2022, am avut treabă cu "descurcatul" ițelor. Poți, când vrei, mi-am spus și am reușit.

     Am reușit să descopăr oameni frumoși, pentru care verbul "a inspira" înseamnă, în toată plinătatea sa: devotament, pasiune și dragoste. 

     Am reușit să-mi înving teama de a fi singura. Ori, singuri suntem mereu, dacă ne pierdem pe noi, mi-am zis? Astfel griul a intrat în garderoba mea pe ușa din față. Eu l-am poftit.

     În acest an, am înțeles că singurătatea poate fi strigăt, dar și tăcere; stihie, dar și pace. Poate fi o clipă de răgaz, o pauză cu tine. O invitație romantică la "masa tăcerii". Dar mai presus de toate, am înțeles că singurătatea e RUGĂCIUNE. Un altar în care sufletul tău e cel mai de preț dar.

   În acest an, am învățat să mă iubesc și să iubesc. Mi-am învățat lecția. 

  Tot în acest an, m-am descotorosit de sechelele trecutului- frica de necunoscut, care- mi sufla în ceafă constant, ca adierea unui blestem. Tu nu poți! Nu vei reuși! Unde te bagi, nu vezi că nu-i de nasul tău? etc.

     Astăzi nu-mi mai este frica de toate astea, pentru că din oglindă zilnic îmi surâde un alt om- EU. 

   #crâmpeiedejurnal

Crăciunul acasă

   

E seara de Ajun. Seara care vestește Nașterea Fiului din Betleem. Copiii, toți laolaltă își fac loc lângă sobă încinsă, în poală mamei, care și- a găsit într- un final astâmpăr.

    E pace în căsuța din vârful dealului. E feerie pe la ferești. Iar cei trei perechi de ochi bulbucați așteaptà însetați povestea Mântuitorului, născut într- o iesle. Mama povestește și lăcrimează, cum Cel venit pe pământ să ne salveze, a fost răstignit chiar de cei pe care îi salvaseră.

   Fiind prea mici, cele trei ghemotoace nu prea înțelegeau rostul vorbelor murmurate cu atâta grijà. Abia, într- un târziu, când au început colindele pe la ferestre, glasul mamei a prins greutate. A început să- l ovaționeze prin colind și cântece de stea pe cel ce urma să se nască.

Apoi, dintr-o  dată, casa și- a deschis perdelele a bucurie, a mister și liniște. Colindele nu mai conteneau. Cetele de tineri și bătrâni au împânzit satul. Toți binedispuși aduceau aceeași veste: "Astăzi s- a născut Hristos". Cei mici, dosiți pe după uși așteptau înțepeniți să se împlinească cele scrise. Dar, cel mai mult, își așteptau rândul la bunătățile pe care mama le scotea din Casa Mare, în această zi sfântă.

    Poveștile cu miez continuau toată noaptea.

    Și, totuși, pe la miez de noapte, când lătratul câinilor din mahala se mai "ostoia", copiii, fermecați de magia ce urma să prindă glas până dimineață, adormeau legănați de "Flori dalbe flori" și străjuiți de "Cei trei Crai de la răsărit", care au pornit în lume să anunțe o mare bucurie. Nașterea Domnului nostru, Iisus Hristos.

   

Recviem pentru iubire

 

Ne-am reîntâlnit dupa două decenii. Eu bărbat în toată firea, cu aer de superioritate, mă uit la femeia din fața mea. Caut adolescenta timidă pe care o cunoscusem cândva. O întrezăresc abia- abia. Îi văd ochii. Sunt ai ei. 

... și totuși, femeia din fața mea e sclipitoare,  mult mai sclipitoare că acum mulți ani, doar că deja ochii ei azurii nu mai au același efect balsamic asupra ființei mele.

      Chiar dacă  căut să mă agăț de frumusețea lor, nu reușesc să mă pierd în ei, cum am crezut că aș fi putut- o face. Îi spus că mi- a fost dor, că m- am gândit toți anii iștea la ea, pentru că am înțeles că asta voia să audă. Doar eu știam adevărul, dar n- avea cum să i- l spun, pentru că astfel aș fi stins într- o clipită lumina din ochii ei mari, care era jar de pus la rană.

     ...  dar îmi pasă de cum mă privește. Îndrăgostită și toată o sclipire. Mi se topește în brațele, care încă păstrează lustrul stratului de gheață în care mi- am ferecat libertatea. E flămândă de iubire, nu știu acum cu exactitate dacă și de mine. Dar aflu mai târziu. Nu e musai acum.

-Ei, cum să- ți spun? E un sentiment plăcut chimia ce ia amploare. Nu neapărat și unduirea trupului. Aici, e neîndemânatică. Neștiutoare. Nu- mi plac astfel de femei.

Cu ea am încercat să- mi calc peste acest principiu. Trupul ei aproape perfect mă dorește cu toată ființa. Chiar  încearcă să mă atragă într- un joc de hazard, dar i-a scăpat un lucru: eu stăpânesc împărăția în care am lăsat- o să intre. Se supără când aude atâta adevăr. Zice că ar fi preferat minciuna. Dar n- am cum, i- o spun pe șleau. Adoarme suparată,  doar până când  trupurile flămânde se întâlnesc în plină noapte. E  nevinovată și inocentă, chiar dacă demult nu mai e o copilă. Iubește. Vrea să trăiască lângă mine acest sentiment. Să mă împlinească. 

     A trebuit, într- un final, să- i spun adevărul. Că n- o iubesc și că nu-i i pot oferi ce- și dorește. Că sufletul meu e prins într- o altă vrajă. Una cu ochi de caramel și privire aristocratică. Iar eu încă ador gustul fin de cramel. 

     A plâns mult. Dar m- a lăsat într- un final să plec fără să- mi asum un rol în viața ei. Cu ochi de rouă, mi-a promis să mă iubească chiar și atunci când nu mă va iubi nimeni și chiar când banii nu vor mai fi o prioritate în viața mea. 

   Ce să zic? Timpul le va așeza pe toate. E sloganul pe care îl urăște cel mai mult. Mi-a  spus într- o zi că e o crimă să ne lăsam sentimentele în voia timpului. O fi, încă nu știu...

   

   

Vibrații

 

                     imagine: pinterest.com

 

        Îi ține în palme strălucirea ochilor și nu încetează să se minuneze de tot acest spectacol. Îl deposedează din privire de tot ce crede că-i aparține și-l lasă să contemple rece la lumea de afară. E egoistă în încercarea de a iubi. Tot ce-i al lui ar vrea să- i aparțină doar ei.

   E îndrăgostită fata... E plină de vervă și emoție. Dacă ar avea aripi și- ar dori să zboare măcar atât cât să nu mai simtă cum îi fuge pământul de sub picioare. Deși e o stare firească, e speriată că s- ar putea pierde pe sine. Că ar da greș în încercarea de a fi fericită.

Nu știe cum e să fie fericită, că n- a prea fost în ultimă vreme. Dar știe exact că acest sentiment adolescentin o ține de veghe. Îi e jenă s- o recunoască, chiar și pentru sine, că această mare de emoție, a trăit nesupravegheată atâta timp și nu a erupt. Iar acum s- a dezlănțuit că o epavă. 

    Năstica își face curaj să iasă în lume purtând cel mai inocent dor la piept. Se uită la toată agitația străzii și nu o mai vede hâdă, dezagreabilă. Ba, din contra, acum toți îi zâmbesc a pace, a fericire. Da! Așa i se spune. Fericire. 

    Când l-a cunoscut era mică, inocentă în ale amorului și l-a respins, speriindu-se de ce avea să i se întâmple. Ce proastă a mai fost. Cum să- ți fie frică să iubești? Uite că i- a fost. Iar când l-a  întâlnit pe Tudor n-a mai repetat greșeala. A zis da, confundând emoția cu dragostea. Anume așa crede acum când i-a văzut ochii. Au rămas neschimbați. 

     Toate au început când l- a zărit la colț de stradă. Era la braț cu o brunetă, din cele cu clasă.

- Ce păcat că nu sunt brunetă, și- a zis atunci...

I-a urmărit cu ochi curioși până au dispărut în noapte. Doar ecoul vocilor, aparent fericite,  mai plutea peste întuneric.

   E fericit! E fericit! A repetat de atâtea ori că mulțimea de trecători făcută roată în jurul ei încerca să o aducă la viață. 

       Din acea seară inima i-o luase razna. N- o mai putea ține în frâu. Nici că mai voia să i se supună. A trebuit să aibă o discuție cu ea, să o înduplece să contenească cu prostiile, că doar nu mai e o copilă. S-a liniștit pentru un timp. Atât cât să- i amintească că e femeie. O femeie frumoasă, pentru care jumătățile de măsură nu mai sunt o prioritate. Vreau totul sau nimic. Ecoul rațiunii cântă în surdină, abia perceptibil. Dar cine să- l audă?

    Acum trăiește la negru o iubire. Mai mult doare decât vindecă. Dar e un rău necesar. 

     ( Va urma)