Era 4 dimineața, zi de sâmbătă când a urcat în microbusul ce avea s-o ducă pentru prima dată într-un un capat de lume pe care nu- l cunoștea defel. Necunoscutul îi dădea mari bătăi de inima. Aproape că nu dormise deloc dupa prima eșuare trăită cu o zi înainte. Se anulase zborul spre Roma, deci, urma să găsească soluții ca să ajungă în timp util la destinație. Și iat-o acum așezată confortabil în transportul ce avea să-i amintească de ziua când nu i-a mai fost frica de nimic. Era stăpână pe propria viață. În sfârșit.
Călătoria a fost o bucurie, asa cu toate necunoscutele ei. I-a oferit prilejul să admire locuri pe care doar le visase odinioară. Oameni care i-au devenit confidenți pe perioada drumului. Și meditații profunde de viitor. Era mulțumită. Acum nu mai trebuia decât să-și asculte cugetul și să-și urmeze destinul. Era ceva acest destin. Ani de zile s-a ancorat într-un mers împotriva vântului. Dar tot ce știe acum, e că nimic nu ți se dă întâmpător. Ba, din contra, Dumnezeu ne dă atât cât putem duce, și-a zis ea și s-a afundat într-un somn adânc, odihnitor.
Pe drumul spre Padova, că acolo o ducea microbusul lui Tudor din Chișinău, care i-a promis să o ajute până ajunge în siguranță la destinație, era obișnuit cu drumul, cu povesti de viață fel de fel. Cu destine mutilate de puterea banului. Da. Banul are o forță colosală de-a ne trimite în lume sărăciți de tot ce odată ne facea bogați. Casă. Mamă. Tată. Nici măcar copiii nu mai sunt un argument ca să renunțăm la bani departe de casă, s- a gândit ea.
După somnul legănat de speranța ei oarbă, și-a amintit că pe copiii ei nici nu i-a văzut bine când a plecat. Nici măcar nu a reușit să-i îmbrățișeze că ceasul suna deja ora 3. Ora când avea să pornească pe un drum bătătorit deja de alte mii de destine. Ei avea să-i fie mult mai ușor dacă își accepta soarta. Acesta era pactul pe care l-a făcut cu sine însuși. Și-a promis că nu-și va mai plânge de milă. Acum privește cu optimism. Dar n-a fost mereu așa. A fost o chinuită, chiar dacă fața încerca să ascundă urmele unei vieți de calvar. Sufletul i se stingea ca lumânarea din cauza neputinței. De aceea, și-a promis să nu plângă. Doar la implorat pe Dumnezeu să-I fie alături. Așa că s-a lăsat în grija lui, a celui care îi va deveni confident în toate încercările.
Dimineața zilei de duminică, urma să-i scoată în cale o nouă lume. Frumoasă. Deși, prefera să nu se gândească ce se ascundea după toată această strălucire. Se gândea cu infrigurare ca ar putea urca într-un alt tren, ajunsă pe peronul din Padova. În rest, frica de o lume necunoscută nu o speria. Poate pentru că a tras atâta spaima la viața ei, că acum nu se mai gândea la nimic rău. Ș-apoi îl avea pe Dumnezeu. Un Dumnezeu care o iubea, pe ea și pe copiii ei. I-a apărat de atâtea ori. De ce s-ar lăsa de ei când sunt atât de aproape de o nouă viață? Una fără frică, plâns sub plapumă, nopți nedormite. Pe toate le-au trăit împreună.
Gara din Padova era una obișnuită, fără multă opulență, așa i s-a părut atunci. Poate pentru că Tudor, șoferul, nu prea le lăsa timp ochilor să se lase furați de priveliște, pentru că vrând să o ajute, își parcase "busul" neregulamentar. A aflat pe parcursul șederii în Italia de ce bărbatul ăsta atotputernic (așa lăsa să se creadă despre el), îi era dintr-o dată frică de ceva. De aceea l-a urmat în tăcere până la primul ghișeu, de unde le-a zâmbit amabil, în limba română o domnișoară, surprinzător pentru ea, dar după s-a convins că limba română o poți auzi peste tot în Italia. Și-n autobuz, și la colț de stradă, și-n instituții publice, magazine și nu doar la ghiseul gării din Padova. Dar atunci această vorbire românească a perceput-o ca pe o luminiță în mare ei "aventură" spre necunoscut. La Roma nu știa ce va face. Nu avea nici un punct de reper. Poate doar hotelul la care se cazase pentru o perioadă determinată. Toate trebuia să le aranjeze cât de curând. Dar cum nu știa încă. Prefera să nu-și tulbure călătoria cu acest detaliu. În ultima vreme, a înțeles că trebuie să trăiești clipa, bucurându-te de ea. O forță mare îi spunea că va reuși. De aceea s-a încrezut și-n Tudor, șoferul care cunoștea Italia ca pe cele zece degete. Așa-i plăcea să se recomande.
Trebuie să vă zic, că acest bărbat robust și pus pe glume pipărate, care a dus la stația "o viață mai bună" atâtea mii de suflete, a ajutat-o cu grija unui amic bine intenționat să urce în trenul "veloce" care în trei ore a lăsat-o la "Terrmini", cea mai mare stație de tren din Lazio.
Până să ajungă la Padova, orașul cu Arcade, în microbus, a făcut cunoștință cu atatea istorii de viață, dar le-a notat în minte doar pe cele care aveau să o motiveze să-și accepte cu recunoștință alegerea. Așa a aflat ca Lenuța, o mama singura, mergea la Padova să se întâlnească cu iubitul ei, un bărbat cunoscut pe internet. El i-a promis un loc de muncă și o viață mai ușoară aici. Acum nu știe nimic de ea și dacă visul ei de a fi fericită s-a împlinit. Dar tot ce a înțeles, e că Tudor, șoferul, nu își lasă pasagerii pe margine de drum. El intra in povestea oamenilor, pentru care timp de doua zile, este un fel de Dumnezeu. Vrea detalii despre ce-i pare lui suspect. Și abia când se convinge că totul e bine, urcă în zvârluga lui albă, cucerind o altă destinație.
Așa a fost și cu ea. După ce-a îmbrățișat-o cu afecțiunea, a rugat-o să-i scrie un mesaj când ajunge la Roma. Așa a și făcut.
Năstica a urcat în trenul care îi va aminti încă multă vreme cum și-a luat viața în piept, lăsând în urmă o casă în care a muncit douăzeci de ani, profesia pe care o iubea până la refuz, doi copii buni, părinți, frați și un soț abuzator. Tot ce știe e, că de cel din urmă îi va fi cel mai puțin dor. Mai bine zis nu-i va fi dor deloc. Deși, trebuie să-și recunoască, că această "ieșire" forțată în lume i se datorează. Poate dacă nu era așa cum a fost, azi nu gusta din tot ce înseamnă să te bucuri ca un copil de libertatea propriilor decizii. De grija față de sine. De tot ce ani buni a ignorat.
În trenul spre destinația finală a reușit să se mai relaxeze, mai ales că în fața ei, stăteau doi bătrânei de la Chișinău, care vorbeau o română atât de familiară ei. Maria, doamna elegantă care i-a acceptat compania, i-a povestit că a venit în Italia pentru copiii ei, acum și nepoții. Că și-a luat împreună cu soțul o casă în provincie, după ce a vândut tot ce agonisise acasă. Era convinsă că au făcut o alegere bună, pentru că așa se pot bucura de toată familia aici. Chiar dacă se arătau mulțumiți de viața lor cei doi moldoveni stabiliți în Italia de 20 de ani, Năstica a putut să le citească durerea, regretul de pe suflet. E regretul tuturor celor plecați în lume de multă vreme. Fiind profesoară, nu o dată a trebuit să citească această durere în ochii mamelor care își lăsau copiii în grija apropiaților. O durere rezultată din neputința de a te opune destinului.
Trenul mânca văi și coline, mânca distanțe, ducea doruri și lacrimi în colț de ochi. Dar ea nu avea timp de lacrimi. Era nerăbdătoare să ajungă la Roma. Era pregătită să facă față provocărilor, care au venit încet, încet cu popasul în cel mai cosmopolit oraș din Italia.
În sfârșit, trenul a șuierat prelung la Terrmini. Roma, "caput mundi", de care și-a legat speranța la o viață mai bună. Ar spune minciuni dacă ar spune că a venit aici doar pentru asta. O dragoste mare, așa credea atunci, a convins-o că Roma e orașul ideal pentru a-și încropi o viață nouă.
Într-un final a trebuit să-și recunoască pentru sine că dragostea ne împinge cu voie sau fără voie la decizii năstrușnice. Năstrușnică a fost și dragostea ei. Pentru că în două luni a pălit ca lumânarea în fața vântului. Acum nu regretă.
- Această experiență m-a tras pe dreapta, ambiționându-mă și mai mult să reușesc. Să-mi doresc să mă întegrez în orașul cu care am început să rezonez din prima, spunea ea.
Acum iat-o în fața mea, femeie frumoasă, senină, ca o gură de aer proaspăt în oceanul "stranierilor" obosiți, cărora banul le-a impregnat pe chipuri cutele nesățioase a unei vieți îndestulate, se ambiționează să creadă că printre "frați", se referea la originile noastre latine, i se poate întâmpla ceva rău. Este așa de naivă, credulă chiar.
Mi-a povestit că în Piazza dell Popolo, într-o zi de duminică, a cunoscut o moldoveancă, care chiar din prima oră i-a repetat obsesiv să nu fie credulă. Că, aici la Roma sunt cei mai mulți profitori. Și să nu te mire dacă sunt tot de ai noștri, îi spunea Anuța.
Prietenia cu ea n-a ținut decât trei duminici. Exact cât să-ți dai seama dacă omul din fața ta e un profitor sau viceversa. N-avea cum să afle pentru că nu a mai ieșit la întâlnirea badantelor de duminică, în Piazza dell Popolo.
Acum știe, că firea Anuței lăudăroase era exact opusul a ceea ce căuta ea la oameni. Avea nevoie în preajma ei de oameni frumoși la suflet. Puri, nu mânați de ranchină și invidie. Trufași și mai presus de tot: atotștiutori. Ura oamenii aceștia. Îi vedea de la o poștă. Așa că Nastica a înțeles de ce fel de oameni trebuie să se ferească, ca să ajungă și ea la "visușorul" ei. Îi zicea așa, pentru că se temea să-i ceară lui Dumnezeu, tocmai un vis întreg. Și tot ce face azi, muncește pentru asta. Știe că e cale lungă chiar și pentru a duce la realizare un "visușor". A înțeles în toate cele 365 de zile. Nici măcar cumulate cu alte 365 de zile, nu ar reuși să pună de o silabă din "vi-su-șor". Dar nu disperă. Trăieste clipa. Asta am înțeles când am întrebat-o în ziua aia proverbială.
- Când te întorci la elevii tăi, Năstica? Nu s-au împlinit cele trei luni pentru care ai venit aici?
- Ba, da!
- Și atunci, ce cauți? Vrei să te pierzi printre toate aceste fețe obosite? Încă un pic și îți vei pierde culoarea din obrajii tăi fini, iar pe față ta senină își vor face loc aceleași cute, pe care le-ai observat pe toate fețele moldovencelor noastre de aici. Sunt cutele pe care doar dorul le lasă. Chiar nu-ți pasă?
- Știu despre ce vorbesti, deja le-am zărit în colțul buzelor. Mai stau un pic, deși tot ce sper e să reușesc să plec înainte de a-mi apărea aceste cute și pe suflet.
E înfiptă moldoveanca, au înțeles și italienii din jurul ei, nu doar eu. E ambițioasă și știe să se impună.
În casa care a "adoptat-o" s-a simțit din prima zi parte din familie. O fiică, o nepoată, un prieten.
Acum iat-o aici, departe de casă, printre oameni străini, căutându-și liniștea. O liniște pământească. A învățat în toți anii ei, să nu-și dorească mai mult decât îi stă în putere să realizeze. Se ferea de visuri iluzorii. Zicea ea, că neputința și imposibilitatea de a le realiza te pot nenoroci câte un pic. Din cauza aceasta risti să nu mai trăiești clipa. Să devii anxioasă și depresivă. Iar de aici până la nenorocire de sine mai e un pic.
Ca să nu îi pară strămutarea de acasa greu de dus și-a construit propriile strategii de apărare. Si-a găsit atâtea activități cât să nu-i mai rămână timp pentru gânduri rele. Copiii studenți îi erau bine, ceilalți membri ai familiei de asemenea. Deci, nu avea nici un motiv să nu-și continuie viața asta noua, care a fost doar alegerea ei. Știe exact, ea nu a venit aici cu gândul că face sacrificii pentru cineva, mai ales pentru copiii ei. Nu vrea ca cineva să sufere din toată această ecuație, mai cu seamă, cei pe care îi iubește atât de mult.
Într-o zi, ieșind la plimbarea zilnică, a întâlnit o altă moldoveancă, era din Basarabeasca, un orășel din Republica Moldova. Ducea pe umeri, această femeie mică, o poveste de viață incredibilă. Stă la Roma din 2000, atunci când a trebuit să ajungă aici, mai mult pe jos decât pe sus. A trecut prin o multitudine de încercări în acel drum. Dovadă este părun cărunt care i s-a făcut. Și arată la cap.
Alisa, avea acasă și copii,și nepoți. Avea tot ce își dorește. Dar nu a decis când va pleca acasă definitiv . Pentru că, spune ea, ori de câte ori a decis să se întoarcă de tot acasă, n-a reușit. Se simțea străină printre ai ei. Copiii au crescut fără ea, au învățat să se descurce de unii singuri. Iar pe nepoți nu îi vede decât pe ecranul telefonului. Și acum retrăiește momentul când a decis să vină în Italia, retrăiește plânsul cu sighițuri a lui Dorel. Pe Veruța o vede parcă prin ceață și acum, prea era mică ca să înțeleagă ce se întâmplă.
