A fost odată ca niciodată un tărâm fermecat, pe care trăiau doar Feți- Frumoși și Ilene Cosânzene, chipuri minunate brăzdate de bucuria împlinirii și a miracolui că au de toate. Pe acest tărâm mirific magia vieții din belșug se completa firesc cu frumusețea sufletului lor minunat. Toate până într-o zi când pe fermecatul tărâm a venit un vârtej, un nor de praf care a adus urgia supărării, a urii și a trădării și a răspândit-o printre oamenii acestui ținut. Feții-frumoși nu mai erau așa de frumoși, iar fetele-cosânzene erau ursuze și triste mereu, nimic nu mai era în stare să le distreze și să le aducă roșul în obrajii trandafirii. Oamenii, din acel paradis de cândva, priveau unii la alții cu îndoială, fiecare parcă avea de ascuns ceva și acel ceva trebuia păstrat în mare taină. Natura, parcă și ea era mai supărată, se smiorcăia întruna, se fremăta și gemea la fiecare adiere de vânt. Toate aceste schimbări au adus pe tărâmul de basm un zbucium nefiresc, care anunța că pericolul dușman este aproape, hoardele răuvoitoare trebuiesc împiedicate să schimbe legile în ținut. Atunci, dintre toți tinerii chipeși, a răsărit un tânăr voinic, curajos, care s-a oferit să găsească dezlegarea misterului ce a adus pe meleagul lor mărul discordiei.
- De unde atâta ură între acești oameni care se iubeau și se minunau unii de alții? Ce s-întâmplat, de ce nu mai caută cu bucurie unul la altul? s-a întrebat viteazul salvator în văzul tuturor. Era convins că a trecut pe acolo nu doar un simplu vârtej, ci o forță a răului foarte influentă. Să fie un zmeu căpos, un vultur răpitor, care le-a furat liniștea sau pur și simplu o umbră necurată ce intră în lumea lor când pe plai se lasă noapte. Nu știe ce este, dar, știe sigur că nu mai poate privi cum oamenii frumoși de altă dată se pierd printre propriile supărări, nevoi și uită că sunt frați de același sânge și că pot avea încredere în măreția intențiilor bune. Așa că a pornit în zorii unei zile mari să caute pricina. Și-a început drumul cu un popas la Sfânta Miercure, care îl aștepta în prag, convinsă că tânărul voinic îi va călca bătătura.
- Ce gând te aduce la mine, tinere fecior? Ce supărare te apasă?
- Am venit după binecuvântare, sfântă Miercure. Pământul meu trece printr-o grea încercare, ceva neînțeles și plec în lume să caut dezlegarea.
- Bine faci, voinicule, tu ești cel care va izbăvi lumea de neliniște. Tu vei aduce pacea, așa că te binecuvântez să îndrăznești să spui lumii adevărul oricare va fi el. Aceasta are dreptul să-și cunoască originea neliniștii din ținut și tu ai misiunea să-i convingi că sunt cei mai înstăriți atâta timp cât codru și izvoarele le țin de dor și drag. Iar acum, că te așteaptă timpuri grele, cu incertitudine, te rog să pui în buzunarul din dreapta, acest fir de busuioc sfințit, iar în mâna stângă să ții acest sceptru fermecat, el te va ajuta în izbânda ta.
- Îți mulțumesc, sfântă Miercure, plec să aduc pacea în ținutul sfințit.
A plecat Bob-Voinic după pace. A mers zi de vară până-n seara, ceva parcă îi spunea că ceea ce caută umblă ca umbra, se pitulește la un pas distanță de el, dar nu s-a prins cu adevărat de adevărul gândurilor sale decât după ce s-a pus la pândă. Trebuia să înțeleagă de ce nu a întâlnit în cale nici un răuvoitor, nici un căpcăun fioros. Unde se ascundeau cu toți. Să se fi speriat de el? Atunci i-a vent în gând să strige:
Fraților, unde sunteți, de ce nu–mi ieșiți în cale cu pâine și sare cum o făceați altădată? Și atunci s-a auzit un geamăt surd, un scârțâit sacadat:
Suntem aici, îngropați în neadevăr, în mincină, în frici, iar din cauza asta libertatea noastră ar putea fi în pericol. Suntem aici ca s-o apărăm, că de altfel, nu vom mai fi noi, frați cu sânge roman.
Nu vă fie frică, fraților, azi a sosit ziua adevărului. Haideți să ne așezăm la o masă și să ne întărim cetățile, constuind un zid al românimii, unde toți vom fi pe veci frați, frați într-o vrere și un ideal. Credeți că suntem în stare?
Da! au stigat toți într-o voce.
Mesajul înflăcărat a lui Bob-Voinicul i-a înaripat pe oamenii ținutului care au salutat cu salve și flori curajul tânărului de a ieși în față și a-i convinge că adevărata putere este în iubirea lor, în dragostea pentru pământul sfânt în care s-au născut și-n aproapele care plânge ca un frate pe umărul năvălit de supărări. Le-a mai spus voinicul că „Patria este locul în care îți rămân rădăcinile și la care te întorci ori de câte ori încep să te doară” și că o asemenea împărăție se poartă în buzunarul de la piept – inimă.
