Cazul Ludmilei Vartic m-a șocat. M-a destabilizat emoțional. 

Pentru Ludmila, pentru fetele ei, pentru fetele noastre, pentru noi, e necesar să cerem ferm legi care să ne protejeze. Să cerem programe sociale de educare a femeilor, care să le comunice clar unde să apeleze, ce instanță să sesizeze atunci când sunt supuse actelor de violență. 

In prezent, fiecare agresor, are un prieten, un cumetru, o rudă care îl protejează(a se citi "încurajează), asigurându-l că nu e unicul care trăiesc cu astfel de "femei-problemă". Din decență nu voi reproduce exact cum sunt numite femeile care au îndrăznit să se plângă polițistului de sector. Că unele sesizări acolo și se pierd.

Personal, am sesizat organele de drept, de câteva ori. Am depus cerere de divorț cam tot de atâtea ori. Am plecat de sute de ori și am revenit tot de atâtea ori. De ce? E simplu.

Pentru că există presiunea din partea societății care spune clar "femeia trebuie să rabde".

Pentru că tu ca victimă ești șantajabilă, vulnerabilă. "Cui trebuiești, fa, cu doi copii? "

Sau nici o instanță nu va lăsa copiii cu o dementă. Au ei grijă să te transforme. Mecanisme au. Dovadă și cazul Ludmlei.

...și apoi, o femeie care trăiește constant, în spatele ușilor închise un act de abuz, dar alege să tacă, nu mai este credibilă pentru societate atunci când alege să vorbească. 

Societate se divizează în cei care văd în victimă o femeie norocoasă că are așa statul social, dar nu știe să aprecieze. Și cei care o compătimesc. 

Dragă societate, o victimă a violenței domestice, nu vrea să fie compătimită, vrea să fie ajutată. Vrea suport concret. 

Centre care oferă protecție, cazare pe un termen lung. Acces la educație, psiholog, justiție. Cele câteva care oferă un astfel de suport sunt insuficiente și fără prea multe mecanisme. Am apelat. Mai bine n-o făceam.

De aceea, dragă stat, societate, dacă nu vom face nimic acum, riscăm să împingem în prăpastia disperării și alte femei ca Ludmila. Iar despre multe nici nu se va mai vorbi la televizor.

Semnat: o femeie care putea să sfârşească ca Ludmila. Doar micile diferențe au făcut-o să nu ajungă acolo.

8 martie e despre tine. E despre femeia ce-a înțeles că dreptul la viață și la propria libertate este fundamental. 

8 martie e despre tine, femeia,  care a prins la curaj și a ieșit din spatelor ușilor închise, strecurandu-se prin gaura cheii. 

8 martie e despre tine. E despre femeia ce-a decis să vorbească public despre violența domestică. E despre femeia ce s-a ridicat împotriva tuturor prejudecăților și regulilor impuse într-o lume a bărbaților.

8 martie e despre tine, e despre mine. E despre noi toate care am prins la voce, la putere.

 E despre noi, femeile, care ne-am trezit "din somnul de moarte" pentru a ne cere drepturile, drepturi fundamentale, drepturi firești.

8 martie e despre femeile care au voce și azi, în numele altor femei. E despre ele care au rămas tot "pe baricade", ca să ne facă vocea auzit.

8 martie e ṣi despre femeile care încă tac. E despre ele,  care încă n-au înțeles că prin această tăcere, condamnă și alte generații la tăcere ṣi frică.

8 martie încă e despre frică. 

Da! în secolul 21 femeiei încă îi mai este frică. Ea trebuie să strige, să ceară, să demonstreze constant că este și ea om.

Da! Femeia este om. Și încă ce Om?!

De aceea, nu ne aduceți flori, bărbaților, pentru că suntem firave și sensibile.

 Aduceți-ne flori, dacă vreți, pentru că ne respectați și pentru că ne iubiți. 

Aduceți-ne flori, pentru că vă inspiram și că împreună putem construi o lume mai bună. 

Nu ne mai aduceți flori pentru că suntem "sexul slab". Am tot demonstrat că nu suntem! 

...Și o vom face cât încă va fi nevoie, pentru că noi suntem FEMEI.

Presentare de carte

                                     MAI CAUȚI NEMURIREA ÎN CUVINTE, 

                                     DORMIND LA UMBRA UNEI LITERE?

                                                                                Maricica-Lăcrămioara Niță

 Am citit și eu cartea. O carte de proză scurtă, scrisa într-un limbaj osest, clar. O caracteristica, după mine, definitorie a literaturii de azi. Cartea posrtă amprenta autenticitatii, operand cu motive literare de profunzime, cum ar fi dorul, casa parinteasca, motivul drumului, al pribegiei, motivul măicuței bătrâne care asteaptă cu fidelitate copiii răspândiți prin lume. Toate luate împreuna, fac din cartea Lacramioarei Niță o bijuterie creata cu migală și suflet. 

Iar titlul ei, o interogație retorica, nu e întalmplator, ba din contră cred că e o intenție bine aleasă. Autoarea ne aruncă mreaja unei provocari la lectura. Pentru ca cine n-ar vrea să descopere "nemurirea în cuvinte"? Eu da!

Astfel, am descoperit cele 20 de povestiri, care m-au lăsat să patrund cuminte în universul creației Lacramioarei, fără grabă și cu atenție pentru a nu perturba linistea aia sfânta care vine din simplitatea și bunăvoința personajelor carora le împrumută negreșit din sufletul ei. Un suflet frumos și sensibil care tânjește după rădăcini și le iubește cu dedicarea "pribeagului" ce le caută neîncetat nu doar în cuvinte, dar și-n oameni. Or, noi oamenii suntem ceea ce spunem, gândim? Acolo sălășluiește cel mai bine artistul Maricica Niță, la umbra lor, unde ne invită retoric și pe noi. 

Eu m-am regasit în stilul autentic  al autoarei de a povesti,  mi-am asemanat  dragostea mea pentru copii cu cea  a Katarinei. Am înteles ca asemeni lui Karim voi fi mereu în cautarea destinului care să mă împlinească, iar soarta pribeagului despre care scrie Maricica Niță mi se potriveste mănușă. Or, asta ni se potrivește fiecăruia dintre noi, cei care am decis sa ne facem o viața departe de casa, cu voie sau fară de voie?

De aceea, recomand cartea parafrazând cuvintele autoarei: dacă vrei să cunoști un scriitor cu adevărat, citește-i opera. Ai putea să rămâi surprins de  cât de multe lucruri aveți în comun!

Casa speranței( Lucha y Siesta)

           Lucha y siesta

Dacă vă mai amintiți, am fost la început de decembrie la Casa Luci( Lucha y Siesta), aici la Roma, împreună cu Cenaclu? Atunci v-am promis că revin cu impresii.

Casa Luci este tărâmul speranței.  Este mâna întinsă zecilor de femei, mame neputinciose, fugite din calea unui agresor. Fie el soț, prieten, concubin. Toate își găsesc refugiu, și o dată cu el și liniștea între zidurile acestei case blajine și primitoare. Deși, pereții vizibil scorojiți, lasă parcă la vedere toată sarea lacrimilor ce au curs din durerea mamelor și a copiilor fugiți din calea unui tată abuzator, totuși este mâna întinsă în fața disperării. Locul devine cămin și cetate. 

Toate acestea le-am aflat de la bunicuța noastră, dna Lucia Irimie, voluntară si prietenul tuturor celor care cer  aici ajutor într-un moment de cumpană. 

Eu am rămas impresionată de poveștile zguduitoare impregnate parcă în  zidurile casei. A casei care ascunde povești sfâșietoare de durere, disperare, de umilință și neputința. O casă în care liniștea și căldura este singura avere. Pentru că zidurille îmbătrânite și ele de la atâta nepăsare, sunt singurile care rămân drepte și oferă real sprijin când ceilalți tac. Doar oameni ca dna Iremia nu pot tăcea. Nu vor să tacă.

Printre lacrimi, ea ne-a povestit că atunci când vine o femeie bătută/ abuzată de soț, în cele mai multe cazuri, ea retrăieste propria poveste. O poveste de groază, unde femeia merită să i se întâmple toate doar pentru că e femeie.

Tot de la ea am auzit un gând: nu există foste victime a violenței. O vicitima a oricarei tip de agresiune va ramane mereu o victimă. Atunci m-a revoltat gândul. Recunosc. Azi, intrând în profunzimea lui, mi-am dat seama de adevarul acestui greu verdict. Clar, raportându-mă strict la persoana mea, la poziția din care scriu. 

Mulți ani am trăit și eu cu speranța că poate într-o zi Dumnezeu, văzându-mă cât sufăr, îmi va curma suferința. Cum, nu mă interesa? Tot ce știu, e că nu mai voiam să fiu acolo. Și zilnic dintr-un om care-și înscena sfârșitul,  mă transformam în asasin. În asasinul propriului meu destin. Nu mai zic de suferința la care mi-am supus propriii copii?  Și chiar dacă pare că tot răul a rămas în urmă, imediat ce aud despre un act de agresiune, mă transform în femeia gata să sară la gâtul agresorului ca să se apere. Azi am curaj. Am voce, dar tot mă înec în lacrimi de neputința când văd câtă durere pot să pricinuiască cei care au promis să ne iubească.

Violența asupra femeilor ia amploare peste tot in lume, durerea și disperarea în toate limbile se poartă la fel. Iar agresorii, indiferent de rasă, urăsc și iubesc la fel. Cu pumnul.