imagine: pinterest.com
M-am trezi dintr-un vis cu zmei abia pe la 40 când părea că totul s-a sfârșit, iar riscul ca să fiu înghițiță de balaurul „șaptecăpos” era iminent. Dar m-am trezit. Deși tot ce știam eu despre vis pănă atunci e că în zori pier, uite, că al meu a cam durat, puțin peste douăzeci de ani.
Am trăit, în tot acest timp, multiple dezamăgiri, trădări. Am și sperat în același timp că mă pot face îmblânzitor de șerpi, de fiare veninoase, dar, am adunat doar eșecul unei căsnicii care s-a consumat încet, sfârtecându-mi încet membru cu membru. Și uite azi, trezită din acest vis mă văd nevoită să-mi cresc din ce mi-a mai rămas puncte de sprijin. Nu e ușor să te reclădești din amintiri, când ele practic nu există.
M-am pomenit în una din zile strangulată de o căsnicie și un act care certifică că subsemnata încă mai e încorsetată în prejudecățile: „Ce a legat Dumnezeu doar el are dreptul să dezlege”. Deși ecoul acestora încă e viu, eu mă mișc. Ce-i drept doare fiecare pas. Dar cine nu știe că durerile ne sunt date ca să simțim viața din noi. Și eu trăiam. Am găsit curajul să închid ușa unde nu eram așteptată, respectată, iubită.
Cu dușul rece în oase, cu doi copii cât o lume de mare la purtător am plecat din calea răului. Am plecat în lume ca să-mi pierd urmele. Dar oare te poți pierde pe tine când umbra te însoțește cu fidelitate? Nu. Nici eu nu m-am pierdut, așa cum mi se inoculase în oase două decenii. Cine ești tu, fa, fără mine?Cine are nevoie de curve la casă?. Sunt vorbe pe care nicio femeie nu trebuie să le trăiască, darmite să le tolereze. Eu am cam întrecut măsura, dar mă reclădesc. E o construcție dificilă, dar cum poate fi altfel când cele două membre caută apă neîncepută ca să se tămăduiască.
