Echivoc

   

Fantoma nopții vine ca o nălucă asmatică peste mine, vine să mă dezumanizeze fără nici un drept de a riposta, vine să-mi ia speranța la umbră și la apropierea sinelui de sine. Mă înfață, mă strânge până la sufocare și nici măcar nu-i pasă că-mi vreau prietenul fidel-umbra mea măcar aproape, dacă nu am anii și puterea de care să mă sprijin. Această noapte e crudă și urâcioasă de la atâta ploaie, e veștedă pentru că tot ce-i lipsește într-o zi de vară e iubirea. Iubirea, acel fior după care plâng și stelele în zori când se sting și chiar ele, nopțile când pe cer apar licuricii. 
E greu să lupți la nesfârșit cu ea, cu ele, fantomele fricii și să le zăvorăști frecvent într-un trup care nu te mai ascultă. Nu te mai crede că nu poți. Ba poți, dacă de ani și ani, tot ce faci e să te bălăcești în propria văpaie golgotică. Nu te mai lamenta atât, ia atitudine dacă vrei să ieși întreg din această luptă unde sunt doar învinși.
Ia atitudine! Tu poți! 
Acum stau și mă gândesc dacă urăsc nopțile sau doar ele-mi poartă sâmbetele de când mă știu.
                      ****************
      Aceeași noapte urâciosă m-a ademenit în mrejele ei acum mulți ani în urmă, reușind să mă aducă la tăcere prin bezna necuprinsului prin care umbla dezmățată. Mi s-a proptit în retina neostoită a gândului și m-a determinat să mă supun dacă vreau să mă am. Am ascultat-o și iată-mă acum buimacă și habarnică umblând printr-un ocean de stele, ca să mi-o găsesc pe a mea. 
- Iat-o, am pus mâna pe ea, am dibuit-o prin întuneric și n-o mai las din mâini până n-o vrea singură să coboare, mi-am strigat eu visul. Și ce credeți, când, parcă mi se lăsa galeșă în brațe, a venit ea, noaptea hapsână și neconsolată de ani și mi-a smuls-o de la piept, cu chip că "stelele în zori pier". Și iată-mă de atunci umblând hai-hui prin noapte după vise și visuri care, întâmplător sau nu, îmi sunt furate de zori.