Imagine: pinterest.com Când s-a trezit în dimineața aceea, avea ochii plini de lacrimi. Plânsese în somn. Mereu se trezea cu obrajii umezi după ce își petrecea mai bine de o bucată de noapte stând la taclale cu viața ei. Știa că va trebui într-un final să-și găsească astâmpărul. Trebuia să plece dacă voia să-și găsească liniștea cea tămăduitoare. Și a plecat.
Greu cu greblele, cu durerile provocate de ea, dar și mai greu i-a fost în toți anii să viseze că într-o zi va putea vorbi despre asta ca despre o eliberare. Eliberarea din pânza de păianjen care îi asigura indubitabil o moarte lentă a sinelui. Or, pentru ea, moartea sufletului era cea mai mare pierdere? Pentru că atunci obștescul sfârșit nu-și mai avea rostul. Deși cei din jur se trezesc abia atunci când te văd lat.
S-a convins de asta atunci când Vaniușa lui gheaghea¹ Gheorghe și cheochea² Jenea a fost adus mort de la zarabotcă³. Până atunci nimeni nu a înțeles cât de bun și cuminte, omenos și frumos a fost acest tânăr de 18 ani, care a avut o moarte banală și nedreptă ca însăși viața ce i-a fost sortită. A murit strivit între două remorci, la strâns sfeclă de zahăr, într-un raion departe de casă. Nici măcar n-a avut cine să-l plângă cu adevărat, în afară de sora lui mai mare, victimă și ea a unui accident asemănător. I-a fost amputat un picior, cam la aceeași vârstă cu a fratelui ei, doar că ea a avut un pic mai mult noroc decat el. A rămas să poarte dovada unei neglijențe sociale, de familie pentru tot restul vieții.
Și cum vă spuneam, pe Vaniușa n-avea cine să-l plângă cu adevărat, pentru că părinții victime și ei a unor vieți sociale în degradare, specific pentru acele timpuri, erau sub semnul beției cronice. Așa că pe Vania la groapă l-au dus mai mult vecinii, satul, care ofta si el la gândul că moartea le-ar putea bântui casa.
Vestea că prietenul lor din copilărie nu mai e, a trecut foarte repede. Copiii mahalei continuau ca mai înainte să mănânce vară de vară cireșe amare din cei doi copaci, din fața porții lui Vaniușa, fără a-i simți lipsa. Vaniușa era uitat. Așa cum au uitat-o și pe tanti Nina, moartă într-o noapte cu ploaie torențială. Ea nu voia să termine așa. Uitată.
A plecat de acasă pentru că voia ca atunci când se va întoarce să simtă că i s-a dus dorul. Că mahalaua, satul o aștepta ca într-o zi să revină un alt om, unul care se zbate în pânza de păianjen a sorții, încearcă o evadare, care înseamnă neapărat curaj de luptă în orice împrejurare, dar nu înjositoarea resemnare. Împăcare cu destinul.
Când s-a văzut în dealul Dobrușei a privit spre sat și a răsuflat a eliberare. În sfârșit a reușit să-și convingă părinții că singura cale de a se elibera de trecut e să deschidă ușa unei alte vieți. Ce fel de viață nu prea știa, dar cu siguranță una pe care o va trăi altfel. Și-a promis asta, apoi de două ori semnul crucii a făcut și a pornit la drum. A treia oară și-a făcut semnul crucii abia când și-a dat seama că duce în picioare niște papuci străini. Deci, i-a descălțat pe creasta dealului și dusă a fost.
A ales de departe cea mai ușoară cale, dar știa că de azi toate greblele va trebui să și le asume. Erau multe. La tot pasul. Și a început să-și reclădească din ele o punte spre inima sa. Cu ea avea de gând să înceapă.
Glosar: gheaghea¹- nenea
Cheochea²- tanti
Zarabotcă³ - (aici)muncă/ câștiguri
